Există momente în istorie când umbra unui bunic ilustru devine mai degrabă un blestem decât o moștenire pentru succesorii săi. În galeria voievozilor români, figura lui Ștefăniță Vodă (1517-1527) rămâne suspendată într-un vid între mitul tiranului sângeros și realitatea unui „disruptor” vizionar. Nepotul lui Ștefan cel Mare a fost protagonistul unei drame shakespeariene reale, în care educația de elită, trădarea boierească și o moarte violentă la doar 21 de ani au creat una dintre cele mai deformate reputații din panteonul național.
Moștenirea unui „copil din flori” educat în marile curți europene
După apogeul atins sub Ștefan cel Mare, Moldova nu a căzut în colaps, păstrând stabilitatea sub urmașii săi. Tronul a fost ocupat inițial de Bogdan al III-lea, supranumit „cel Chior” după ce un cavaler i-a scos ochiul în celebra Bătălie de la Codrii Cosminului. Bogdan era fiul legitim al lui Ștefan cu ultima sa soție, Maria Voichița, și a condus țara cu vitejie timp de 13 ani, fiind descris de cronicari drept un „prieten al virtuților”.
Succesiunea din anul 1517 a adus însă pe tron un personaj atipic: Ștefan al IV-lea Mușat, cunoscut drept Ștefăniță. Născut în anul 1506 la Suceava, acesta era fiul nelegitim al lui Bogdan cu o femeie pe nume Stana. Destinul familiei a fost marcat de tragedie: Stana a murit la doar un an după Bogdan al III-lea, lăsându-l pe tânărul principe orfan de ambii părinți la o vârstă fragedă.
Deși statutul său era contestat, educația sa a fost fără cusur. Departe de curte, probabil din cauza presiunilor doamnei Moldovei, Ștefăniță a călătorit prin Polonia, Germania și Crimeea, absorbind cultura europeană. La vârsta de 13 ani, acesta vorbea deja șapte limbi străine, un record de erudiție care l-a făcut pe cronicarul Grigore Ureche să noteze că „ar fi putut să fie un mare conducător și altor țări”.
Umbra lupilor: cum a fost „furată” Moldova în timpul minoratului
Ștefăniță Vodă a urcat pe tron la 22 aprilie 1517. Deși vârsta sa este dezbătută — cronica lui Macarie indicând 9 ani, iar cea poloneză 11 — consensul istoric modern, susținut de Horia Ursu, fixează vârsta de 13 ani pentru noul voievod. Fiind minor, țara a căzut sub tutela unei regențe conduse de Luca Arbore, Marele Portar al Sucevei, un supraviețuitor politic al epocii lui Ștefan cel Mare.
Absența unei mâini forte a declanșat instinctele prădătoare ale marilor feudali. Dr. Laurențiu Chiriac, doctor în istorie, subliniază un fenomen alarmant: în doar 5 ani de minorat, numărul de acte emise exclusiv pentru marii boieri a explodat la 31.
„Marea boierime găsea acum cel mai potrivit prilej pentru a conduce ţara conform propriilor interese şi, într-adevăr, în cei cinci ani ai minoratului lui Ştefăniță cel Tânăr, boierimea moldoveană a depus toate stăruinţele pentru a-şi impune programul ei de guvernare.(…) În primii cinci ani ai domniei lui Ştefăniţă, în timpul minoratului acestuia, numărul de acte emise pentru marea boierime a crescut la 31, aceasta din urmă având posibilitatea de a-şi crea şi consolida domeniile funciare individuale, acumulate pe perioada tutelei domneşti, într-un timp foarte scurt.
Acest fenomen al formării unor mari domenii familiale boierești a fost sesizat de M. Costăchescu, care – descriind domeniul Găneştilor – nota, în final, următoarele: Sate aproape unele de altele şi neamuri boierești multe şi puternice, care se puteau întâlni şi uni repede şi la bine şi la rău”, a scris dr. Laurențiu Chiriac, în articolul „Domnia lui Ștefăniță cel Tânăr în Țara Moldovei” din Acta Moldaviae Meridionalis.
1523: anul în care „Viforul” a măturat trădarea
La vârsta de 16 ani, acest „Richard al III-lea al românilor” a decis să preia frâiele puterii. Scânteia a fost una diplomatică: Ștefăniță dorea o alianță matrimonială cu fiica regelui Sigismund al Poloniei, dar a fost refuzat. Când Luca Arbore a continuat să negocieze secret cu leșii peste capul voievodului, Ștefăniță a reacționat cu o duritate chirurgicală.
În anul 1523, Ștefăniță l-a condamnat la moarte pe Luca Arbore și pe fiii acestuia, decapitându-i pe toți. Revolta boierilor a fost „înecată în sânge”, provocând o panică totală în rândul aristocrației. Grigore Ureche notează că voievodul i-a prins vii pe marii dregători — Costea pârcălabul, Ivanco logofătul și Sima vistiernicul — și le-a tăiat capetele în piața publică din Roman. Supraviețuitorii și-au lăsat moșiile și au fugit în exil, în special în Polonia.
