Constantin Brâncoveanu, domnitorul care a sfidat Imperiul Otoman

Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai remarcabili conducători ai Țării Românești, pe atunci un mic principat aflat sub suzeranitatea Imperiului Otoman. A domnit timp de 26 de ani, între anii 1688 și 1714, aceasta fiind o perioadă de pace și înflorire culturală, în care a ctitorit numeroase biserici și mănăstiri, a sprijinit cultura și educația românească și a dezvoltat un stil arhitectural original și eclectic, cunoscut sub numele de stil brâncovenesc.

Domnitorul Brâncoveanu a avut o politică externă abilă și echilibrată, menținând relații bune cu otomanii, habsburgii și rușii în acelaşi timp. A încercat să negocieze alianțe antiotomane cu aceștia din urmă, dar a fost trădat de unii dintre boierii săi.

Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de Poartă de trădare și de colaborare cu rușii în timpul Războiului ruso-turc din anii 1710-1711. Ulterior, a fost destituit de pe tron de sultanul Ahmed al III-lea și pus sub arest la Constantinopol, acolo unde a fost supus la torturi îngrozitoare pentru a-i fi smulsă averea și pentru a-l determina să se convertească la islam. În cele din urmă, a sfârşit alături de cei patru fii ai săi, refuzând cu toţii să renunțe la credința ortodoxă. Constantin Brâncoveanu a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, împreună cu fiii săi, sub numele de Sfinții Martiri Brâncoveni.

Viața și domnia lui Constantin Brâncoveanu, un domnitor care a sfidat un imperiu și a plătit cu viața pentru credința și demnitatea sa, sunt mult mai complexe de atât.

Originile lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 la Brâncoveni (actual sat și comună din județul Olt) și a fost fiul postelnicului Papa (Matei) Brâncoveanu (descendent din familia lui Matei Basarab) și al Stancăi (născută Cantacuzino). A fost moștenitor, prin bunicul său, Preda, al unei părți considerabile din averea lui Matei Basarab. Familia sa era înrudită şi cu familia Cantacuzinilor, una dintre cele mai puternice familii boierești din Țara Românească.

Constantin a rămas orfan de tată în anul 1655, Papa Brâncoveanu fiind ucis în răscoala seimenilor și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban. În urma unei lovituri din partea unor mercenari sârbi, Preda Brâncoveanu a reușit să își răscumpere viața cu o mare sumă de bani. Constantin a fost salvat de slugi, care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât la baza dealului Mitropoliei.

A fost crescut în casa unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino, care era fratele domnitorului Șerban Cantacuzino. A primit o educație aleasă, învățând limbile română, slavona, greaca, turca și latina. A fost inițiat în tainele politicii și ale diplomației de unchiul său, care era un om de stat și un cărturar de renume. Mai apoi, a fost introdus la curtea domnească și a ocupat diferite dregătorii, precum vornic, mare logofăt și mare ban.

Începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu a înaintat repede în ierarhia boierească. A urcat pe tron după moartea unchiului său, Șerban Cantacuzino, în octombrie 1688, cu sprijinul unchilor săi materni Constantin și Mihai Cantacuzino. A fost recunoscut de Poartă ca domn al Țării Românești după ce a plătit o sumă mare de bani ca haraci. A fost încoronat la București, în biserica Sfântul Gheorghe Nou, ctitorită de el însuși.

Domnia sa a coincis cu o perioadă de instabilitate politică și militară în Europa de Sud-Est, marcată de războaiele dintre Imperiul Otoman și Liga Sfântă, formată din Imperiul Habsburgic, Polonia, Veneția și Rusia. Țara Românească se afla la granița dintre cele două tabere și era supusă presiunilor și amenințărilor din ambele părți. Brâncoveanu a trebuit să facă față acestor provocări cu diplomație și prudență, menținând loialitatea față de suzeranul otoman, dar și căutând aliați în rândul creștinilor.

Bătălia de la Zărnești

Primul test al domniei sale a fost bătălia de la Zărnești, din august 1690. Atunci, armata otomană condusă de marele vizir Mustafa Köprülü a invadat Transilvania pentru a-l înlătura pe principele Imre Thököly, care se răsculase împotriva habsburgilor.

