În ultimii ani iernile nu au mai fost atât de geroase sau pline de zăpadă precum în trecut. Poate doar iarna aceasta să fie ceva mai friguroasă. Cea mai grea iarnă din istoria recentă a României a avut loc în anul 1954.
Deşi de-a lungul anilor România a trecut prin mai multe ierni grele, cea din anul 1954 s-a remarcat prin cantitatea mare de zăpadă depusă, gerul năprasnic şi vântul care a suflat cu o viteză ce tăia răsuflarea.
Marele Viscol din 1954
Cea mai grea iarnă din România a fost numită „Marele Viscol”.
Conform statisticilor Administrației Naționale de Meteorologie (ANM), în luna februarie a anului 1954 viscolul a lovit nu doar România, ci aproape toată Europa în patru reprize, în perioadele 1-4 februarie, 7-9 februarie, 17-19 februarie și 22-24 februarie. În timpul uneia dintre aceste reprize a nins fără întrerupere vreme de 36 de ore.
Luate sau nu prin surprindere, autorităţile au fost copleşite de situaţie. Mijloacele de transport în comun au rămas, pur şi simplu, blocate în zăpadă, iar oamenii au fost nevoiţi să iasă în stradă şi să ajute la deszăpezire.
Cea mai grea iarnă din ultimul secol
În prima dintre reprizele menţionate s-a produs şi cel mai puternic viscol înregistrat vreodată în România. În Bucureşti, viteza vântului a fost de 126 km/h.
Cantitatea de zăpadă depusă a fost extrem de mare. Conform meteorologilor, cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost consemnat în orașul Călărași, unde a atins 173 cm. Troienele au atins înălţimi între 2-5 metri în sud-estul și estul țării. Chiar şi în București erau zone în care zăpada era înaltă de 5 metri.
Autoritățile au fost nevoite să sape tuneluri prin zăpadă pentru ca să poată circula tramvaiele. Mulți bucureșteni au rămas blocați în case.
Transportul a fost lovit în plin. Trenurile au rămas înzăpezite pe linii deschise, iar șoselele naționale au fost închise pe porțiuni întinse. În orașe, circulația s-a redus la trasee improvizate, iar aprovizionarea a devenit o problemă practică, nu un concept abstract: pâinea, combustibilul și medicamentele depindeau de cât de repede puteau fi redeschise rutele. În multe locuri, intervenția a însemnat muncă brută, cu lopeți și pluguri, în frig care mușca din fiecare oră petrecută afară.
Pe străzile Bucureștiului au fost scoase tancurile Armatei, iar mii de militari, înarmaţi cu lopeţi, au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile îngropate sub nămeţi.
Autoritățile au răspuns și prin mobilizarea masivă a civililor: echipe de deszăpezire, muncitori scoși în stradă, instituții puse să „țină frontul” în fața nămeților. Presa vremii a împachetat efortul într-o poveste despre eroism colectiv și disciplină, cu fotografii atent alese și relatări care transformau truditorii în personaje exemplare. După acest episod cumplit, autorităţile au adus primele utilaje speciale de deszăpezire de la o uzină din URSS.
Marele Viscol din 1954 rămâne un reper nu doar meteorologic, ci și social: o amintire despre cât de repede se poate prăbuși rutina când infrastructura cedează, iar natura dictează. Pentru cei care l-au trăit, nu cifrele au rămas cel mai puternic în minte, ci imaginea troienelor cât gardurile și casele, liniștea albă care înghite sunetele și sentimentul că, pentru o vreme, lumea se micșorase la câțiva metri săpați cu lopata.
