Constantin Brâncoveanu: viaţa şi sfârşitul tragic al domnitorului numit „prinţul aurului”. Cum funcţiona reţeaua sa de spioni

În data de 15 august 1714, Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești începând cu anul 1688, și cei patru fii ai săi au sfârşit într-un mod tragic, fiind decapitați la Constantinopol. Acest moment a rămas unul de mare însemnătate în istoria poporului român, cei cinci brâncoveni fiind canonizaţi de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992.

Constantin Brâncoveanu provenea dintr-o veche familie boierească din Oltenia. Tatăl său, postelnicul Papa, a fost ucis în anul 1655 în timpul răscoalei seimenilor. Mama sa a fost Stanca Cantacuzino. Născut în anul 1654, la Brâncoveni (astăzi o comună din județul Olt), Constantin Brâncoveanu a rămas orfan de tată la doar un an și a fost crescut de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc.

Brâncoveanu a primit o educație corespunzătoare unui boier de rang înalt, învățând, pe lângă limba română, și greaca, turca, latina și slavona. Și-a desăvârșit cunoștințele prin misiuni diplomatice în Transilvania și la Constantinopol în 1681. S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești. Împreună au avut patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, precum și șapte fiice: Stanca, Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a marcat o perioadă de progres economic și cultural-artistic în Țara Românească, incluzând inițiative de modernizare a aparatului statal și reforme fiscale. Brâncoveanu a organizat cancelaria statului pentru a întreține relațiile cu puterile străine. Epoca brâncovenească a deschis țara influențelor occidentale, care au început să prevaleze asupra celor orientale, creând o sinteză originală națională, prin aportul tradițiilor răsăritene și occidentale.

Constantin Brâncoveanu: începutul domniei

În anul 1688, după moartea lui Şerban-Vodă, Constantin Brâncoveanu a fost ales domn al Ţării Româneşti. Boierii s-au strâns cu toţii, fiind acolo şi Patriarhul de Constantinopol, Dionisie şi Vlădica Teodosie, Mitropolitul Ţării Româneşti; şi au ales pe logofătul Constantin. Şi îndată ce sosi el acolo, ziseră cu toţii: „Logofete – i-au spus boierii – noi cu toții poftim să ne fii domn. – Dar ce aș vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sunt la casa mea, nu-mi trebuie să fiu; iar ei zis-au: Ne rugăm, nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi sau nebuni, să o strice, ci fii! Și-l luară de mâini și-l împinseră de la spate, și fiind acolo și un capugiu împărătesc pentru treburi împărătești, îl duse la Mitropolie; și duseră caftan la capugiu-basa al împăratului de au cetit molitvele de domnie și au mers de i-au sărutat mâna, zicându-i: Mulți ani!”^[sursa]

Așa a început una dintre cele mai luminate și prospere domnii din istoria Țării Românești. Contextul politic al vremii făcea ca domnitorul unei țări balcanice să fie precum un acrobat care merge pe sârmă, cu o prăpastie adâncă dedesubt. Poziționarea geografică a Țării Românești o aducea la granița unor popoare de temut: pe de o parte Imperiul Habsburgic, iar pe de cealaltă parte Imperiul Otoman și Hanatul Crimeii.

Constantin Brâncoveanu: Prințul aurului

Într-o astfel de situație, înțelepciunea fostului vel-logofăt i-a oferit soluția ideală: compromisul. Brâncoveanu a avut grijă să satisfacă cererile Habsburgilor, furnizându-le informații și servicii, fără a afecta relațiile fragile cu Poarta Otomană. Cu toate acestea, austriecii nu s-au mulțumit doar cu aceste servicii și au urmărit să supună Țara Românească, sperând că resursele acesteia le-ar putea susține nevoile materiale generate de războaiele lungi cu turcii. În final, expediția austriacă condusă de generalul Heissler a fost zdrobită de trupele românești, sprijinite de cele turcești și de un corp de ostași unguri numiți „curuți”. În anul 1690, s-a desfășurat prima și ultima bătălie semnificativă sub domnia lui Constantin Brâncoveanu.

Austriecii au fost nevoiți să se mulțumească doar cu ceea ce domnul român le oferea, însă relațiile dintre Țara Românească și Imperiul Habsburgic au început să se îmbunătățească. Brâncoveanu le furniza informații despre situația din Imperiul Otoman, iar Habsburgii i-au recunoscut titlul de „principe al imperiului” pe 30 ianuarie 1695.

Turcii nu au fost neglijați de Brâncoveanu. Domnitorul a continuat să plătească tributul impus și să ofere ajutor atunci când era solicitat, în special pentru întărirea sau construirea unor cetăți strategice.

