Cum a început lumea? 3 mituri ale creaţiei din mitologia greacă

Cum a început lumea? În mitologia greacă nu există un singur mit al creației. Homer, Hesiod și tradiția orfică oferă relatări distincte despre apariția lumii, a zeilor și a omenirii. Fiecare dintre aceste perspective contribuie la bogăția și diversitatea tradițiilor mitologice grecești.

Miturile creației ocupă un loc fundamental în toate religiile și mitologiile. Acestea oferă explicații despre originea lumii și constituie baza unor mituri bine definite. În unele culturi, povestea creației este clar documentată, așa cum se întâmplă în Cartea Genezei, parte a tradițiilor abrahamice.

În Grecia antică, însă, miturile creației variază considerabil în funcție de sursele tradiționale. Hesiod oferă cea mai cuprinzătoare și cunoscută versiune, în timp ce tradiția homerică face legătura între vechile tradiții și cele mai noi. În schimb, tradiția orfică (orfismul) prezintă o perspectivă diferită asupra creării lumii și a omenirii.

Mai jos sunt prezentate principalele variații ale miturilor grecești ale creației, așa cum sunt ele transmise prin tradițiile lui Hesiod, Homer și Orfism.

Cum a început lumea: Hesiod și prima versiune a creației

Prima descriere completă a miturilor creației din Grecia se găsește în Teogonia lui Hesiod. Acest poem detaliază geneza lumii, a zeilor și a omenirii și este cea mai extinsă dintre cele trei versiuni. Început cu un imn adresat muzelor, Teogonia relatează povestea Universului începând de la starea primordială și până la crearea primei femei. Un alt poem al lui Hesiod, Lucrări și zile, include mituri despre crearea bărbatului și a femeii, dar nu poate fi considerat în întregime un mit al Creației.^[sursa]

La începutul timpului, exista doar Haosul – o stare primordială. Semnificația Haosului, ca stare preexistentă ființelor primordiale, este importantă atât mitologic, cât și filosofic. Din Haos s-au născut Gaia (Pământul), Tartarus (Lumea subterană), Eros (Dorința), Erebus (Întunericul) și Nyx (Noaptea). Acestea au dat naștere altor ființe primordiale, cum ar fi Hemera (Ziua), Uranus (Cerul) și Pontus (Marea).

Gaia s-a unit cu fiul ei, Uranus, și a dat naștere celor doisprezece Titani, precum și unor copii monstruoși. Uranus, temându-se de puterea lor, i-a întemnițat pe acești copii monstruoși, stârnind furia Gaiei. Într-un gest de răzbunare, Gaia i-a cerut fiilor ei, Titanii, să își atace tatăl. Astfel, a început Mitul succesiunii, o temă recurentă în Teogonia și în întreaga mitologie greacă, în care fiii își răstoarnă tații.

Cronos, cel mai tânăr dintre Titani, și-a castrat tatăl și l-a detronat, preluând conducerea Universului. Din sângele și organele genitale ale lui Uranus, căzute în mare, s-a născut Afrodita, zeița iubirii, fie pe insula Cythera, fie în Cipru, ambele importante centre de cult pentru zeiță.

Cronos și soția sa, Rhea, au avut apoi șase copii: Hestia, Poseidon, Hera, Hades, Demeter și Zeus. La fel cum Cronos și-a răsturnat tatăl, și el știa că unul dintre copiii săi era destinat să-l înlăture de la putere pe el și pe Titani. Pentru a preveni acest lucru, Cronos și-a devorat primii cinci copii imediat după naștere, spre marea furie a Rheei. Într-o înțelegere cu Gaia, care era nemulțumită că Cronos ținea în continuare frații monstruoși închiși, Rhea a pus la cale un plan. Când s-a născut Zeus, l-a ascuns, oferindu-i lui Cronos o piatră înfășurată în scutece, pe care acesta a înghițit-o, crezând că este copilul său.^[sursa]

Zeus a crescut în ascuns și, la maturitate, cu ajutorul Rheei și al unor Titani aliați, l-a forțat pe Cronos să-și regurgiteze ceilalți copii. Astfel, Zeus, alături de frații săi și de ființele monstruoase ale Gaiei, s-au angajat într-o luptă epică împotriva Titanilor, cunoscută sub numele de Titanomachia. Războiul a durat zece ani și s-a încheiat cu victoria zeilor olimpieni, care au devenit stăpânii cerurilor și ai pământului. Titanii care s-au aliat cu zeii au fost răsplătiți, în timp ce ceilalți au fost aruncați în Tartarus.

