Civilizațiile antice știau cum să se răcorească în condiții de căldură extremă. Ar trebui să reînviem aceste cunoștințe pierdute

Civilizațiile antice știau cum să se răcorească în condiţii de căldură extremă căci în urmă cu mii de ani, constructorii stăpâneau arta menținerii răcorii în climatele aride și toride. Astăzi, este timpul să recuperăm aceste cunoștințe.

În prezent, clădirile moderne se bazează adesea prea mult pe electricitate și aer condiționat, având fațade din sticlă și ferestre sigilate, care nu permit deschiderea. În cazul unei pene de curent majore, care se poate produce din cauza unor fenomene meteo extreme, a locui în astfel de clădiri poate deveni de nesuportat, mai ales în mijlocul unui val de căldură.

Civilizațiile antice știau cum să se răcorească

Însă timp de milenii, civilizațiile antice au dezvoltat soluții ingenioase pentru a proteja oamenii de căldura extremă, fără a depinde de tehnologie modernă. În contextul schimbărilor climatice și al creșterii temperaturilor globale, astfel de soluții pot oferi răspunsuri la provocările actuale.^[sursa]

Studiile recente sugerează că verile periculos de calde, similare celor din anii 2023 și 2024, vor deveni mai frecvente, în timp ce furtunile intense vor cauza pene de curent mai dese. În această situație, designerii contemporani pot privi către trecut pentru soluții sustenabile.

Sumerienii: răcoarea prin arhitectura comunitară

În urmă cu aproximativ 6.000 de ani, sumerienii trăiau într-un climat cald și arid, echivalent cu cel din sudul Irakului de astăzi. Aceștia au dezvoltat metode eficiente pentru gestionarea căldurii, care se dovedesc a fi relevante și astăzi.

Descoperirile arheologice din orașele mesopotamiene indică faptul că sumerienii construiau locuințe cu pereți groși și ferestre mici, reducând astfel expunerea la soarele intens și menținând răcoarea interioară. Materialele utilizate, precum chirpicii și noroiul, aveau proprietăți de izolare termică: absorbeau căldura în timpul zilei și o eliberau pe parcursul nopții.

De asemenea, clădirile erau așezate aproape una de cealaltă, minimizând numărul de pereți expuși direct la radiația solară. Curțile interioare mici asigurau ventilație și iluminare, iar străzile înguste ofereau umbră pe tot parcursul zilei, permițând locuitorilor să se deplaseze confortabil.

Egiptenii antici: exploatarea inteligentă a vântului

În Egiptul antic, materialele de construcție erau alese pentru capacitatea lor de a oferi izolare termică. Palatele erau construite din piatră și aveau curți interioare, în timp ce locuințele obișnuite erau realizate din cărămizi de lut. Aceste soluții arhitecturale contribuiau la menținerea unei atmosfere răcoroase în interior.

Un alt aspect remarcabil al arhitecturii egiptene era comportamentul adaptativ al locuitorilor. În timpul verii, multe familii preferau să-și petreacă nopțile pe terasele de pe acoperișuri, unde temperaturile erau mai scăzute.

Pentru a îmbunătăți circulația aerului în clădiri, egiptenii au inventat o tehnologie unică, numită mulqaf. Aceasta consta în deschideri amplasate în partea superioară a pereților, orientate spre vânturile dominante. Prin aceste deschideri, aerul era captat și direcționat în jos, creând un flux de aer răcoros în interiorul clădirii. Circulația aerului astfel creată ajuta la evacuarea căldurii prin alte deschideri.^[sursa]

Acest principiu, cunoscut sub numele de captator de vânt, este utilizat și astăzi în multe clădiri din Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Sistemele de captare a vântului permit acestor construcții să rămână confortabile, chiar și în timpul celor mai intense perioade de căldură, fără a recurge la aer condiționat.

Vechii Puebloani: Utilizarea inteligentă a Soarelui

Civilizațiile de pe diferite continente și din epoci îndepărtate au dezvoltat strategii similare pentru a trăi în climate calde și uscate, adaptându-se la mediul înconjurător cu soluții unice.