Constantin Brâncoveanu a fost obligat să trimită o oaste de 12.000 de oameni în sprijinul otomanilor. Însă el a făcut un pact secret cu principele Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea, și cu generalul habsburg Heissler, pentru a evita un conflict sângeros. Astfel, domnitorul a ordonat retragerea oștii sale înainte de bătălie, lăsând armata otomană fără sprijin. Otomanii au fost înfrânți de habsburgi la Zărnești și au fost nevoiți să se retragă din Transilvania.

Constantin Brâncoveanu a reușit să scape nepedepsit pentru această trădare, invocând motive tehnice pentru retragerea sa. A trimis soli la Poartă pentru a-și justifica gestul și pentru a-i denunța pe cei care îl acuzau. A reușit să-l convingă pe sultanul Ahmed al II-lea să-l mențină pe tron și să-i ierte pe boierii care fugiseră din țară după bătălie.

Până la Tratatul de la Karlowitz

După bătălia de la Zărnești, Brâncoveanu a continuat să mențină relații bune cu habsburgii și cu rușii, sperând să obțină o mai mare autonomie pentru țara sa. A trimis soli la Viena și la Moscova, a primit emisari și cadouri de la împăratul Leopold I și de la țarul Petru cel Mare, a sprijinit financiar și logistic pe habsburgi în războiul lor cu otomanii.

Profitând de slăbiciunea otomanilor, care sufereau înfrângeri după înfrângeri în fața creștinilor, şi-a consolidat puterea internă și şi-a extins domeniile. A cumpărat sau a confiscat moșii de la boierii care îi erau ostili sau care fuseseră uciși ori fugiseră din țară. A reorganizat administrația și justiția, a redus taxele și a încurajat comerțul și agricultura.

În anul 1699, după bătălia de la Zenta, Imperiul Otoman a fost nevoit să semneze Tratatul de la Karlowitz, prin care ceda Transilvania, Ungaria și Slavonia habsburgilor, Podolia rușilor și Peloponezul venețienilor. Acest tratat a marcat sfârșitul expansiunii otomane în Europa și începutul declinului său. Pentru Țara Românească, tratatul a însemnat o schimbare majoră în contextul geopolitic, deoarece acum îi avea ca vecini pe habsburgi, care erau interesați să-și extindă influența în Balcani. Domnitorul Brâncoveanu a trebuit să se adapteze la această nouă situație și să-și redefinască politica externă.

Urmările Tratatului de la Karlowitz

După semnarea tratatului de la Karlowitz, Constantin Brâncoveanu a încercat să mențină un echilibru între cele trei mari puteri care îl înconjurau: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia Țaristă. A continuat să plătească tribut otomanilor și să le recunoască suzeranitatea, dar a căutat să obțină cât mai multe privilegii și concesii de la ei.

Domnitorul român a negociat cu sultanul Mustafa al II-lea reducerea haraciului, scutirea de anumite taxe și drepturi vamale, libertatea comerțului și a circulației pe teritoriul otoman, recunoașterea drepturilor sale asupra unor moșii din Bulgaria și Macedonia etc. A obținut chiar ca sultanul să-i acorde titlul de prinț al Sfântului Imperiu Roman, un titlu onorific care îi conferea o anumită prestanță în fața celorlalți domni creștini.

Cu habsburgii, Brâncoveanu a avut o relație ambiguă, oscilând între colaborare și rivalitate. Pe de o parte, i-a sprijinit pe habsburgi în războaiele lor cu otomanii sau cu francezii, le-a permis să recruteze soldați din Țara Românească, le-a oferit adăpost refugiaților transilvani sau sârbi care fugeau de sub dominația otomană şi le-a trimis soli și cadouri. Pe de altă parte, a fost preocupat să-și apere țara de ambițiile expansioniste ale habsburgilor, care doreau să controleze comerțul dunărean și să-și impună autoritatea asupra principatelor române.

Mai mult, a refuzat să recunoască pretențiile habsburgilor asupra Olteniei, pe care o ocupaseră după războiul cu otomanii. Brâncoveanu a încercat să mențină legături cu nobilimea transilvană, care se opunea integrării în Imperiul Habsburgic. Pentru asta, l-a sprijinit pe principele Francisc Rákóczi al II-lea în răscoala sa anti-habsburgică din 1703-1711.

