Erupțiile vulcanice aruncă în atmosferă cantități colosale de cenușă și căldură, însă, paradoxal, efectul lor pe termen lung poate fi unul de răcire a planetei. Oamenii de știință au descoperit noi dovezi ale acestui fenomen, ascunse adânc în straturile de gheață din Antarctica, care indică o perioadă de activitate vulcanică excepțională în secolul al XIII-lea.
O analiză recentă a carotelor de gheață a identificat urmele a cinci erupții vulcanice majore, care au avut un impact semnificativ asupra climei globale. Aceste descoperiri, publicate în revista Atmosphere, oferă o perspectivă rară asupra forțelor naturale care au modelat clima Pământului cu mult înaintea erei industriale.
Vulcanii au răcit Pământul. Dar cum anume?
Când un vulcan erupe, eliberează în stratosferă gaze și particule fine. Cel mai important dintre aceste gaze este dioxidul de sulf, care reacționează cu apa pentru a forma aerosoli sulfați. Aceste picături minuscule acționează ca o oglindă, reflectând radiația solară înapoi în spațiu înainte ca aceasta să ajungă la suprafața Pământului, arată Earth.com.
Rezultatul este o răcire temporară la nivel global, transformând vulcanii în unii dintre cei mai puternici agenți naturali ai schimbărilor climatice. Pentru a înțelege această legătură, cercetătorii se bazează pe arhivele naturale, precum straturile de gheață din regiunile polare.
O arhivă înghețată a istoriei
Particulele eliberate de vulcani călătoresc în jurul globului prin curenții atmosferici și, eventual, se depun peste calotele glaciare. An după an, zăpada proaspătă acoperă aceste particule, compactându-se în timp și formând straturi de gheață distincte. Aceste straturi păstrează o înregistrare fidelă a evenimentelor vulcanice din trecut.
Studiul condus de Jihong Cole-Dai, de la Universitatea de Stat din Dakota de Sud, a identificat cinci erupții clasificate ca fiind mari sau foarte mari, pe baza cantității de sulfat depusă. Erupțiile „mari” au lăsat în urmă între 914 și 2.740 de uncii de sulfat pe milă pătrată, în timp ce depunerile de la cele „foarte mari” au depășit 2.741 de uncii pe milă pătrată.
Cea mai puternică dintre acestea, datată în jurul anului 1259 în carota de gheață, corespunde erupției cataclismice a vulcanului Samalas din Indonezia, din anul 1257. Deoarece aerosolii au nevoie de timp pentru a ajunge la poli, semnalul apare cu o întârziere de unul sau doi ani.
Un grup de erupții neobișnuit de apropiate
Deși identificarea sursei exacte pentru celelalte patru erupții rămâne o provocare, adevărata surpriză a studiului a fost frecvența acestora. Datele arată că patru din cele cinci erupții majore au avut loc într-un interval de doar un deceniu, sugerând o explozie rară de activitate vulcanică.
Un astfel de ritm este excepțional. Nici măcar secolul al XIX-lea, faimos pentru erupțiile vulcanilor Tambora (1815) și Krakatau (1883), nu a înregistrat o succesiune atât de rapidă de evenimente de mare magnitudine.
Deși particulele vulcanice persistă în atmosferă doar doi sau trei ani, succesiunea rapidă a acestor erupții a amplificat efectul de răcire. În carotele de gheață, semnalele de sulfat au durat între doi și patru ani, în funcție de factori precum rata de cădere a zăpezii. Astfel, fiecare nouă erupție a adăugat un nou val de aerosoli în atmosferă înainte ca efectele celei precedente să se disipeze complet, ducând la o perioadă de răcire prelungită și la schimbări climatice de lungă durată.
O lecție din trecut pentru viitorul nostru
Prin analiza comparativă a carotelor de gheață din Antarctica și Groenlanda, cercetătorii au confirmat că secolul al XIII-lea a avut cea mai mare frecvență de erupții masive din ultimul mileniu. Acest lucru transformă perioada respectivă într-un laborator natural esențial pentru înțelegerea schimbărilor climatice determinate de cauze naturale.
Studiind aceste evenimente din trecut, oamenii de știință pot stabili un context valoros pentru a evalua amploarea schimbărilor climatice actuale, cauzate de activitatea umană, și pentru a anticipa mai bine ce ne-ar putea rezerva viitorul.