Relațiile sale cu Poarta nu se limitau doar la chestiuni financiare; Brâncoveanu îi informa pe otomani despre situația țărilor creștine din jur, bazându-se pe o rețea de informatori și spioni răspândiți în punctele fierbinți ale Europei, inclusiv la Viena, Veneția și Moscova.

Această politică de generozitate și diplomație i-a adus titlul de „Altan-beg” sau „Prințul aurului”. Bogăția și generozitatea sa l-au făcut celebru la Constantinopol, unde înalții funcționari otomani se întreceau pentru a avea legături cu domnitorul Valahiei. Cu toate acestea, aurul care i-a asigurat domnia liniștită a fost și cel care, în cele din urmă, i-a adus sfârşitul.

Datorită averii sale și a serviciilor aduse Porții, Brâncoveanu a reușit să își mențină domnia și, în anul 1699, să o primească pe viață. Totuși, deși reușea să păstreze un echilibru precar în relațiile cu Habsburgii și cu otomanii, Constantin Brâncoveanu era conștient că domnia sa se desfășura pe un teren alunecos. Își luase toate măsurile pentru a asigura securitatea familiei sale, deținând moșii în Transilvania și depozite de bani în Veneția. Cu toate acestea, nu a putut prevedea soarta cruntă care îi aștepta.

Constantin Brâncoveanu obținuse cetățenia transilvană încă din perioada boieriei sale și purta titlul de conte. Acestea, împreună cu moșiile sale din Transilvania și depozitele financiare din străinătate, ar fi trebuit să garanteze siguranța familiei sale.

Tensiunile dintre Ţara Românească şi Moldova

Dimitrie Cantemir este recunoscut în istoria românească drept unul dintre cei mai erudiți domnitori, dar relațiile dintre familia Cantemir și Constantin Brâncoveanu nu erau tocmai bune. Între anii 1685 și 1693, domnul Moldovei a fost Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie și al lui Antioh.

Relațiile dintre Țara Românească și Moldova erau tensionate, Brâncoveanu considerându-l pe Constantin Cantemir un om de rând, în timp ce acesta din urmă era deranjat de atitudinea superioară a vecinului său. Cei doi au încercat să se denigreze reciproc la Poarta Otomană. Însă Constantin Cantemir a subestimat puterea aurului lui Brâncoveanu, care cântărea mai mult decât orice intrigă.

La un moment dat, un grup de boieri români s-a refugiat în Moldova, la curtea lui Cantemir, plângându-se de Brâncoveanu. Cantemir a considerat momentul oportun pentru a-și discredita rivalul, trimițând boierii la Constantinopol cu o plângere. Cu toate acestea, Poarta a considerat argumentele lui Brâncoveanu mai puternice, iar boierii au fost trimiși înapoi la domnitorul Țării Românești pentru judecată. Aceștia au fost spânzurați la marginea Bucureștiului, pentru a reprezenta un exemplu pentru alții.

Ostilitatea față de familia Cantemir a continuat și asupra fiilor lui Constantin Cantemir, Dimitrie și Antioh, care i-au urmat la tronul Moldovei. Deși amândoi erau iubitori de artă și cultură, interesele politice și personale au păstrat o relație tensionată între Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Prima domnie a lui Dimitrie în Moldova nu a fost recunoscută de sultan, ca urmare a intervențiilor lui Brâncoveanu. O încercare de reconciliere a avut loc în anul 1705, printr-o alianță matrimonială, dar aceasta nu a durat. Relațiile dintre cei doi s-au deteriorat din nou în anul 1711, când Dimitrie Cantemir a revenit pe tronul Moldovei.

Aversiunea lui Brâncoveanu față de familia Cantemir avea și o motivație personală. Brâncoveanu își dorea un aliat pe tronul Moldovei, iar candidatul său preferat era ginerele său, Constantin Duca, urmat de Mihai Racoviță, un alt membru al familiei.

Domnitor pe viaţă. Oarecum.

Deși obținuse confirmarea domniei pe viață, acest lucru nu i-a garantat siguranța. În acea perioadă, nici măcar tot aurul din lume nu putea stabiliza terenul alunecos pe care se afla. Brâncoveanu avea prieteni la Constantinopol, dar și mulți dușmani, unul dintre cei mai periculoși fiind marele dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care dorea tronul Țării Românești pentru fiul său, Nicolae.

Constantin Brâncoveanu era conștient de ambițiile lui Mavrocordat și a încercat să le tempereze printr-o alianță matrimonială. Una dintre fiicele sale, Ilinca, s-a căsătorit cu fiul lui Exaporitul, Scarlat. Zestrea a fost generoasă, iar relația de rudenie a potolit pentru o vreme ambițiile lui Mavrocordat. Totuși, după moartea prematură a lui Scarlat, relațiile s-au deteriorat, iar Mavrocordat a continuat intrigile împotriva lui Brâncoveanu.

