Cine deţine Antarctica? Câteva ţări susţin că deţin părţi din continentul îngheţat

Antarctica este cel mai rece, cel mai uscat și cel mai vântos loc de pe Pământ. Pe continent se pot atinge maxime (nu, nu este o greșeală de scriere) de -30°C vara și minime de -80°C iarna. Acest loc este atât de îndepărtat încât populația permanentă este zero, iar dacă vrei să trăiești acolo pe termen lung, s-ar putea să trebuiască să-ți fie extirpată o parte a corpului înainte de a pleca. Pe scurt: este greu de înțeles de ce și-ar dori cineva acest loc. Dar cine deţine Antarctica?

În ciuda condiţiilor potrivnice, apare, în mod firesc, întrebarea: cum se face că tot locul este un asemenea amalgam de drept internațional și dispute teritoriale?

Cine deţine Antarctica

În funcție de cine, unde și când întreabă, răspunsul la întrebarea „cine deține Antarctica?” (sau o guvernează) ar putea varia de la „nimeni” până la „53 de țări diferite”.

„Tratatul [privind Antarctica], care datează din anul 1959, guvernează toate activitățile din Antarctica.”, a declarat Henry Burgess, pe atunci șef adjunct al Departamentului pentru Regiunile Polare din cadrul Foreign and Commonwealth Office, într-un interviu acordat în anul 2015 Societății Regale de Geografie.^[sursa]

Ratificat de 56 de țări la ultima numărătoare, acordul „pune în aplicare un sistem unic și important la nivel mondial de guvernanță internațională și stabilește continentul ca o regiune destinată exclusiv păcii și științei.”, a explicat Henry Burgess.

Cu alte cuvinte, dar și pentru a adopta punctul de vedere cel mai literal și internațional, nimeni nu deține Antarctica. Și nu ne referim la asta în sensul de „nu este o națiune suverană, dar o astfel de țară o administrează zi de zi”, ci la faptul că Tratatul Antarcticii interzice în mod specific orice stabilire sau extindere a pretențiilor teritoriale pe continent.^[sursa]

Și asta nu e tot: conform Tratatului, în regiune nu trebuie să existe nicio activitate militară, nici teste de armament și nici extracție de minerale. De fapt, întreaga planetă aflată la sud de 60° latitudine sudică, se precizează în acord, „va fi folosită numai în scopuri pașnice”.

Dacă prevederile acestui acord internaţional sună uşor utopic, așa şi este. Ca toate lucrurile care par prea frumoase pentru a fi adevărate, există o capcană.

Ce ţări susţin că Antarctica le aparține

Aici lucrurile devin problematice din punct de vedere geopolitic. Deși nimeni nu deține oficial Antarctica, există câteva țări care ar vrea să credem că o fac, precum și mai multe care par interesate să stabilească un viitor punct de sprijin în regiune.

„Doar șapte țări au revendicat vreodată în mod oficial părți din Antarctica: Regatul Unit, Argentina, Australia, Australia, Chile, Franța, Noua Zeelandă și Norvegia. În anii 1940 și 1950, revendicările concurente dintre Marea Britanie, Chile și Argentina în Peninsula Antarctică au provocat tensiuni internaționale.”, a explicat Henry Burgess.

Numai aceste trei țări sunt responsabile pentru unele dintre cele mai evidente șmecherii teritoriale. Uitați-vă la o hartă politică a Antarcticii de astăzi și veți vedea că cvadrantul din stânga sus este, sincer, o adevărată harababură: în timp ce Norvegia, Australia, Franța și Noua Zeelandă revendică toate secțiuni discrete ale continentului, pretențiile unor state precum Chile, Argentina și Marea Britanie se suprapun.

Cu toate acestea, doar pretențiile Marii Britanii sunt recunoscute la nivel internațional – și chiar și atunci, această recunoaștere este limitată la celelalte patru țări de pe harta Antarcticii. După cum a declarat pentru Atlas Obscura Adrian Howkins, profesor asociat la Colorado State University, care și-a scris teza de doctorat despre istoria disputelor teritoriale din regiunea Antarcticii: „Cred că aproape toate celelalte țări din lume nu recunosc niciuna dintre aceste revendicări”.^[sursa]

De ce vor țările să dețină Antarctica

Dacă e să fim cinstiţi, SUA, precum și multe alte țări, au un interes direct în a nu recunoaște actualele revendicări teritoriale din Antarctica. La intersecția celor opt diviziuni se află stația de cercetare Amundsen-Scott, unde SUA își menține o prezență oficială pe continent încă din anul 1956. Alte națiuni, inclusiv China și Rusia, au înființat peste 75 de stații de cercetare în întreaga zonă de-a lungul anilor.