Reconstrucția profilului lui Ștefăniță Vodă reprezintă o provocare pentru istorici, deoarece principalele cronici (precum cea a lui Grigore Ureche) au fost scrise sau influențate de clasa boierească — exact acea tabără politică aflată în conflict direct cu voievodul. Pentru a separa propaganda medievală de realitatea administrativă, cercetările moderne se bazează astăzi pe „arhiva mută”: actele de proprietate și dregătoriile emise în epocă, care oferă o imagine mult mai obiectivă asupra reformelor sale decât descrierile narative subiective.
Dincolo de tiran: nepotul lui Ștefan cel Mare, arhitectul meritocrației
Ceea ce cronicarii boierești au numit „nebunie”, istoricii moderni reevaluează drept o reformă structurală necesară pentru supraviețuirea statului.
- Promovarea micii boierimi: în noul Sfat Domnesc, locul marilor familii a fost luat de o pătură socială nouă, loială tronului.
- Protecția țărănimii: prin distrugerea nucleului marii boierimi, Ștefăniță a întărit puterea centrală și a oferit stabilitate țărănimii libere.
- Meritocrația administrativă: marile proprietăți confiscate au fost oferite mănăstirilor și egumenilor „știutori de carte”, transferând dregătoriile dincolo de cadrul strict familial și bazându-le pe competență.
„Marile proprietăți au fost date de către domn mânăstirilor și micii boierimi pe care o atrăsese de partea lui și căreia îi dăduse și funcții în noul Sfat domnesc. Așadar, spre finalul domniei, Ștefan cel Tânăr întărește puterea centrală și distruge nucleul marii boierimi. Prin aceasta, a avut loc accesul în Sfatul domnesc a altor familii boiereşti, iar dregătoriile au fost transmise dincolo de un cadru strict familial.”, mai precizează dr. Laurențiu Chiriac, în articolul citat anterior.
Deși metodele lui Ștefăniță pot părea astăzi de o cruzime extremă, ele trebuie interpretate în spiritul secolului al XVI-lea european. În aceeași perioadă, în statele occidentale, monarhii încercau să centralizeze puterea prin eliminarea privilegiilor feudale pentru a crea state moderne. Astfel, „vărsarea de sânge” de la Roman nu a fost un simplu act de furie personală, ci o manevră politică de tip machiavelic, menită să transfere puterea de la o mână de familii ereditare către un aparat administrativ bazat pe loialitate și competență — o tentativă de modernizare prematură pentru structura socială a Moldovei de atunci.
„Asemeni bunicului său”: geniul militar la 20 de ani
Pe câmpul de luptă, Ștefăniță Vodă a fost o imagine în oglindă a lui Ștefan cel Mare. Deși tânăr, a zdrobit tătarii la Ciuhru (1518) și a învins armata turcească condusă de Tassa Pașa în anul 1523, capturând o pradă bogată.
Nici vecinii de la sud nu au scăpat de energia sa vulcanică. În conflict cu Radu de la Afumați pentru mâna domniței Ruxandra (care devenise soția domnitorului valah), Ștefăniță a invadat Valahia, făcând „ravagii” și demonstrând că Moldova rămânea puterea dominantă. Grigore Ureche recunoștea: „Acestu Ştefan vodă întru tot simăna cu firea moşu-său, lui Ştefan vodă cel Bun, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândiia şi lucrul său îl ştiia purta, măcară că era tânăr de zile, amintrilea era om mânios şi pre lesne vărsa sânge”.
Sfârșitul tragic la Hotin: otrăvit la ordinul Poloniei?
Destinul lui Ștefăniță Vodă s-a frânt brusc în anul 1527, în cetatea Hotinului. Avea doar 21 de ani. Ipoteza susținută de istoricul A.D. Xenopol este cutremurătoare: polonezii, temându-se ca acest voievod imprevizibil să nu se alieze cu turcii împotriva lor, au determinat-o pe propria sa soție să-i administreze otravă.
„Polonezii pentru a pune odată capăt temerei lor, ca Stefăniţă într-un moment al furiei, care-l stăpânea, să nu se lege cu turcii, alianță, în contra lor, se hotărăsc să-i pună capăt zilelor şi determină pe însuşi soţia lui să-i dea otravă”, a scris A.D. Xenopol.
Astfel s-a stins ultimul mare „vifor” al Mușatinilor, lăsând în urmă o țară întărită și o legendă neagră inspirată de piesa lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. În realitate, sub masca tiranului s-a aflat un principe polimat care a încercat să curețe Moldova de oligarhie înainte de a fi răpus de trădare.
Tragedia lui Ștefăniță Vodă rămâne o lecție despre prețul reformei. Analizând cifrele reci — cele 31 de privilegii boierești smulse în minorat versus promovarea micilor dregători după anul 1523 — înțelegem că acest voievod nu a luptat împotriva propriului popor, ci împotriva unui sistem care amenința să sufoce statul. Moartea sa prematură la 21 de ani a lăsat Moldova într-un echilibru fragil, confirmând faptul că, în istoria noastră, meritocrația a fost adesea învinsă nu de lipsa viziunii, ci de trădarea internă orchestrată de interese externe.