Cu rușii, Brâncoveanu a avut o relație mai apropiată, bazată pe interese comune și pe afinitate religioasă. A văzut în Rusia un aliat potențial împotriva otomanilor și un protector al ortodoxiei. Brâncoveanu a trimis soli la Moscova și a primit emisari de la Petru cel Mare, cu care a stabilit o corespondență secretă. I-a sprijinit mai apoi pe ruși în războiul lor cu Suedia, le-a oferit informații despre situația din Balcani şi le-a permis să treacă prin Țara Românească spre Moldova. În fine, a încercat să negocieze o alianță antiotomană cu rușii, dar planul său a fost dejucat de intrigile boierilor și de trădarea lui Dimitrie Cantemir, care a devenit domn al Moldovei cu sprijinul rușilor.

Adrianopol

Anul 1703 a reprezentat un moment de răscruce pentru Constantin Brâncoveanu. A primit informații că o grupare adversă, din care făcea parte și Alexandru Mavrocordat, complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi de bani a agravat situația. O solie condusă de Kuciuk Selin a ajuns la București în aprilie, unde i s-a prezentat domnului firmanul din partea vizirului, în care era invitat să meargă la Adrianopol (unde era stabilită la acel moment Poarta), pentru ca „să sărute poala împărătească”.

Ajuns în Adrianopol, a fost primit după o săptămână de vizir, care l-a anunțat că Imperiul Otoman crește haraciul de la 280 de pungi la 520, o veste primită de voievod și boieri cu multă supărare. Totuși, decizia trebuia acceptată, iar Brâncoveanu a fost reînvestit în domnie, printr-o ceremonie în care vizirul i-a îmbrăcat pe domn și pe boieri în caftane valoroase.

Ultimii ani ai domniei lui Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea. Acesta a condus Imperiul Otoman de la finele anului 1703 până în 1730. Este perioada de după chemarea domnitorului român la Adrianopol – când i se pregătea mazilirea -, precum și perioada conflictelor ruso-turce. 

Conflictul cu familia Cantacuzino

Destituirea lui Brâncoveanu de pe tron a fost rezultatul unui conflict vechi între familia sa și familia Cantacuzino, care se disputau puterea și influența în Țara Românească. Conflictul avea rădăcini adânci în istoria celor două familii, care erau înrudite prin căsătoria dintre Matei „Papa” Brâncoveanu și Stanca Cantacuzino, părinții lui Constantin Brâncoveanu. Stanca era sora domnitorului Șerban Cantacuzino și fiica marelui vornic Constantin Cantacuzino „Spânul”, care fusese ucis de boierii opozanți ai lui Matei Basarb.

Conflictul dintre cele două familii a început odată cu domnia lui Șerban Cantacuzino, care a fost un domn slab și influențabil, dominat de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Acesta din urmă a fost principalul sfetnic al domnitorului și a avut o mare putere politică și economică. El a fost cel care l-a crescut și educat pe nepotul său, Constantin Brâncoveanu, și l-a ajutat să ocupe diferite dregătorii. Însă acesta a avut și un fiu, Ștefan Cantacuzino, pe care îl prefera ca succesor al lui Șerban Cantacuzino. Astfel, a început să se distanțeze de Constantin Brâncoveanu și să-l susțină pe fiul său.

Conflictul s-a manifestat într-o controversă asupra numirii boierului David Corbea ca rezident pe lângă curtea lui Petru cel Mare. Omul Cantacunilor a fost trimis în Rusia de la inceputul anului 1707. În luna aprilie a fost încredințat de țar cu o misiune pe lângă Francisc Rakoczy. Brâncoveanu se aștepta să fie ținut la curent cu detaliile, însă a fost ocolit dinadins. Corbea le scria doar Cantacuzinilor.

Țarul Petru s-a adresat în iulie 1707 lui Brâncoveanu pentru repunerea lui Mihai Cantacuzino în funcție. Acesta a fost refuzat politicos, ceea ce nu a afectat însă relațiile dintre cele două state.

În următorii ani, relațiile dintre Brâncoveanu și unchii săi au rămas foarte proaste. În timp ce Mihai cerea țarului asigurări pentru azil, stolnicul Constantin era retras de la curte la moșiile sale.

În primăvara lui 1707, atât Brâncoveanu cât și Antioh Cantemir au primit firman de la sultan. Prin aceasta li se cerea să participe în foarte scurt timp la repararea și fortificarea cetății Bender.

Voievodului român i se cerea să pună la dispoziție 200 de lemnari, 100 de zidari, 2.000 de salahori și 350 de care. Deși a trimis toți meșterii, a făcut tot posibilul să fie scutit de a se prezenta în persoană, ceea ce l-a costat 30 de pungi.

