Universul este un spectacol vizual grandios, plin de nebuloase incandescente, planete maiestuoase și găuri negre misterioase. Dar dacă am putea să-l și auzim? Contrar fanteziilor, cosmosul este învăluit într-o tăcere profundă, confirmată de celebra replică: „în spațiu, nimeni nu te poate auzi țipând”.
„Există un motiv bun pentru această zicală populară. Natura spațiului este, în esență, una silențioasă.”, a explicat Kimberly Arcand, cercetător la Observatorul Chandra X-ray al NASA, citată de Live Science.
Motivul ține de însăși definiția sunetului. „Sunetul este o undă de compresie”, precizează Chris Impey, profesor de astronomie la Universitatea din Arizona. Pentru a călători, sunetul are nevoie de un mediu – particule care să vibreze și să se ciocnească între ele, transmițând energia. Urechile noastre detectează aceste vibrații, iar creierul le interpretează ca sunete.
„Dacă nu ai un mediu, nu poți avea sunet”, subliniază Impey. Spațiul interstelar este un vid aproape perfect, cu mai puțin de un atom pe metru cub. Densitatea sa este de un cvadrilion de ori mai mică decât cea a aerului pe care îl respirăm. Fără particule care să propage undele, zgomotul, chiar dacă ar exista, nu are cum să ajungă la noi.
Cum ar suna spațiul dacă l-am putea auzi: simfonia ascunsă a cosmosului
Totuși, tăcerea nu este absolută. În anumite zone, cum ar fi atmosferele planetare sau în preajma găurilor negre, există suficientă materie pentru a transmite vibrații. Problema este că aceste sunete au frecvențe cu mult în afara limitelor auzului uman.
Un exemplu fascinant vine de la clusterul de galaxii Perseu. Aici, cercetătorii au descoperit că o gaură neagră supermasivă „eructează” jeturi de gaz, creând unde de presiune masive – o formă de sunet. Analizând imaginile cu raze X ale acestor unde, o echipă a calculat tonul produs.
Conform studiului publicat în Monthly Notices of the Royal Astronomical Society, sunetul este un Si bemol, dar unul aflat cu 57 de octave sub Do-ul mijlociu de pe un pian. „Este incredibil de jos, cu mult sub orice ar putea auzi vreodată un om”, spune Arcand.
Chiar și pe Marte, unde rovere echipate cu microfoane au înregistrat vuietul vântului, sunetele sunt prea joase pentru noi. Atmosfera rarefiată a Planetei Roșii nu poate susține frecvențe pe care urechile noastre să le poată procesa.
Sonificarea: cum traducem datele în sunet
Pentru a depăși aceste limite, oamenii de știință au apelat la o tehnică numită sonificare: transformarea datelor astronomice în sunete audibile. Adesea, experți cu pregătire muzicală preiau datele brute și le „traduc” într-o formă pe care o putem experimenta, păstrând în același timp rigoarea științifică.
În cazul găurii negre din Perseu, Arcand și colegii săi au creat o sonificare care reflectă erupțiile de gaz. Rezultatul este un sunet gutural, ca un mârâit sau o râgâială cosmică, ce evocă perfect fenomenul real.
O nouă fereastră către Univers
Sonificarea nu este doar o curiozitate artistică. Ea deschide porți către înțelegerea cosmosului pentru un public complet nou. „Sunetul ne conectează la spațiu într-un mod emoțional, legându-l de amintirile noastre”, afirmă Arcand.
Mai mult, această abordare s-a dovedit extrem de valoroasă pentru persoanele nevăzătoare sau cu deficiențe de vedere. Un studiu din 2024, publicat în Frontiers of Communication, arată cum datele sonificate le permit acestora să învețe și să exploreze concepte astronomice într-un mod fără precedent.
Explorarea auditivă a universului este abia la început. Atmosfera densă a lui Venus, de exemplu, ar putea produce sunete ale vântului radical diferite de cele de pe Pământ sau Marte, deși aterizarea unui instrument acolo rămâne o provocare imensă. Între timp, NASA continuă să lanseze noi sonificări, transformând galaxii îndepărtate în zumzete, pocnituri și mormăituri.
„Există o simfonie tăcută care se desfășoară în univers. De ce să nu încercăm să o decodăm, pentru a o putea asculta și noi?”, concluzionează Arcand.
