Cum au creat Cavalerii Templieri primele bănci și cum le-a crescut puterea acest lucru

Deși faima lor de războinici neînfricați a traversat veacurile, o perspectivă istorică mai puțin mediatizată, dar crucială pentru a înțelege pe deplin anvergura lor, recunoaște în Cavalerii Templieri primele bănci ale lumii medievale, o uimitoare adaptare născută din provocările și pericolele ce pândeau pelerinii pe drumul anevoios către Ierusalim, deschis în urma Primei Cruciade din 1099. Această neașteptată transformare a unui ordin militar în pionieri ai finanțelor nu doar că a securizat călătoriile credincioșilor și a facilitat transferul de averi pe distanțe uriașe, dar a și sădit semințele sistemului bancar european modern.

Jafurile, marea amenințare a pelerinilor

Însă, chiar și cu această rută proaspăt deschisă, călătoria spre Orașul Sfânt era o aventură plină de incertitudini și primejdii. În cel mai optimist scenariu, un pelerin plecat din Italia ar fi ajuns la destinație în aproximativ două luni – un interval de timp comparabil cu cel necesar, secole mai târziu, emigranților englezi pentru a traversa Atlanticul și a atinge țărmurile New York-ului în epoca colonială.

Realitatea, însă, depășea adesea aceste estimări. Confruntările armate, bolile necruțătoare și atacurile tâlharilor ce pândeau la drumul mare întârziau și îngreunau marșul pelerinilor, iar aceste amenințări deveneau tot mai acute pe măsură ce aceștia se îndepărtau de siguranța relativă a căminului.

Jafurile, în special, reprezentau o amenințare constantă și, din nefericire, una bine fundamentată. Pelerinii erau nevoiți să poarte asupra lor sume considerabile de bani, indispensabile pentru a-și asigura hrana și adăpostul pe parcursul lungii și anevoioasei călătorii. Mai mult, fiind în general neînarmați și lipsiți de orice pregătire militară, aceștia deveneau, în ochii bandiților, prăzi facile și tentante.^[sursa]

Cum au creat Cavalerii Templieri primele bănci

Pentru majoritatea acestor călători cu sufletul aprins de credință, riscul de a fi jefuit era o realitate dură, un preț aproape inevitabil plătit pentru șansa de a ajunge la locul unde, conform scripturilor, Iisus Hristos fusese răstignit și învinsese moartea. Totuși, pentru pelerinii veniți de pe tărâm britanic, o ingenioasă soluție începea să prindă contur.

În inima Londrei, o organizație învăluită într-o aură de mister și respect, cunoscută sub numele de Biserica Templului (Temple Church), oferea o alternativă. Aici, pelerinii își puteau depune o parte din economiile de drum, primind în schimb o scrisoare de credit. Acest document prețios le permitea să își retragă fondurile odată ajunși în siguranță la Ierusalim.

Serviciile oferite de Biserica Templului au transformat radical siguranța pelerinajelor către Țara Sfântă. Dintr-o dată, călătorii nu mai erau nevoiți să transporte asupra lor sume mari de bani lichizi, diminuând considerabil riscul de a atrage atenția hoților. Iar în nefericitul caz în care totuși cădeau victime unui jaf, scrisoarea de credit le oferea speranța refacerii financiare odată ajunși la destinația finală.

Într-un articol memorabil pentru publicația BBC, Tim Harford a supranumit cu perspicacitate Biserica Templului drept „Western Union-ul cruciadelor”. Istoricii, la rândul lor, consideră adesea această organizație drept prima bancă a lumii, anticipând cu câteva secole celebra Banca Monte dei Paschi di Siena din Italia.

Conceptul scrisorii de credit, deși revoluționar pentru Europa acelor vremuri, nu era în totalitate original; încă din secolul al VII-lea d.Hr., negustorii chinezi își puteau depune șiragurile de monede la agenți specializați, primind în schimb bilete la ordin. Diferența fundamentală, însă, consta în natura acestor instituții: agențiile chineze erau operate de guvernul dinastiei Shang, în timp ce Biserica Templului era o întreprindere privată, o inovație ce avea să schimbe fața finanțelor europene.^[sursa]

Cavalerii Templieri: războinici și finanțiști

Cine erau, așadar, arhitecții acestei ingenioase instituții financiare? Nimeni alții decât legendarii Cavaleri Templieri. Cunoscuți și sub denumirea de Sărmanii Soldați ai lui Hristos și ai Templului lui Solomon, printre alte titulaturi, templierii reprezentau unul dintre numeroasele ordine militare creștine care au înflorit în Europa cu scopul nobil de a garanta o trecere sigură către Ierusalim.

