La mijlocul secolului al XVII-lea, regiunile istorice ale României de astăzi se înfățișau călătorilor străini într-o dualitate șocantă: o atmosferă exotică, de o frumusețe sălbatică, umbrită constant de o violență instituționalizată care tăia respirația. În încercarea voievozilor de a instaura o ordine absolută, mii de oameni au fost sacrificați, creând o societate în care siguranța publică era direct proporțională cu asprimea călăului. Așadar, dacă ne întrebăm cum trăiau românii în Evul Mediu, răspunsul nu este unul încântător (evident, prin români mă refer la strămoșii noștri din Moldova, Muntenia și Transilvania).
Umbra lui Vlad Țepeș și „Punga cu Aur” din intersecție
Deși numele lui Vlad Țepeș (1431-1476) rămâne sinonim cu teroarea, istoricii arată că metodele sale, deși sadice, aveau un scop pragmatic. Ajutat de mercenarii săi, „Dracula” a declanșat un război total împotriva marginalilor societății. Tragerea în țeapă, o metodă de tortură cu origini persane și turcești, a devenit semnătura sa însângerată.
Eficiența a fost, însă, incontestabilă. Istoricul Ion Grumeză notează un detaliu care pare astăzi o legendă urbană: „În decurs de un an, drumurile muntene erau atât de sigure încât o pungă pierdută plină cu monede de aur putea rămâne neatinsă în mijlocul unei intersecții aglomerate”, de teama consecințelor.
Vasile Lupu a executat 14.000 de oameni în timpul domniei sale
Această moștenire a durității a fost preluată și rafinată în Moldova de către Vasile Lupu (1595-1661). Deși considerat de posteritate un voievod „strălucit”, Paul de Alep, un cleric sirian care i-a vizitat curtea din Iași, a lăsat mărturii cutremurătoare. Sub domnia de două decenii a lui Vasile Lupu, peste 14.000 de oameni au fost condamnați la moarte pentru a restabili „ordinea”.
Spre deosebire de alți lideri, Vasile Lupu implementase un sistem de pedepse graduale, o pedagogie a suferinței:
- Prima abatere: bătăi crunte și însemnarea cu fierul roșu, urmate de eliberare publică pentru ca infamia să fie cunoscută.
- A doua abatere: tăierea unei urechi.
- A treia abatere: pierderea celeilalte urechi.
- A patra abatere: execuția finală.
„El nu osândea la moarte pe un vinovat de la prima sa crimă. Mai întâi punea să-l bată şi să-l însemne cu fierul roşu, făcea cunoscut în mod public crima lui, apoi îl slobozea. Pentru a doua faptă, punea să i se taie o ureche. A treia oară, cealaltă ureche. A patra oară punea să îl execute”, arăta cronicarul Paul de Alep.
Totuși, acest sistem de „clemență” dispărea în fața infracțiunilor grave sau a furtului din avutul bisericii. În aceste cazuri, sentința era moartea imediată, aplicată chiar și preoților care, surprinzător pentru acele vremuri, ajunseseră uneori să conducă bande de hoți.
Nasuri tăiate și salbe de galbeni: destinul femeilor
Nici femeile nu erau cruțate de asprimea codului penal medieval. „Cât despre femeile şi fetele lor, ele sunt lipsite cu totul de sfială şi de cinste. El, domnul, obosise tăindu-le nasul, făcând cunoscut în mod public crimele lor şi înecându-le cu miile, totuşi a rămas neputincios”, scria Paul de Alep în jurnalul său.
Totuși, rezultatul social era identic cu cel din vremea lui Țepeș: femeile puteau purta la gât salbe grele de galbeni și puteau călători oriunde fără nicio urmă de teamă, asprimea cârmuirii devenind cel mai eficient gardian al proprietății private.
Ocnele: infernul unde oamenii deveneau strigoi
Dacă în Țara Românească, sub Matei Basarab (1580-1654), femeile erau adesea condamnate la moarte prin înec pentru „fapte de rușine”, bărbații aveau o soartă care îi făcea pe mulți să prefere moartea rapidă: aruncarea în ocne pe viață. „Se ştie că fetele şi tinerele din Ţara Românească sunt caste, neprihănite şi virtuoase. Dacă vreo faptă de ruşine ajunge să fie cunoscută, bărbaţii sunt condamnaţi la închisoare pe veci, în ocne, de unde nu este scăpare, iar femeile sunt condamnate să fie înecate”, afirma Paul de Alep.
Minele de sare de lângă Râmnic sau cele din Turda (Transilvania) reprezentau destinația finală. Paul de Alep descrie momentul ieșirii condamnaților la suprafață ca pe o scenă apocaliptică: „Aici am văzut o priveliște care îți rupe inima, căci atunci când acești sărmani nenorociți au ieșit din ocnă, noi nu îi puteam privi în nicio altă lumină, decât doar ca pe niște strigoi care se scoală din mormânt, dintre morți. Dumnezeu să îți ajute în nenorocirea lor!”
Aceleași „puțuri uriașe ce seamănă cu infernul” au devenit morminte și pentru prizonierii otomani. Foarte puțini dintre turcii aruncați în întunericul minelor de sare au mai supraviețuit ieșirii la lumina zilei, ochii și plămânii lor fiind iremediabil distruși de mediul salin.
În Transilvania anului 1660, cronicarul turc Evliya Çelebi completa tabloul, descriind ocnașii ca pe niște „ticăloși în chip de sălbatici” care spărgeau munții cu ciocane uriașe. Din munca lor supraumană, principii obțineau venituri colosale, precum cei 40.000 de galbeni generați anual de ocna din Turda.
În final, autoritatea principilor nu se oprea la porțile ocnelor. Castelele și cetățile medievale transilvănene erau dotate cu săli de tortură și beciuri profunde, iar execuțiile publice erau folosite sistematic ca instrumente de PR politic, menite să reamintească fiecărui cetățean că ordinea, în acele vremuri, avea întotdeauna un preț plătit în sânge.