Un moment critic a avut loc în anul 1703, când noul vizir, Rami Mehmed, l-a chemat pe Brâncoveanu la Constantinopol pentru a „săruta poala împărătească”, un gest care adesea echivala cu mazilirea. Brâncoveanu a reușit să își păstreze tronul, plătind tributuri suplimentare pentru a-l potoli pe vizir.

După acest episod, a urmat una dintre cele mai liniștite perioade ale domniei lui Constantin Brâncoveanu. Perioadele de pace au permis dezvoltarea culturală și spirituală, construindu-se palate, biserici și mănăstiri, iar tiparul a cunoscut un avânt, oferind acces mai larg la educație și cultură.

Domniile fanariote şi sfârşitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu

Izbucnirea Războiului ruso-turc din anul 1711 a pus capăt liniștii din Țara Românească. Armata rusă, condusă de țarul Petru cel Mare, a pătruns în Moldova, iar Dimitrie Cantemir li s-a alăturat imediat. Constantin Brâncoveanu a fost nevoit să aleagă de partea cui va lupta. În mod prudent, a ales să rămână neutru și a poziționat trupele sale într-un loc strategic, permițându-i să apere țara fără a se angaja în luptă cu niciuna dintre părți.

Totuși, un incident neprevăzut a schimbat soarta domnitorului. Spătarul Toma Cantacuzino, rudă cu Brâncoveanu, a decis să ignore ordinele și a trecut de partea rușilor, încercând să cucerească Brăila. Această acțiune l-a costat pe Brâncoveanu tronul și, în cele din urmă, viața.

Rușii au câștigat doar o bătălie, dar nu și războiul, iar turcii au început să îl suspecteze pe Brâncoveanu de trădare. Suspectat că a complotat cu rușii, Brâncoveanu a fost victima intrigilor de la Constantinopol. Destinul cumplit al brâncovenilor a fost influenţat de stolnicul Constantin Cantacuzino, o rudă a domnitorului, care dorea tronul Țării Românești pentru fiul său, Ștefan. Legăturile bune ale lui Brâncoveanu cu Poarta, averea sa imensă și cei patru fii pe care îi avea, toate aceste lucruri erau văzute ca o amenințare pentru ambițiile lui Cantacuzino.

În aprilie 1714, Constantin Brâncoveanu a fost trădat și mazilit. La București, capugi-basa Mustafa-aga, trimisul sultanului, i-a pus pe umăr naframa de mătase neagră, semn al mazilirii. Niciunul dintre boierii prezenți nu a îndrăznit să intervină, temându-se de represalii. Constantin Brâncoveanu a fost dus la Constantinopol, unde a fost supus unor torturi cumplite, fiind forțat să-și declare întreaga avere, inclusiv moșiile și depozitele de bani din străinătate. Familia sa a fost deposedată de toate bunurile, cu excepția proprietăților din Transilvania.

Sadismul vizirului Gin Ali Pașa a întrecut toate așteptările. A decis să aplice pedeapsa capitală pentru Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și pentru sfetnicul lor de încredere, clucerul Ianache Văcărescu. Execuția a avut loc în ziua de 15 august 1714, chiar de ziua de naștere a domnitorului, care împlinea 60 de ani. În acea zi tragică, capetele celor patru fii au căzut unul după altul, iar Constantin Brâncoveanu, obligat să asiste la uciderea lor, a fost executat ultimul. Moartea sa, în acele condiții, a fost o eliberare dintr-o tortură inimaginabilă.

Mormântul lui Brâncoveanu, necunoscut vreme de 200 de ani

În mare taină, în anul 1720 în urma demersurilor doamnei văduve, osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară. Doamna Maria, soţia domnitorului, s-a temut să ducă osemintele la Mănăstirea Hurezi, ctitorită de Brâncoveanu, unde ar fi fost locul lui de veci. A ales să înmormânteze osemintele în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, o altă citorie a domnitorului. Deasupra mormântului a fost pusă o inscipţie discretă în memoria celui care a fost Constantin Brâncoveanu: ”Această candelă ce s-a dat la Sfântu Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod şi ieste făcută de Doamna Măriei Sale, Maria”.

Vreme de 200 de ani nu s-a ştiut că domnitorul Constantin Brâncoveanu îşi doarme somnul de veci în Bucureşti. „Abia în anul 1914, dr. Virgil Gherghiceanu descoperind inscipţia de mai sus a putut identifica acest ultim lăcaş al nenorocitului Domn.” , a spus istoricul Constantin Gane.

În anul 1992, martirii brâncoveni care şi-au pierdut viaţa în numele credinţei, au fost canonizaţi sub numele de Sfinţii Mucenici Brâncoveni. Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte, în fiecare an, la data de 16 august. Aceasta este a doua zi după sărbătoarea de Sfânta Maria, ziua cumplitei execuţii de pe malul Bosforului.