Numele pe care probabil îl aveți în minte atunci când vă gândiți la cine a fost primul român care a ajuns în America este cel al bravului general George Pomuț, erou în Războiul Civil American. Este oarecum corect, dar tragic de incomplet. Timp de decenii, el a fost considerat pionierul, ancora noastră istorică pe tărâm american, sosit în jurul anului 1850.
Însă adevăratul deschizător de drumuri a pășit în Lumea Nouă cu un secol înainte. Primul român care a ajuns peste ocean nu purta o uniformă militară, ci o sutană de preot și o curiozitate științifică arzătoare, care l-a adus direct în cercul celui mai faimos inventator al vremii: Benjamin Franklin. Povestea lui este doar vârful unui aisberg, o poveste individuală dintr-un fenomen colosal care a schimbat fața lumii.
Un „fluviu uman” se revarsă spre Lumea Nouă
Pentru a înțelege povestea românilor, trebuie să privim mai întâi tabloul complet. După înfrângerea lui Napoleon în anul 1815, Europa a intrat într-o nouă eră, una a mișcărilor de populație fără precedent. Timp de un secol, peste 38 de milioane de oameni au părăsit Bătrânul Continent, formând un „fluviu uman” gigantic ce se revărsa spre America.
Acest exod s-a desfășurat în trei valuri distincte:
- 1830-1865: primul val masiv a adus țărani și lucrători irlandezi, germani de pe Rinul superior și englezi din nordul Insulelor Britanice;
- 1860-1890: al doilea curent a fost dominat de fermieri englezi, țărani germani din Prusia și Saxonia, și scandinavi;
- 1890-1914: al treilea val, cel care ne include direct, a adus un torent de oameni din sudul (lucrători agricoli din Italia, Grecia) și estul Europei (țărani din Polonia, Rusia, Austro-Ungaria).
Din perspectiva americană, românii făceau parte din ceea ce autoritățile numeau „noua emigrație”, un grup de națiuni din centrul și estul Europei (polonezi, cehi, sârbi, maghiari, aromâni etc.), considerat distinct de „vechea emigrație” din vestul și nordul Europei, care atinsese apogeul înainte de Războiul Civil.
Primul român care a ajuns în America: între legendă și istorie documentată
Înainte de acest mare val, istoria prezenței românești în America este un amestec de legende fascinante și fapte concrete. Tradiția orală vorbește despre un haiduc muntean care, fugind de poteră în jurul anului 1800, și-ar fi găsit refugiul pe malurile fluviului Mississippi. Alții povestesc despre un vas cu 120 de români plecat din Constanța în 1856, care ar fi naufragiat în Mexic, fondând o colonie izolată ce a ajuns la 2.300 de locuitori, vorbitori ai unei române amestecate cu spaniola.
Primii români atestați documentar cu certitudine aparțin generației pașoptiste. După înăbușirea Revoluției de la 1848, un val de prigoană anti-revoluționară a măturat Europa, forțând mulți intelectuali și luptători să se refugieze în Statele Unite. Printre aceștia s-au numărat figuri care aveau să se remarce în Războiul Civil American: George Pomuț, Nicolae Dunca, Emanoil Boteanu, Eugen Alcaz, Ilarie Mitrea, Ion Cerghedi, Ion Munteanu și Eugen Ghika. Cu toate acestea, numărul lor a fost redus, cu mult mai mic în comparație cu cele două milioane de irlandezi și germani emigrați între anii 1850-1860.
Revelația din corespondența lui Benjamin Franklin
Adevărata surpriză a venit dintr-un loc total neașteptat: arhiva unuia dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite. Cercetătorul Demetrius Dvoichenko-Markov a făcut o descoperire care rescrie complet începuturile prezenței românești în America, informație preluată și de istoricul Paul Cernovodeanu în articolul „Un transilvănean prieten cu Benjamin Franklin” din revista „Magazin istoric” (1970).