Puebloanii din sud-vestul actual al SUA au utilizat ferestre mici, materiale precum cărămida de lut și piatra, și au proiectat clădiri cu pereți comuni, reducând astfel pătrunderea căldurii în interior. Orientarea corectă a clădirilor în raport cu Soarele era, de asemenea, crucială pentru această civilizație.

Comunitățile erau adesea construite sub proeminențe stâncoase orientate spre sud, asigurând astfel umbra necesară în timpul verii și permitând accesul razelor solare în timpul iernii, pentru a încălzi locuințele.

Această strategie a fost preluată de generațiile următoare, iar casele construite din adobe rămân o soluție comună în sud-vestul Statelor Unite, având aceeași eficiență în gestionarea căldurii și a frigului.

Califatele musulmane: gestionarea eficientă a apei

În climatul arid, gestionarea apei reprezenta o provocare majoră, la fel cum este și astăzi. Infrastructura modernă de gestionare a apelor pluviale este concepută pentru a canaliza rapid scurgerile în afara orașului, dar această abordare neglijează o resursă valoroasă: apa de ploaie. Între timp, multe orașe aduc apă din surse îndepărtate pentru a satisface nevoile de irigare și consum.

Încă din secolul al VIII-lea, califatele musulmane din nordul Africii și sudul Spaniei au proiectat sisteme de colectare a apei pluviale pentru a capta apa în clădiri. Apa de ploaie era colectată de pe acoperișuri și dirijată către cisterne prin sisteme de pante și canale. În curți, apa era folosită pentru irigarea peisajelor cu vegetație, oferind un mediu verde și răcoros chiar în centrul orașelor aride.

Un exemplu modern al acestei tehnici este orașul Mendoza din Argentina, care folosește apa de ploaie pentru a iriga arborii și vegetația de pe străzile sale largi.

Mayași și teotihuacani: colectarea apei de ploaie pentru rezistență

La nivelul întregului oraș, civilizațiile mesoamericane, cum ar fi mayașii și teotihuacanii, au dezvoltat sisteme complexe de captare și stocare a apei de ploaie, pentru a asigura supraviețuirea în timpul sezonului uscat.

În orașele antice Teotihuacan, Xochicalco și multe centre urbane mayașe, piramidele, piețele și apeductele erau utilizate pentru a canaliza apa de ploaie către cisterne subterane. Plantele contribuiau la filtrarea apei, făcând-o potrivită pentru uz ulterior. Această metodă de gestionare a apei asigura o sursă fiabilă pentru agricultură și consum, chiar și în perioadele de secetă.

Astăzi, metodele de recoltare a apei de ploaie continuă să fie cercetate și aplicate în India și alte regiuni din lume, fiind recunoscute drept strategii eficiente pentru creșterea rezilienței urbane.

Implementarea acestor lecții în arhitectura modernă

Fiecare dintre aceste civilizații antice oferă lecții valoroase despre cum să rămânem confortabili în climate calde și uscate, iar aceste soluții pot fi aplicate și în arhitectura contemporană.

Unii arhitecți moderni au început deja să integreze aceste principii în proiectele lor. De exemplu, clădirile din emisfera nordică pot fi orientate pentru a maximiza expunerea la sud. Ferestrele orientate spre sud, combinate cu dispozitive de umbrire, reduc expunerea la radiația solară vara, dar permit captarea căldurii solare pe timp de iarnă.^[sursa]

De asemenea, recoltarea apei de ploaie și utilizarea acesteia pentru irigarea grădinilor urbane poate contribui la conservarea apei și la creșterea rezilienței urbane.

Adaptarea orașelor moderne, cu turnurile lor de sticlă, pentru un control mai eficient al căldurii este un proces complicat, dar soluții inspirate din trecut pot fi implementate în noile proiecte arhitecturale. Astfel, se poate reduce dependența de aerul condiționat, permițând locuitorilor să trăiască mai confortabil în climatele tot mai calde și uscate. Lecțiile acestor civilizații străvechi ne pot ghida în acest demers.