Relațiile s-au înrăutăţit

În primăvara anului următor, cererea s-a repetat, țara fiind nevoită să trimită 1500 de salahori, 220 de care și 60 de toporași la Bender, efort care nu se scădea din haraci (tributul oficial).

La supărarea lui Brâncoveanu s-a adăugat că la câteva zile după plecarea acestora, a sosit ordinul să fie suplimentați cu 500 de salahori, 100 de care și 40 de lemnari.

În vară Poarta a cerut în avans 142 de pungi din haraci. După acest efort, a mai cerut un adaos de 180 de pungi; trimisul Porții i-a oferit la transmiterea veștii ca semn de prețuire un hanger împodobit cu diamante. Pentru strângerea pungilor, care au fost predate la începutul lui 1709, domnul a trebuit să apeleze la veniturile sale proprii, la marii boieri, la bresle și la preoți.

Victoria de la Poltava a rușilor împotriva suedezilor și lipsa de reacție a turcilor au fost noi impulsuri pentru țările aflate sub suzeranitatea otomană.

Brâncoveanu a încheiat în anul 1709 o înțelegere secretă cu țarul, care prevedea că domnul muntean avea să strângă o oaste balcanică de 30.000 de oameni și avea să alimenteze armata rusă în timpul războiului acesteia cu turcii. Înțelegerea intra în vigoare în momentul intrării în țară a trupelor. Țara Românească devenea în schimb independentă, iar lui Constantin Brâncoveanu i se garanta domnia pe viață.

Conflictul dintre cele două familii s-a acutizat după izbucnirea războiului ruso-turc din 1710-1711. Constantin Brâncoveanu s-a arătat favorabil unei alianțe cu rușii, sperând să scape de sub dominația otomană. Constantin Cantacuzino s-a arătat loial față de otomani, sperând să scape de sub dominația lui Brâncoveanu. Acesta a fost cel care l-a trădat pe Brâncoveanu și l-a denunțat la Poartă pentru corespondența sa secretă cu Petru cel Mare. Tot el a fost cel care l-a înlocuit pe Brâncoveanu pe tron, după ce acesta a fost arestat și dus la Constantinopol. El a fost cel care a încercat să-i confiște averea și să-i distrugă ctitoriile. Însă nu s-a bucurat mult de victoria sa, deoarece a domnit doar câteva luni, până când a fost și el destituit și ucis de otomani, care l-au considerat vinovat pentru înfrângerea suferită de armata lor la Stănilești, în iulie 1711. Astfel, conflictul dintre cele două familii s-a sfârșit tragic, cu moartea celor doi protagoniști și cu prăbușirea celor două case boierești.

Războiul ruso-turc din 1710-1711

La începutul anul 1710 a preluat domnia Moldovei fiul Exaporitului, Nicolae Mavrocordat. Om de încredere al Porții, ca fost mare dragoman, misiunea lui era și să supravegheze relațiile dintre Țara Românească și Rusia. La sfârșitul anului, Mavrocordat a fost schimbat de Poartă pentru că nu era considerat în stare să oprească defectarea lui Brâncoveanu, fiind înlocuit cu Dimitrie Cantemir.

În mai 1711, armata turcească condusă de vizir a părăsit Adrianopolul; către capătul lunii trupele rusești au intrat în Moldova, și Cantemir și-a proclamat public trecerea de partea țarului, ceea ce a alienat mai toți boierii țării, dar a entuziasmat populația, domnul moldovean reușind să recruteze 17.000 de voluntari. Dar dacă moldovenii aveau la graniță armata rusă aliată, situația în Țara Românească era complet diferită: linia Dunării era complet jalonată de bastioane turcești, iar trădarea ar fi însemnat o reacție turco-tătară anterioară confruntării cu rușii.

În acest context, Constantin Brâncoveanu s-a găsit într-o situație delicată, fiind presat de ambele părți să ia o poziție clară. El era tentat să se alăture rușilor, sperând să obțină o mai mare autonomie pentru țara sa. Avea o relație bună cu Petru cel Mare, cu care coresponda secret și cu care stabilise un plan de acțiune comun. De asemenea, avea și o afinitate religioasă cu rușii, ambele popoare fiind ortodoxe. Însă el era și conștient de riscurile unei astfel de alianțe, care ar fi putut provoca furia otomanilor și ar fi putut aduce distrugerea țării sale. Era și neîncrezător în capacitatea rușilor de a-l sprijini eficient, având în vedere distanța mare dintre cele două țări și dificultatea comunicațiilor.

