Cine erau călăii cu adevărat şi cât câştiga un călău braşovean în sec. XVIII pentru a-şi face odioasa meserie?

Un călău evocă întotdeauna o imagine macabră, înfiorătoare, indiferent de perioada în care a activat. În inima Transilvaniei, adăpostit de ziduri semețe, Brașovul medieval nu era doar un înfloritor centru meșteșugăresc și comercial, ci și un oraș învestit cu o putere sumbră: „jus gladii”, dreptul de a decide asupra vieții și morții. Iar mâna care mânuia instrumentele acestei justiții necruțătoare aparținea, adesea, unor figuri marginalizate ale societății: călăii țigani.^[sursa]

Încă din 1595, italianul Pietro Busto, muzicant la curtea principelui Sigismund Bathory, nota despre aceștia că aveau „îndeletniciri spurcate, pentru că ei fac şi pe călăii”. Această asociere între comunitatea țigănească și meseria de călău avea să fie consemnată oficial în registrele orașului începând cu anul 1520.

Cine erau călăii

Documentele vremii, deși adesea laconice, schițează o imagine brutală a justiției: între anii 1520 și 1550, nu mai puțin de 120 de execuții și pedepse cumplite au fost aplicate sub Tâmpa. Vorbim despre torturi, spânzurări, decapitări, arderi pe rug, mutilări precum tăierea urechilor, bătăi crunte și alungări definitive din cetate. Însemnările specificau, de regulă, doar sentința, victima și suma plătită „țiganilor” pentru macabrul serviciu.

Un ecou al acestei realități ajunge până la noi din anul 1532, când castelanul Cetății Bran – pe atunci un funcționar al Brașovului, căci cetatea fusese arendată orașului încă din anul 1498 – achită 12 aspri (asprul, conform surselor istorice, era cea mai mică monedă turcească de argint de pe vremuri, valorând în țările românești – în secolul al XVII-lea – a șasea parte dintr-un potronic de argint și a douăsprezecea dintr-un florint de argint) unor țigani, călăii oficiali, pentru spânzurarea unui „mare tâlhar” în apropierea fortăreței. „Și la cetatea Bran exista în Evul Mediu «Dealul Furcilor», zona unde erau ținute execuțiile” ne lămurește istoricul Nicolae Pepene, directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov, subliniind extinderea jurisdicției brașovene.^[sursa]

Sarcinile acestor executori nu se opreau aici. Lor le revenea și datoria ingrată de a îngropa trupurile sinucigașilor, considerați nedemni de a odihni în cimitirele sfințite. Serviciile lor erau solicitate și în satele din împrejurimi, aflate sub autoritatea Brașovului. Interesant este că, în hârțoagele de plată, numele individuale ale călăilor apar rar. Ace;tia erau desemnați colectiv, prin termeni latini precum Czigani, Cigani sau chiar Egiptii. O excepție notabilă datează din anul 1541, când este menționat „țiganul Nicolae, care a spânzurat doi răufăcători“.

Ce au descoperit istoricii

Cu migală, istoricii au reușit să reconstituie fragmente din saga acestor familii, urmărind o adevărată „dinastie” a călăilor brașoveni între anii 1695 și 1719. Destinele lor par desprinse din cronici sângeroase: țiganul Marcu sfârșește decapitat în anul 1695, după ce fusese acuzat de multiple crime. Succesorul său, Simon, este tras pe roată în 1717, sub o acuzație șocantă – uciderea unei fecioare și vânzarea sângelui acesteia unor evrei. Urmașul lui Simon, Bîță, pare să fi avut un sfârșit mai liniștit, murind de moarte bună. Însă fiul său, Gligore, ajuns la rândul său călău, ar fi căzut victimă, în anul 1719, chiar tatălui său vitreg, Palko, care râvnea la această funcție sumbră, dar influentă.

Un capitol dramatic al istoriei locale s-a scris în Piața Sfatului, la 19 septembrie 1689. La aproape un an de la intrarea trupelor habsburgice în Brașov și pe fundalul ruinelor lăsate de marele incendiu din aprilie același an, a fost pusă în aplicare sentința capitală împotriva liderilor răscoalei anti-austriece din anul 1688.

