Seară de toamnă în Bucureștiul secolului 19. Pe strada Cometei, umbrele plopilor se lungesc peste pavaj, iar un bărbat bântuie strada. Nu se plimbă, ci patrulează. Privirea îi este ațintită spre ferestrele unei singure case, așteptând un semn, o siluetă, orice. Fiecare pas apăsat, fiecare oftat, se vor transforma în versuri pe care milioane de români le vor învăța pe de rost.
Bărbatul era Mihai Eminescu, sosit în București ca un balsam peste rănile lăsate de despărțirea de Veronica Micle și după idila neîmplinită cu Mite Kremnitz. Femeia de la acea fereastră, cea care îl ignora cu o cruzime elegantă, avea să fie ultima sa mare pasiune. Aceasta este povestea Cleopatrei Lecca, aventura trăită între anii 1877 și 1883, chiar înainte ca boala să-l cuprindă, și muza neștiută din spatele uneia dintre cele mai triste poezii din literatura română.
Cine a fost, de fapt, femeia de la fereastră?
Cleopatra Lecca (Poenaru) nu era o prezență oarecare. Fiica pictorului Constantin Lecca și verișoara lui Caragiale, era o figură centrală în cercurile înalte și în protipendada bucureșteană. Inteligentă, frumoasă și cu zece ani mai în vârstă decât Mihai Eminescu, Cleopatra era o femeie liberă într-un mod scandalos pentru acea vreme.
Trecuse printr-un proces de divorț răsunător, după ce soțul ei, căpitanul Poenaru, o surprinsese în flagrant delict. Acest detaliu, departe de a o marginaliza, i-a sporit aura de femeie fatală. Era o prezență constantă la seratele literare ale Junimii, invitată încă de la începutul ședințelor „mixte” de Titu Maiorescu, care era el însuși amorezat de ea.
Într-o astfel de seară, după ce s-au citit versurile sale, Cleopatra Lecca i-a adresat lui Eminescu un compliment. Pentru poet, a fost suficient. S-a îndrăgostit pe loc.
„Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă, frumoasă şi blândă ca o icoană”, o descria Nicolae Petraşcu.
Însă fascinația nu a fost reciprocă. Pentru o femeie a lumii, obișnuită cu ofițeri și diplomați, un „ziarist și un poet modest în toate ale lui” nu reprezenta o atracție. „Fie din motive pe care nu le putem şti, fie că inima ei nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai nota Petrașcu. Refuzul ei, însă, nu a făcut decât să aprindă focul obsesiei.
Obsesia de pe strada Cometei
Eminescu nu a acceptat indiferența ei. Așa a început ceea ce istoricul George Călinescu a numit un adevărat „asediu al locuinței”. Poetul petrecea ore în șir, mai ales serile, plimbându-se agitat prin fața casei ei de pe strada Cometei, o stradă celebră pentru șirul său de plopi.
Această imagine, a poetului numărând plopii singuratici în așteptarea unui semn care nu mai venea, a devenit creuzetul în care s-a forjat celebra poezie. Nu este o metaforă; este o cronică. Fiecare vers din „Pe lângă plopii fără soț” este un ecou al pașilor făcuți pe acea stradă.
„Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră […] se zice că ar fi pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura de priveliştea suavă a iubitei“, scria George Călinescu.
„Fii a mea o oră!”: Scrisorile care dezvăluie totul
Când plimbările și privirile nu au mai fost de ajuns, Eminescu a trecut la scrisori. Iar aceste scrisori, păstrate până astăzi, dezvăluie o pasiune febrilă, aflată la limita dintre romantism și disperare. Acestea sunt dovada brută a chinului său, arată Augustin Z.N. Pop, în lucrarea „Pe urmele lui Mihai Eminescu”
Într-unul dintre cele mai tulburătoare pasaje, el îi propune un târg cutremurător: o oră de afecțiune în schimbul propriei vieți.
„Ei bine, fii a mea … nu o noapte întreagă … ceea ce n-aş fi cerut … ci o oră, o singură oră … şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el … Vezi dar cât te iubesc … dacă plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire.”
Respins din nou, tonul său devine furios, acuzator, aproape violent. El nu mai roagă, ci încearcă să o demaște, să o forțeze să-și recunoască o dragoste pe care el era convins că ea o simte, dar o neagă.
„Tu zici că nu ma iubești? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii, făr s-o vrei s-o mărturiseşti… Tu eşti o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi… Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire.”
Cleopatra Lecca a rămas indiferentă. Iar din această tăcere și din acest refuz s-a născut capodopera. Poezia nu este despre o iubire pierdută, ci despre o iubire care nu a existat niciodată altundeva decât în mintea poetului. Este monumentul unei obsesii.
Data viitoare când veți citi versurile: „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut; / Mă cunoşteau vecinii toţi – / Tu nu m-ai cunoscut”, amintiți-vă de serile de toamnă de pe strada Cometei. Nu veți mai citi o poezie, ci veți auzi pașii disperați ai unui om îndrăgostit, bântuind pe lângă fereastra unei femei care nu l-a vrut niciodată.
Pe lângă plopii fără soţ…
de Mihai Eminescu
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea –
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