Așa că domnitorul român a ezitat să se implice direct în război, preferând să aștepte evoluția situației. A trimis soli la Adrianopol, acolo unde se afla sultanul Ahmed al III-lea, pentru a-i cere permisiunea să trimită oastea sa în ajutorul rușilor. Însă solii au fost arestați și torturați de otomani, care au descoperit corespondența secretă dintre Brâncoveanu și Petru cel Mare. Astfel, Brâncoveanu a fost acuzat de trădare și de colaborare cu inamicul.

Sultanul Ahmed al III-lea a ordonat arestarea lui Constantin Brâncoveanu și a familiei sale și aducerea lor la Adrianopol. Brâncoveanu a fost destituit de pe tron și i-a fost numit în loc succesorul său Ștefan Cantacuzino, fiul lui Constantin Cantacuzino. Brâncoveanu a fost prins la Târgoviște, unde se afla în vizită la mănăstirea Dealu, ctitorită de el. A fost legat cu lanțuri și dus pe jos până la Giurgiu, unde a fost îmbarcat pe o corabie spre Adrianopol. Pe drum, i s-au alăturat cei patru fii ai săi: Constantin (21 de ani), Ștefan (19 ani), Radu (14 ani) și Matei (11 ani), care fuseseră prinși la București. Soția sa, Marica și fiicele sale au fost luate prizoniere la palatul Mogoșoaia, reședința lor de vară.

Mazilirea și supliciile

Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost închiși în fortăreața Edicule (în turcă Yedikule), care înseamnă Castelul Celor Șapte Turnuri, unde au fost supuși la torturi îngrozitoare pentru a le fi smulsă averea și pentru a-i determina să se convertească la islam. Otomanii erau interesați să pună mâna pe averea lui Brâncoveanu, care era estimată la 6 milioane de galbeni, o sumă fabuloasă pentru acea vreme.

O parte din această avere era depusă în bănci sau în mânăstiri din străinătate, în special în Veneția, acolo unde Constantin Brâncoveanu avea o casă și o flotă comercială. O altă parte din avere era ascunsă în diferite locuri din țară, în special în ctitoriile sale. Otomanii au încercat să afle locurile unde era ascunsă averea lui Brâncoveanu, aplicându-i acestuia și fiilor săi tot felul de chinuri: i-au biciuit, i-au ars cu fierul roșu, i-au tăiat unghiile și degetele, i-au spart dinții etc.

Din aprilie, până în iulie, membrii familiei Brâncoveanu au fost întemniţaţi şi batjocoriţi, în cele mai întunecoase beciuri ale închisorii. Turcii au încercat toate metodele de tortură pentru a-l face pe domnitor să mărturisească unde îşi ţine avuţiile ”Începură caznele, pentru a face pe Brâncoveanu să mărturisească până în cel mai mic amănunt averea lui din ce se compune, unde sunt toate sculele, la ce bănci din ce ţări are banii depuşi”, conform istoricului Constantin Gane.

În același timp, otomanii au încercat să-i convingă pe Brâncoveanu și pe fiii săi să se convertească la islam, promițându-le clemență și bogăție dacă vor face acest pas. Turcii le-au adus în fața lor pe soția și pe fiicele lui Brâncoveanu, care erau ținute captive într-un harem, pentru a-i face să renunțe la credința lor. Otomanii le-au dat și exemple de alți creștini care se convertiseră la islam și care trăiau bine sub protecția sultanului.

Constantin Brâncoveanu și fiii săi au rezistat tuturor presiunilor și torturilor la care au fost supuși. Nu au dezvăluit locurile în care era ascunsă averea lor, ci doar o parte din ea, suficient cât să-și cumpere timp și să spere într-o schimbare de situație. De asemenea, nu au acceptat să se convertească la islam, ci au rămas fideli credinței lor ortodoxe până la moarte. Nu s-au lăsat intimidați de amenințările cu moartea, ci au fost gata să-și dea viața pentru Hristos.

Execuția lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi

După un an de detenție și de chinuri, Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost condamnați la moarte prin decapitare la 15/26 august 1714, în ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani.