Într-o scrisoare trimisă de Benjamin Franklin către doctorul John Lining din Charleston, Carolina de Sud, datată în jurul anului 1750, savantul american descrie întâlnirea sa cu un personaj remarcabil: preotul ortodox Samuilă Damian, originar din Transilvania.
Acesta nu era un simplu emigrant. Preotul Damian avea un plan ambițios: să facă înconjurul lumii. Ajuns în America, a fost fascinat de experimentele lui Franklin cu electricitatea și a învățat direct de la acesta cum să folosească celebra „butelie Leyda”. Ulterior, a călătorit prin coloniile americane, susținând demonstrații științifice pentru a-și finanța călătoria. Din Jamaica, i-a scris lui Franklin despre planurile sale de a continua spre Cuba, Mexic, Asia și apoi înapoi acasă. Din păcate, a fost ultima veste primită de la el.
Marea Emigrație și provocarea cifrelor
Povestea lui Damian este excepția. Adevăratul exod românesc a început la finalul secolului al XIX-lea, odată cu emigrarea susținută a românilor din Transilvania, Bucovina și Banat, fenomen ce a luat amploare din 1895. Un alt val important, de aproape 20.000 de persoane, l-a constituit emigrația evreiască din România între anii 1872 și 1900, în timp ce numărul etnicilor români din Regat era atât de mic, încât erau trecuți de americani la rubrica „din alte țări”, iar de canadieni, laolaltă cu bulgarii.
Stabilirea numărului exact al celor plecați este o misiune aproape imposibilă, fapt constatat încă din 1913 de publicistul Ioan Iosif Șchiopu. El arăta că cifrele vehiculate în presă (de la 50.000 la 200.000) erau adesea „rezultatul unor socoteli și combinații care, în cele mai multe cazuri, n-au niciun temei”. El a identificat mai multe cauze:
- Birocrația: autoritățile maghiare adesea maghiarizau numele românilor în documentele de călătorie, iar registrele vapoarelor se bazau pe simple declarații;
- Statistici neclare: până în anul 1899, românii nu apăreau ca o categorie distinctă în registrele americane;
- Mobilitatea: muncitorii se mutau constant între marile centre industriale, „făcând ca orice încercare de numărătoare românească să întâmpine greutăți de neînvins”;
- Organizare incipientă: comunitățile românești erau la început, cu puțini membri înscriși în cele 80 de societăți culturale sau 12 parohii existente în 1913.
Chiar și așa, rapoartele oficiale americane, deși inexacte, arată o creștere explozivă. Dacă în anul 1899 au intrat oficial 96 de români, cifrele au explodat: 398 (în 1900), 761 (în 1901), 2.033 (în 1902), 4.740 (în 1903) și 4.364 (în 1904). Raportul din 1903 arată și proveniența: 4.173 din Austro-Ungaria, 514 din România și 53 din alte țări.
O imagine statistică a diasporei
După 1905, datele devin mai detaliate, înregistrând sexul, ocupația și gradul de cultură. Imaginea de ansamblu este uimitoare, deși cifrele trebuie privite cu rezerve din cauza problemelor de înregistrare:
- 1899-1920: Au fost admiși în SUA 137.682 de emigranți români;
- Returul: Fenomenul nu era unidirecțional. În aceeași perioadă, 49.206 (peste 35%) au revenit în țară;
- Recensământul din 1920: Consemna 102.823 de persoane născute pe teritoriul României Mari și 29.347 de persoane născute în SUA care aveau limba română ca limbă maternă.
O analiză a vremii, realizată de Christine Avghi Galitzi, arăta că majoritatea covârșitoare (86,9%) proveneau din Transilvania, Bucovina și Banat, în special din zone precum Făgăraș, Sibiu, Alba Inferioară, Târnava Mare, Satu Mare, Sălaj, Bihor și Arad. Pentru toți aceștia, emigrația nu a fost o politică de stat, ci o decizie personală, o speranță pentru o viață mai bună, clădită pe un curaj individual remarcabil.
