Acel gest simplu și aparent sănătos de a deschide o sticlă de apă îmbuteliată s-ar putea să nu fie chiar atât de pur pe cât am fost făcuți să credem. Oamenii de știință, folosind o tehnologie de ultimă oră, au privit în interiorul acestor recipiente și au găsit ceva șocant: o „supă” invizibilă formată din sute de mii de fragmente de plastic. Un studiu de referință a dezvăluit că aproape fiecare marcă de apă testată este contaminată, ridicând semne de întrebare serioase despre ce anume bem cu adevărat.
O „supă” de plastic la nivel nanoscopic în apa îmbuteliată
Cifrele sunt uluitoare. Într-o cercetare publicată în prestigioasa revistă Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS), o echipă de la Universitatea Columbia și Universitatea Rutgers a folosit o tehnică avansată, numită spectroscopie Raman, pentru a vâna particule de plastic mult mai mici decât se putea detecta anterior. Rezultatul? Au găsit, în medie, 240.000 de fragmente de micro și nanoplastice într-un singur litru de apă.
„Concentrațiile măsurate depășesc estimările anterioare cu unul sau două ordine de mărime,” au explicat cercetătorii. Cu alte cuvinte, problema este de 10 până la 100 de ori mai gravă decât se credea. Aceste particule, unele mai mici de cinci microni, sunt suficient de minuscule pentru a putea, teoretic, să traverseze barierele fiziologice ale organismului nostru. După cum a avertizat coautorul studiului, Beizhan Yan, „fiecare sticlă consumată poate conține o cantitate îngrijorătoare de particule de plastic despre care consumatorul nu știe.”
Analizând 25 de mărci populare din mai multe țări, studiul a relevat o variabilitate mare: unele sticle conțineau sub 100.000 de particule pe litru, în timp ce altele depășeau cu mult media. Însă o singură marcă, provenind dintr-o fabrică din Marea Britanie, a ieșit curată la teste, sugerând că procesele de producție și controlul calității pot face o diferență enormă.
Vinovatul principal: chiar ambalajul
De unde vin toți acești „invadatori” microscopici? Analiza chimică a oferit un răspuns clar: sursa principală este însăși sticla. Marea majoritate a particulelor identificate erau din polietilen tereftalat (PET), exact materialul din care sunt fabricate sticlele. Se pare că fragmentele se desprind și ajung în apă în timpul procesului de îmbuteliere și pe parcursul depozitării, un proces care se poate accelera la schimbări de temperatură.
Mai mult, echipa a găsit și urme de alți polimeri, precum polietilena sau polipropilena, care provin, cel mai probabil, de la dopurile sticlelor sau de la utilajele din fabrică. Contaminarea, subliniază experții, nu este neapărat legată de o marcă anume sau de locația geografică, ci mai degrabă de specificul procesului de fabricație și de vechimea produsului pe raft.
Marea întrebare: ce înseamnă asta pentru sănătatea noastră?
Aceasta este întrebarea de un milion de dolari, iar răspunsul sincer este: încă nu știm sigur. Deși prezența a sute de mii de particule de plastic în apa pe care o bem intensifică îngrijorarea publică, oamenii de știință insistă că „nu există încă dovezi pentru a determina dacă există un impact tangibil asupra sănătății umane.”
Totuși, incertitudinea este cea care îngrijorează. Echipa de la Columbia University atrage atenția că particulele mai mici, cele sub 1 micron (nanoplastice), au o probabilitate teoretică mai mare de a trece prin barierele celulare. „Nu se cunoaște destinația acestor microplastice odată ajunse în organismul uman și dacă efectele lor pot fi cumulative sau tranzitorii,” a avertizat profesoara Phoebe Stapleton, membră a echipei de cercetare.
În acest context de incertitudine, organizații precum Organizația Mondială a Sănătății (OMS) solicită intensificarea cercetărilor înainte de a putea stabili limite clare pentru industrie. Până atunci, descoperirea șocantă ne lasă cu o concluzie revelatoare: problema nu pare a fi apa în sine, ci ambalajul. Într-o lume în care ni se vinde puritate într-un recipient care o contaminează, poate că cea mai sigură și puternică alegere se află, de fapt, la celălalt capăt al robinetului nostru.