Domnitorul, împreună cu cei patru fii şi ginerele său, Enache Văcărescu, au fost obligaţi să meargă pe jos  prin oraş până la locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi îmbrăcaţi doar în cămăşi. Sultanul însuşi şi invitaţii săi au fost prezenţi în piaţa publică la executarea celor şase români. Se spune că la execuţia lui Constantin Brâncoveanu, sultanul Ahmed al III-lea invitase ambasadorii din Veneţia, Franţa, Anglia, Imperiul Habsburgic şi Rusia.

„Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru.”, acestea au fost cuvintele domnitorului adresate fiilor săi, conform istoricului Anton Maria Del Chiaro.

Execuția a avut loc în curtea fortăreței Edicule, în fața unei mulțimi de oameni. Înainte de execuție, ei au fost duși într-o biserică ortodoxă din apropiere, unde au primit ultima împărtășanie. Apoi au fost duși pe un câmp deschis, unde erau pregătite niște butuci și niște topoare.

Îmbrăcaţi numai în cămăşi albe, bătuţi, torturaţi şi înfometaţi, cei cinci au fost aduşi în faţa sultanului Ahmed al III-lea, care le-a cerut să renunţe la creştinism, pentru a-şi salva viaţa. În faţa acestei propuneri, Brâncoveanu a răspuns, fără să mai stea pe gânduri: „De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor!”.

Execuția a fost un spectacol de groază și de eroism. Otomanii au încercat să-i slăbească pe Constantin Brâncoveanu și pe fiii săi, executându-i pe rând, în ordinea vârstei, de la cel mai mic la cel mai mare. Astfel, ei sperau să-l determine pe Brâncoveanu să se convertească la islam, pentru a-și salva viața și pentru a le ușura chinul celorlalți. Însă planul lor a eșuat, deoarece domnitorul Brâncoveanu și fiii săi s-au dovedit neclintiți în credința lor.

Chinul şi drama din aceea zi întunecată nu a durat decât un sfert de oră. Mai întâi au fost decapitaţi fiii şi ginerele pentru ca domnitorul să poată privi moartea celor dragi. Constantin, Stefăniţă, Radu, Mateiaş şi Enache Văcărescu au fost ucişi fără milă. Apoi, la urmă, a fost decapitat şi Constantin Brâncoveanu.

Ce s-a întâmplat cu soţia lui Constantin Brâncoveanu

După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării. Cumplita veste despre execuţia lui Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi a fost dusă şi Doamnei Maria, aflată în închisoare. Se spune că aceasta a reuşit cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului să scoată din Bosfor trupurile celor şase martiri şi să le ducă la o mănăstire, la Halki. Acolo a fost primul loc de veci al Brâncovenilor.

Abia la sfârşitul lui martie 1715, soţia lui Brâncoveanu şi nora sa au reuşit să iasă din închisoare. Şi-au răscumpărat libertatea cu 100 de pungi de aur. Au fost trimise în exil în Caucaz, acolo unde au rămas un an şi jumătate, iar în anul 1716 au reuşit să ajungă înapoi în ţară.

Mormântul lui Brâncoveanu, necunoscut vreme de 200 de ani

În mare taină, în anul 1720 în urma demersurilor doamnei văduve, osemintele lui Constantin Brâncoveanu au ajuns în ţară. Doamna Maria s-a temut să ducă osemintele la Mănăstirea Hurezi, ctitorită de Brâncoveanu, unde ar fi fost locul lui de veci. A ales să înmormânteze osemintele în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, o altă citorie a domnitorului. Deasupra mormântului a fost pusă o inscipţie discretă în memoria celui care a fost Constantin Brâncoveanu: ”Această candelă ce s-a dat la Sfântu Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod şi ieste făcută de Doamna Măriei Sale, Maria”.

Vreme de 200 de ani nu s-a ştiut că domnitorul Constantin Brâncoveanu îşi doarme somnul de veci în capitală. „Abia în anul 1914, dr. Virgil Gherghiceanu descoperind inscipţia de mai sus a putut identifica acest ultim lăcaş al nenorocitului Domn.” , a spus istoricul Constantin Gane.

Doamna Maria a murit în anul 1729. A fost înmormântată alături de domnitorul Constantin Brâncoveanu, în acelaşi loc.

În anul 1992, martirii brâncoveni care şi-au pierdut viaţa în numele credinţei, au fost canonizaţi sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni. Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte, în fiecare an, la data de 16 august. Aceasta este a doua zi după sărbătoarea de Sfânta Maria, ziua cumplitei execuţii de pe malul Bosforului.