„În faţa mulţimii, sub paza trupelor imperiale, au fost decapitaţi pălărierul Ştefan Stenner, în vârstă de 86 de ani, şi alţi patru conducători ai răscoalei.”, povestește istoricul Nicolae Pepene. Spectacolul macabru a continuat prin expunerea capetelor: unul la stâlpul infamiei din piață, altele la porțile orașului și unul la Cetățuie. Craniul lui Stenner, ca o mărturie tăcută a rezistenței, a rămas expus la stâlpul infamiei până în anul 1718.

Unde erau locurile de execuţie

Geografia morții în Brașovul de altădată avea coordonate precise. În zona din spatele actualului Spital Județean se ridica un delușor cu nume funebre: Dealul Spânzurătorilor sau Dealul Furcilor. Călătorii care se apropiau de oraș pe aici erau întâmpinați de o priveliște de coșmar: o spânzurătoare solidă, din piatră, de care atârnau, adesea, cadavre în putrefacție – un avertisment sinistru pentru oricine ar fi încălcat legea. Departe de forfota cetății, în această zonă izolată se afla și casa călăului. Tot aici își găseau ultimul „adăpost” cei respinși de cimitirele consacrate: sinucigașii, alături de trupurile celor decapitați, trași pe roată sau în țeapă.

Un alt epicentru al execuțiilor se afla chiar la intrarea principală în Cetate, pe artera cunoscută astăzi ca strada Republicii (pe atunci, strada Porții). Aici, după cum indică sursele, era „ubi homines comburuntur” – locul unde oamenii erau arși pe rug. În apropiere, două lacuri serveau drept scenă pentru înfricoșătoarea „probă a plutirii”, aplicată femeilor suspectate de vrăjitorie.

Contrastând puternic cu opulența patriciatului săsesc, nu departe de centrul vibrant al orașului de azi, în zona pieței agroalimentare, se întindea „țigănia”. Aceasta era o aglomerare insalubră de colibe de pământ acoperite cu paie, străbătută de ulițe întortocheate, veșnic noroioase și împuțite de miasmele provenite de la pâraiele ce colectau deșeurile tăbăcarilor de pe Strada Neagră (zona Poarta Șchei – strada Nicolae Bălcescu).

Metodele de tortură și execuție atingeau culmi ale cruzimii. Smulgerea membrelor era una dintre cele mai cumplite: condamnatul era legat de mâini și de picioare de patru cai, care apoi erau mânați în direcții opuse, sfâșiind trupul victimei.

Chiar și simpla apropiere de Brașov era marcată de spectrul morții. În fața porții Cetății, pe actuala stradă Mureșenilor, existau nu doar trupuri expuse ale condamnaților lăsați să putrezească în văzul tuturor, ci și un anunț explicit care informa nou-veniții că intră într-un oraș cu „jus gladii” – un oraș cu puterea de a da și executa sentințe capitale.

Nici călăii nu scăpau de pedepse

Justiția vremii nu i-a ocolit nici pe călăi, atunci când aceștia încălcau legea. Procesul lui Marcu, din anul 1695, este elocvent. Judecat pentru crime mai vechi, mărturiile împotriva sa au venit chiar din rândul comunității țigănești. Principalul martor, Juon der Zigäner Diener (Ion, slujitorul țigan – probabil temnicerul), a relatat fapte șocante: Marcu încercase să-l jefuiască pe un alt țigan, pe nume Mămăligă, fiind oprit doar de intervenția senatorului Johannes Retsch, pe care, înfuriat, l-a amenințat cu baltagul. Altă dată, l-a înfruntat pe senatorul Simon Weis, lăudându-se că a ucis o sută de oameni și numindu-l pe demnitar „un păduche, un om de nimic”. Cea mai gravă acuzație: cu trei ani înainte, în curtea senatorului Georg Drauth, l-ar fi tăiat cu sabia pe Prișcu Lăutarul, care a murit după trei zile.