Această Titanomachie este o continuare a Mitului succesiunii, în care Zeus își răstoarnă tatăl, devenind conducătorul de drept al cosmosului. Conform acestei tradiții, Zeus ar fi trebuit la rândul său să fie înlăturat de un fiu, Metis. Pentru a evita acest destin, Zeus a înghițit-o pe Metis, născând-o el însuși pe Athena, zeița înțelepciunii și a războiului.

Pandora și crearea femeii: Miturile creației în Teogonia și Lucrări și zile

Deși Teogonia nu detaliază crearea bărbatului, se concentrează asupra creării femeii. Pandora, prima femeie, a fost creată de Zeus și ceilalți zei ca o pedeapsă pentru bărbați. Motivul pedepsei a fost Prometeu, titanul care, deși susținea zeii olimpieni, a încălcat poruncile lui Zeus în încercarea de a-i ajuta pe oameni. Drept urmare, Zeus a hotărât să-i pedepsească pe amândoi: pe Prometeu, pentru nesupunere, și pe oameni, pentru beneficiile primite.

Astfel, zeii, în special Hefaistos și Atena, au modelat-o pe Pandora și au trimis-o oamenilor. Hesiod afirmă că Pandora, și femeile în general, au adus durere și suferință omenirii. Prin mitul Pandorei, Hesiod completează ciclul creației, trecând de la nașterea zeilor la originile omenirii primitive în Teogonia.

În celălalt mare poem al său, Lucrări și zile, Hesiod descrie mai multe acte de creație ale omenirii, realizate atât de titani, cât și de zeii olimpieni. Astfel, fiecare generație de oameni aparține unei anumite epoci: titanii au creat Epoca de Aur, iar zeii olimpieni au format Epoca de Argint, Epoca de Bronz, Epoca Eroilor și, în final, Epoca de Fier. Hesiod detaliază soarta fiecărei generații de oameni, culminând cu descrierea propriei sale perioade, Epoca de Fier. Epoca Eroilor reprezintă acea generație de oameni portretizată în Iliada și Odiseea lui Homer, integrând astfel miturile despre creație într-o viziune istorică largă.

Homer: Genealogii diferite pentru zei

Homer, considerat cel mai faimos dintre poeții greci, este autorul legendar al epopeilor Iliada și Odiseea. Astăzi, majoritatea specialiștilor consideră că Homer nu a fost o persoană singulară, ci că operele atribuite lui reprezintă produsul acumulării a sute de ani de tradiție orală. Deși tradiția homerică nu conține un mit al creației la fel de dezvoltat ca cel hesiodic, ea menționează geneza zeilor. Totuși, există două discrepanțe majore între tradițiile homerică și hesiodică.

În Iliada, epopeea lui Homer despre Războiul Troian, Afrodita este prezentată ca fiind fiica lui Zeus și a lui Dione. În Cartea a V-a, Afrodita fuge la mama ei, Dione, după ce a fost rănită în luptă. Această versiune diferă semnificativ de cea a lui Hesiod, care susține că Afrodita s-a născut din spuma mării, creată după castrarea lui Uranus. Tradiția hesiodică este cea care a devenit mai cunoscută și acceptată în cultura greacă.

O altă diferență majoră între cele două tradiții se referă la originile zeilor. În episodul „Amăgirea lui Zeus” din Cartea a XIV-a a Iliadei, Hera face referire de două ori la Oceanus și Typhus ca fiind cuplul primordial, în loc de Gaia și Uranus, așa cum apare în Teogonia lui Hesiod. Conform lui Hesiod, Oceanus și Typhus sunt titanii care au dat naștere zeilor râurilor și mărilor, iar nu creatorii Universului. Această inconsecvență relevă o diferență semnificativă între modurile în care tradițiile homerică și hesiodică tratează miturile creației.

