Este un detaliu pe care cronicile abia îl șoptesc, pierdut sub greutatea legendelor. Înainte de a fi „Viteazul”, Mihai a fost un om îngenuncheat. Îl putem imagina în București, în 1593, un condamnat adus în fața călăului. Aerul e greu, mulțimea tăcută. Ordinul lui Alexandru cel Rău, domnitorul paranoic și veșnic îndatorat, fusese clar: capul Banului Olteniei trebuia să cadă pentru a-i confisca averea.

Istoricul Nicolae Bălcescu surprinde dramatismul momentului, în lucrarea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: „El fu adus în București unde domnul cătrănit de mânie, învinovăţi de trădător şi rebel şi îl închise în pușcărie, spre a fi pus la caznă şi apoi ucis“.

Legenda spune că gâdele, copleșit de statura sa, a aruncat toporul și a refuzat. O poveste frumoasă, dar istoria reală este mult mai complexă și mai plină de învățăminte. Ceea ce a urmat nu a fost un miracol divin, ci prima mișcare într-unul dintre cele mai audace pariuri din istoria noastră. O strategie născută nu din putere, ci din disperare absolută.

Salvarea care nu a fost un miracol, ci politică

Adevărul este că Mihai a fost salvat, cel mai probabil, de intervenția a 12 boieri influenți care au jurat că „nu e os domnesc”, risipind temporar temerile lui Alexandru. Dar pentru Mihai, lecția a fost brutală: sub domnia lui Alexandru, zilele îi erau numărate. A înțeles că singura cale de a supraviețui era să preia el însuși puterea.

Fără armată și cu un preț pe capul său, a făcut singurul lucru posibil: a fugit. Însoțit de apropiați de nădejde ca Stroe Buzescu și Radu Florescu, a ajuns în Transilvania. Aici, a fost primit de Báltázar Báthory, vărul principelui Sigismund Báthory, care i-a oferit sprijinul crucial: scrisori de recomandare către marele-vizir și, mai ales, către ambasadorul Angliei la Poartă, influentul Edward Barton. Cu acest sprijin diplomatic, a luat drumul Istanbulului. Se îndrepta direct spre inima imperiului care controla totul, un loc unde tronurile nu se câștigau cu sabia, ci se cumpărau cu aur. Aur pe care el nu-l avea.

Capitala unui Imperiu la apogeu, dar măcinat pe interior

Istanbulul anului 1593 era un colos. Deși suferise o înfrângere navală la Lepanto în 1571, Imperiul Otoman își demonstrase rapid reziliența, cucerind Tunisul (1574) și Marocul (1576). Din exterior, puterea sa părea de neclintit. Istoricul turc T.Y. Oztuna descrie perfect acest paradox: „În felul acesta, în epoca lui Murad al III-lea, împărăţia și-a atins piscul. S-a ajuns la gradul maxim al bogăţiei, mărimii şi al puterii, şi acestea se pregătesc încetul cu încetul să fie pierdute.“

Sub poleiala de aur, colosul avea picioare de lut. O fisură adâncă se căsca în fundația puterii sale, o slăbiciune pe care Mihai avea să o exploateze cu geniu: corupția sistemică. Istoricul Aurel Decei subliniază că sultanul Murad al III-lea „…este primul între sultani care a început să ia mită, încălcând justiţia şi corectitudinea…”. Mihai a înțeles că se îndreaptă spre un sistem unde totul avea un preț, iar justiția era de vânzare.

Pariul de neimaginat: cum a ajuns Mihai Viteazul pe tronul Țării Românești

Pentru a obține tronul, Mihai a căutat finanțare. S-a împrumutat masiv de la cămătarii din Istanbul și a fost susținut de figuri influente precum frații Cantacuzino. Decizia sultanului a fost, de asemenea, influențată de nenumăratele plângeri ale boierilor munteni împotriva lui Alexandru și de nevoia de liniște la graniță, înaintea unui război cu Imperiul Habsburgic.

Dar factorul decisiv a fost oferta financiară a lui Mihai Viteazul. A promis o sumă astronomică:

• 1.500.000 de galbeni ca mită pentru demnitarii cheie, inclusiv pentru marele-vizir Sinan-Pașa;
• Achitarea integrală a tuturor datoriilor lăsate în urmă de predecesorul său.

Angajamentul era atât de copleșitor încât un contemporan remarca șocat că „dacă s-ar fi vândut toţi copiii şi toţi oamenii din Ţara Românească tot nu s-ar fi putut plăti datoria ce rămăsese de mai înainte“. Era un pariu sinucigaș. Pentru a pune în perspectivă, această sumă reprezenta de câteva ori venitul anual total al Țării Românești, făcând rambursarea nu doar dificilă, ci matematic imposibilă prin mijloace convenționale.

Singura explicație rezonabilă este că Mihai Viteazul gândea deja cu doi pași înaintea tuturor. Datoria colosală nu era o problemă, deoarece el nu a avut niciodată intenția să o plătească. Întregul plan era o capcană genială. Și-a asumat o povară financiară imposibilă pentru a-și crea justificarea perfectă pentru ceea ce avea să urmeze: răscoala. A cumpărat tronul cu bani împrumutați, folosind corupția otomană împotriva ei însăși, cu planul ascuns de a anula întreaga „afacere” prin foc și sabie.

Deși singura explicație logică pare a fi planul premeditat al răscoalei, unii istorici consideră că Mihai Viteazul ar fi putut, inițial, să spere la o renegociere a datoriilor, iar decizia revoltei să fi fost luată ulterior, sub presiunea evenimentelor. Cu toate acestea, amploarea sumei asumate face prima variantă mult mai plauzibilă

Această strategie a riscului total nu era unică în Europa Renașterii. Ne amintește, într-o oarecare măsură, de audiența lui Cesare Borgia, care folosea datoriile și promisiunile pentru a-și neutraliza adversarii înainte de a-i lovi. Însă amploarea pariului lui Mihai, la scara unui imperiu, rămâne de neegalat.