Cella Delavrancea, pianista pe care Caragiale a adorat-o, dar care a iubit pe altcineva

Maria Cella Delavrancea-Lahovary s-a născut la 15 decembrie 1887, la Bucureşti. A fost fiica cea mai mare a renumitului scriitor, avocat și fost primar al Capitalei, Barbu-Ștefănescu Delavrancea (1858-1918), și a Mariei Lupașcu. Cella a fost licențiată în filosofie și matematică, profesoară de liceu și, în același timp, o admirabilă pianistă.

Cella Delavrancea: educaţia şi debutul artistic

Cella Delavrancea și-a manifestat talentul muzical de timpuriu, devenind o pianistă cunoscută încă de la vârsta de opt ani. A beneficiat de o educație aleasă, studiind în familie limbile franceză și germană la perfecție.

Deoarece tatăl său, Barbu Ștefănescu Delavrancea, era un apropiat al familiei Caragiale, Cella a crescut alături de copiii acestuia, pe care i-a evocat mai târziu în cărțile sale cu caracter memorialistic.

A urmat Conservatorul de Muzică din București, iar ulterior și-a desăvârșit arta interpretativă la Paris. A concertat cu succes în toată Europa, talentul său fiind apreciat chiar de George Enescu.

Și-a făcut debutul literar în anul 1929 în revista lui Tudor Arghezi, „Bilete de papagal”. De-a lungul carierei, a ocupat un loc important în evoluția artei interpretative românești din secolul al XX-lea, influențând școala muzicală românească atât prin perfecțiunea interpretării sale, cât și prin activitatea de cronicar muzical.^[sursa]

Pe lângă muzică, a publicat articole, cronici dramatice și critică muzicală și plastică în publicații precum „Le Moment”, „Muzică și poezie” și „Cuvântul”, iar după 1947, în principalele reviste ale vremii.

A fost profesoară de liceu în București între anii 1950 și 1954, iar din 1954 a predat pianul la Conservator. În anul 1946, și-a făcut debutul editorial cu volumul de nuvele „Vraja”. Au urmat în anul 1970 volumul „Arpegii în ton major” și în 1974 „Mozaic în timp”, care include note de călătorie și amintiri despre personalități precum Barbu Delavrancea, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale și Alexandru Vlahuță.

Cronicile și articolele din „Arpegii în ton major” și memoriile din „Mozaic în timp” au surprins cu fidelitate impresii vii, nealterate de teorii, în care autoarea a redat nuanțe profunde, de la senzualitatea culorii până la vibrațiile imateriale ale structurilor muzicale și plastice.

În anul 1975, a publicat romanul de dragoste „O vară ciudată”, iar în 1982 a apărut volumul antologic „Scrieri”, completat în 1984 cu „Trepte muzicale”, o serie de texte radiofonice din perioada anilor 1942-1944. În 1987, a apărut volumul său memorialistic „Dintr-un secol de viață”.

În decembrie 1977, Uniunea Scriitorilor a sărbătorit-o cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani.

Cella Delavrancea a fost primul artist din istoria culturii române sărbătorit la centenarul propriu. În seara de 9 decembrie 1987, purtând o rochie de catifea verde, a participat la un eveniment organizat la Sala Radio, cu un public numeros. Televiziunea Română a difuzat evenimentul la insistențele jurnalistei Marinela Rotaru, iar, deși regimul comunist nu o simpatiza, festivitatea a avut loc. În acea seară, Cella a cântat alături de Dan Grigore, unul dintre elevii săi preferați, împreună cu Nicolae Licăreț și Radu Lupu.

Un fapt divers este relația sa apropiată cu Regina Maria a României, fiind cunoscută și pentru legătura romantică avută cu profesorul și filosoful Nae Ionescu.

Cella Delavrancea şi iubirile sale

Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori: mai întâi cu diplomatul român și fost ambasador al României la Londra între 1938 și 1940, apoi cu bancherul și economistul Aristide Blank, iar ultima căsnicie a fost cu diplomatul Philippe Lahovary.

Marele scriitor I.L. Caragiale a adorat-o pe tânăra Cella. După ce i-a stârnit lui Caragiale admirația pe când adolescenta avea doar 14 ani, Cella l-a revăzut și l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă, 10 ani mai tâziu. Pe atunci, talentata pianistă avea deja concerte în afara țării.

Marea sa iubire, însă, a fost Nae Ionescu, cu care a avut o relație începută în timpul căsătoriei cu Philippe Lahovary. În perioada în care Nae Ionescu a fost închis la Miercurea Ciuc, Cella i-a trimis scrisori și pachete. După eliberarea acestuia în anul 1939, Cella a fost alături de el în vila din Băneasa, îngrijindu-l după infarctul din același an. I-a fost alături în ultimele clipe de viață, mărturisind că ea a fost cea care i-a închis ochii la moartea sa, pe 15 martie 1940. După decesul lui Nae Ionescu, Cella s-a retras, neputând participa la înmormântare din cauza soției acestuia.

Cella Delavrancea s-a stins din viață la 9 august 1991, la venerabila vârstă de 103 ani, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu, pe Aleea Artiștilor.

Cella Delavrancea a fost o personalitate remarcabilă a culturii românești, pianistă de excepție, scriitoare și cronicar muzical, care a influențat profund arta interpretativă din secolul XX. Cu o viață de peste un secol, a lăsat în urmă o moștenire artistică și literară valoroasă, fiind respectată atât pentru talentul său, cât și pentru legăturile sale cu mari personalități ale vremii. A rămas un simbol al longevității culturale și al dedicării față de artă.