Sentința Senatului brașovean, din 20 martie 1695, reflectă gravitatea faptelor: Marcu, „fostul călău”, a fost condamnat la moarte pentru uciderea a șapte oameni (doi tăiați, cinci uciși prin bătăi) și pentru viol. Pedeapsa a fost executată cu o cruzime exemplară: târât de un cal de trei ori în jurul Casei Sfatului, dus la locul de osândă, i s-au tăiat ambele mâini, apoi a fost decapitat, capul expus în țeapă, iar trupul aruncat „în gunoiul care se găseşte acolo“.

Nici două decenii mai târziu, în 1717, un alt călău, Simon, ajungea în fața judecătorilor. Sentința: „tăiat în patru… pentru că în noaptea de Sfântul Bartolomeu a tăiat o fată şi i-a vândut sângele evreilor”. Cronicarul Joseph Teutsch îl descrie ca fiind un „bărbat înalt, de 35 de ani… de familie ţigan”.

Cazul este învăluit în mister, mai ales că prezența evreilor în Brașov la acea dată este improbabilă, aceștia având permis de ședere doar în Alba Iulia. Însă registrele de plată ale orașului dezvăluie o realitate sumbră din culisele anchetei: mărturiile complicilor au fost smulse sub tortură. Documentele consemnează plăți făcute lui Bîță (probabil succesorul temporar) pentru torturarea celor „doi băieți ai călăului” (posibil fii sau ajutoare) pe 3 februarie. Presiunea trebuie să fi fost insuportabilă: unul dintre băieți s-a spânzurat, iar celălalt, supus din nou torturii, a mărturisit, probabil, ceea ce anchetatorii doreau să audă. Epilogul a fost rapid și brutal: pe 13 aprilie, Simon și asistentul său sunt torturați, iar pe 22 aprilie, „mai întâi a fost călăul zdrobit cu roata şi apoi tăiat în patru, slujitorul său a fost decapitat şi apoi aşezat pe roată“.

Cât câştiga un călău pentru a-şi face odioasa meserie

În ciuda naturii macabre a meseriei și a statutului de paria, poziția de călău al Brașovului oferea avantaje materiale considerabile. Comparativ cu restul comunității țigănești, călăul era un om înstărit. O lege locală stipula ca fiecare țigan să-i plătească o taxă de 2 denari (o mică monedă de argint, având o greutate de 3 – 4 grame, în funcție de epocă) după fiecare execuție, sumă ce se adăuga plății primite de la municipalitate.

Mai mult decât atât, călăul primea un salariu trimestrial de 4 florini (o veche monedă de aur bătută la Florența, pentru prima oară în 1252., care cântărea 3,54 grame, de 24 de carate), de Paște, Sfântul Ioan, Sfântul Mihail și Crăciun, iar ajutorul său câte 2 florini la aceleași sărbători. Tarifele oficiale pentru „servicii” erau și ele stabilite: 1 florin pentru spânzurarea unui tâlhar, 2 florini pentru o decapitare sau tragere pe roată, și 25 de denari pentru aplicarea torturii în timpul anchetelor.

Statutul lor de „impuri” le crea însă probleme în viața personală, mai ales în găsirea unei soții. Cazul lui Marcu este grăitor: a luat-o cu forța pe fiica țiganului Dumitru, cu care a avut un copil. Martorii din proces au declarat că femeia, terorizată, a fugit în secuime, lăsând copilul în urmă. Încercările bunicii de a-și recupera nepotul au fost zadarnice, iar soarta copilului s-a pierdut în negura timpului.

Treptat, însă, rolul și veniturile călăilor brașoveni au intrat în declin. Taxa de doi denari impusă celorlalți țigani a fost abolită în anul 1785. În 1856, orașul a renunțat complet la serviciile călăului tradițional, execuțiile fiind preluate de plutoane de execuție militare, prin împușcare. Iar celebra spânzurătoare din piatră, ridicată în secolul al XVIII-lea – și al cărei prim „client” a fost, ironic, chiar meșterul zidar care a construit-o – a fost demolată în anul 1870, punând capăt unei epoci sumbre din istoria Brașovului. Umbrele trecutului, însă, persistă în documente și în memoria locurilor, amintind de vremurile când justiția purta, la Brașov, chipul necruțător al călăului.