Tradiția legată de Oceanus și Typhus, amintită în Iliada, ar putea face referire la un mit grec anterior al creației – mitul lui Eurynome. În această versiune a creației, Eurynome și Ophion apar din Haos și creează un ou cosmic din care iau naștere lumea și zeii. Există o paralelă între povestea lui Eurynome și referințele la Oceanus și Typhus, ceea ce sugerează că tradiția homerică ar putea reprezenta o evoluție a acestui mit timpuriu. Aceste tradiții sunt mai vechi decât Teogonia și Lucrări și zile ale lui Hesiod, ceea ce ar putea explica discrepanțele între miturile creației din aceste surse.

Tradiția orfică: Un mit al creației radical diferit

Orfismul, o religie misterioasă din Grecia antică, se spune că a fost fondată de legendarul poet Orfeu. Miturile orfice ale creației și religia în ansamblu se concentrau în jurul zeului Dionysos și a învierii sale, precum și în jurul credinței în reîncarnarea sufletului. Deși nu există un singur text canonic care să definească Orfismul, imnurile orfice și alte relatări despre această religie ne permit să reconstituim miturile sale de creație.

Fiindcă nu există o sursă singulară și definitivă în cadrul Orfismului, există numeroase variante ale mitului creației. Mulți cercetători sugerează că Orfismul a fost influențat de concepții orientale, în concordanță cu ideea că Dionysos ar fi fost o zeitate de origine străină.

În mitul orfic al creației, Chronos (Cronos, personificarea Timpului primordial) creează Aether (Cerul), Chaos și un ou cosmic de argint. Această idee a oului cosmic are paralele cu mitul creației lui Eurynome, sugerând o influență comună. Este important de remarcat că Chronos și Cronos sunt entități distincte. Din oul cosmic apare Phanes, cunoscut și ca Eros sau Phanes-Dionysos, creatorul primordial. Phanes dă apoi naștere primelor ființe, printre care Nyx (Noaptea), iar apoi Gaia (Pământul), Uranus (Cerul) și altele. În această versiune orfică, Phanes, și nu Haosul, este sursa primordială a lumii.

Un personaj central în Orfism este Dionysos, născut inițial sub numele de Zagreus, ca fiu al lui Zeus și al Persefonei. Zeus îl desemnează pe Zagreus ca succesor, o divergență majoră față de mitul hesiodic al succesiunii, în care Zeus caută să prevină orice încercare de a fi detronat.

Geloasă, Hera conspiră cu Titanii pentru a-l ucide pe Zagreus. Aceștia îl sfâșie și îl devorează. Ca răzbunare, Zeus îi distruge pe Titani cu fulgerul său, reducându-i la cenușă, însă reușește să recupereze inima lui Zagreus.

În unele versiuni ale mitului, Zeus o însămânţează pe Semele cu inima lui Zagreus, ceea ce duce la nașterea lui Dionysos. În alte variante, Zeus își introduce inima în coapsa sa, de unde Dionysos se naște din nou. Alte zeități, precum Atena și Apollo, joacă un rol în reînvierea lui Dionysos, obținând astfel un loc important în religia orfică. Acest mit reflectă ideea dublă a nașterii lui Dionysos, zeul fiind cunoscut pentru faptul că a fost născut de două ori.

În tradiția orfică, omenirea este creată din cenușa amestecată a Titanilor și a lui Zagreus, ceea ce conferă oamenilor o dublă natură: sufletul divin, provenind din Zagreus, și corpul păcătos, provenit din Titani. Această dualitate esențială a sufletului și trupului, precum și ideea reîncarnării, sunt elemente centrale ale religiei și practicilor orfice.

Acest mit al creației se deosebește profund de cel al lui Hesiod, în care diferite generații de oameni au fost create succesiv de zei. De asemenea, diferențele fundamentale dintre mitul hesiodic și cel orfic ilustrează distincția dintre o narațiune poetică și o religie complexă. Mitul orfic al creației nu este doar o poveste, ci funcționează ca o justificare mitologică a riturilor și practicilor religioase, în timp ce Teogonia lui Hesiod este o relatare poetică a originilor zeilor.

De ce sunt aceste mituri ale creației atât de diferite?

Religia Greciei antice era un mozaic de secte, practici și credințe, cu zeități și mituri adesea suprapuse. Pe măsură ce noi influențe culturale și religioase apăreau și dispăreau, noi zeități și povești erau integrate în canonul mitologic grec, ceea ce a generat mituri contrastante.

Diferențele dintre miturile creației reflectă această diversitate religioasă și absența unei singure surse autoritare în cadrul religiei grecești.