Alte țări, precum Iranul și Turcia, au ambiții de dezvoltare viitoare în Antarctica. Destul de puține țări, inclusiv SUA, mențin o bază pentru a revendica teritoriu în Antarctica, în ciuda faptului că nu au făcut acest lucru; unele dintre acestea, cum ar fi Brazilia și Ecuador, au marcat chiar secțiunile de pe hartă pe care speră să le acapareze.

Dar ce este atât de atrăgător la acest pustiu dezolant? Într-un cuvânt: petrolul.

„Cu siguranță, [țările implicate în Antarctica] au un ochi concentrat pe resursele care ar putea fi disponibile în viitor.”, a declarat Máximo Gowland, directorul Argentinei pentru politica externă în Antarctica, pentru Financial Times în anul 2018. Într-o lume în care mineralele și apa devin din ce în ce mai rare, „nu știi cât de repede ar putea evolua situația”, a precizat Gowland.^[sursa]

Petrolul din Antarctica ar fi extrem de dificil de extras. Straturile de gheață ale continentului pot avea o adâncime de până la 4,8 kilometri (momentan) dar, dacă procesul ar deveni mai rentabil, se estimează că sub această masă de pământ se ascund 200 de miliarde de barili de petrol. Iar acest lucru înseamnă o grămadă de bani.

Bineînțeles, este împotriva regulilor stabilite prin Tratat să se exploateze mine în această regiune, nu-i aşa? Ei bine, da, dar există o limită de timp pentru vise. Deși, din punct de vedere tehnic, Tratatul în sine nu are o dată de expirare, diferite prevederi ale acestuia pot fi renegociate ocazional, iar protocoalele de mediu care interzic prospecțiunile sunt așteptate să fie revizuite peste 14 ani, în anul 2048. Probabil că vor fi făcute mici modificări.

Cum să revendicați o bucată din Antarctica

Așadar, poate vă întrebați, cum arată o revendicare teritorială a unui deșert înzăpezit? Și permiteți-mi să vă spun: răspunsurile variază de la „da, are sens” la „pe bune, vorbești serios acum?”.

În partea practică a spectrului, există lucrurile mărunte. Ștampilele pentru pașapoarte, de exemplu: o serie de stații de cercetare, precum și Port Lockroy din Marea Britanie, vă vor ștampila pașaportul ca dovadă a călătoriei dumneavoastră în cel mai sudic teritoriu din lume.

Poate puțin mai puțin așteptată este posibilitatea de a trimite o carte poștală sau o scrisoare. „Oficiul poștal al pinguinilor”, de pe Insula Goudier, este una dintre cele mai populare atracții turistice din Antarctica. Asta în ciuda faptului că, după toate mărturiile, miroase destul de urât din cauza populațiilor locale de pinguini Gentoo.

Dar dacă doriți cu adevărat să vă implicați, există câteva metode mai extreme disponibile pentru a vă revendica teritoriu în Antarctica.

Cel mai apropiat spital important se află la mai mult de 1.000 km distanță faţă de staţiile de cercetare din Antarctica. Astfel că, în cazul unor probleme medicale, lucrurile se complică. Există doar câțiva medici la baze, iar niciunul nu este chirurg specialist. De aceea, cei care doresc să ajungă în Antarctica trebuie să fie consultaţi foarte riguros din punct de vedere medical.

Dar dacă operațiile majore nu reprezintă o soluţie pentru a revendica teritoriu în Antarctica, există întotdeauna o altă procedură medicală la care te poți supune: nașterea. În anul 1977, cu intenția de a-și marca dreptul de proprietate asupra continentului prin crearea unei populații indigene, guvernul argentinian a transportat-o pe Silvia Morello de Palma, care era gravidă, la baza Esperanza din Antarctica.

Două luni mai târziu, fiul ei, Emilio, a devenit prima persoană din istorie cunoscută ca fiind născută în Antarctica.

Poate părea puțin mai puțin cușer, din punct de vedere geopolitic – și chiar este: „Toate țările implicate în problema suveranității Antarcticii inventează regulile pe parcurs.”, a declarat Howkins. Dar argentinienii au creat un precedent: Chile a dublat performanța, iar până în prezent cel puțin 12 nașteri ale unor persoane din cele două ţări au fost înregistrate în Antarctica.

Deși niciuna dintre ele nu este, în mod realist, susceptibilă să facă diferența în orice dispute teritoriale, ele au oferit Antarcticii o onoare distinctivă. Toți bebelușii au supraviețuit, oferind continentului o rată de mortalitate infantilă de 0% – cea mai mică din lume.

Nu e rău, într-adevăr, știți, pentru un deşert pustiu înghețat, aflat la o mie de kilometri distanţă faţă de orice loc în care trăiesc oameni.