Fondat în jurul anului 1118, în siajul Primei Cruciade, ordinul Templierilor s-a remarcat prin membrii săi, luptători de elită ce au jucat un rol crucial în cruciadele ulterioare. Între campaniile militare, aceștia se dedicau construirii și întreținerii fortificațiilor răspândite în întregul oraș sfânt – o modalitate strategică de a consolida prezența creștină și europeană în Țara Sfântă.

Dar Cavalerii Templieri nu erau doar redutabili războinici; ei posedau și un ascuțit simț financiar, o abilitate remarcabilă pentru gestionarea resurselor. Această fațetă a ordinului este adesea umbrită de faima lor militară, o omisiune surprinzătoare, având în vedere rolul monumental pe care Biserica Templului l-a jucat în evoluția sistemului financiar european.

Înainte de a explora în detaliu acest rol, se cuvine să ne întrebăm de ce, dintre toate entitățile londoneze, tocmai templierii au ajuns să îmbrățișeze rolul de bancheri. Eleanor Ferris, în studiul său „Relațiile financiare ale Cavalerilor Templieri cu Coroana Engleză”, speculează că serviciile financiare ale ordinului ar putea fi o extensie a „practicii medievale comune de a depozita obiecte de valoare în lăcașuri sfinte pentru siguranță în vremuri de restriște și tulburare”. Dincolo de aceste cutume, Biserica Templului în sine era o fortăreață impunătoare, ridicată de ingineri iscusiți, apărată de soldați excepțional de bine antrenați și amplasată strategic într-unul dintre cele mai importante puncte ale orașului. Era, cu alte cuvinte, seiful perfect.^[sursa]

Serviciile financiare ale Cavalerilor Templieri nu se adresau exclusiv pelerinilor creștini, ci erau accesibile unui public mult mai larg. Ferris menționează că „toate clasele de persoane care dețineau comori” apelau la Biserica Templului pentru a-și pune la adăpost aurul, argintul și bijuteriile în secolul al XIII-lea. Lista impresionantă a clienților ordinului includea și înalta nobilime engleză, care depozita aici atât averile personale, cât și taxele și impozitele feudale colectate, ba chiar și Sfântul Scaun. Papa însuși încredința templierilor subvenții papale și, în timpul Cruciadelor, solicita strângerea de fonduri pentru apărarea Țării Sfinte împotriva incursiunilor musulmane.

Pe lângă simpla custodie a averilor pentru clienți individuali, acest „Western Union” al Europei medievale facilita și transferul de fonduri între conturi. Documentele vremii atestă, de pildă, cum Cavalerii Templieri au gestionat o sumă de 40.000 de mărci aparținând lui Falkes de Bréauté, un soldat aflat în slujba Regelui Ioan al Angliei. Când de Bréauté a fost exilat în urma unei rebeliuni eșuate, templierii au predat prompt acești bani coroanei. Cinci ani mai târziu, ei au transferat în contul prințului moștenitor Edward aproximativ 10.000 de mărci, sumă ce le fusese inițial încredințată de către supușii acestuia.

Cum se finanța o Cruciadă: o nouă paradigmă economică

Existența Bisericii Templului este intrinsec legată de cruciade, ale căror cerințe financiare, logistice și militare covârșitoare au scos la iveală limitele structurii economice predominante a Europei acelor vremuri: sistemul feudal.

Conform unei disertații elaborate de Ronald Grossman pentru Universitatea din Chicago, intitulată „Finanțarea Cruciadelor”, aceste limitări au devenit evidente pentru prima dată în timpul cuceririi normande a Angliei, un eveniment ce a precedat cu doar câțiva ani marșul armatelor creștine către Levant. Într-un fel, cucerirea normandă a fost o cruciadă avant la lettre, în măsura în care Wilhelm de Normandia le-a cerut lorzilor săi vasali să își mobilizeze soldații pentru o campanie militară pe un teritoriu aflat cu mult dincolo de jurisdicția lor tradițională. Lorzii vasali, reticenți în a angaja resurse umane și materiale fără precedent pentru această invazie, au argumentat că vechile lor legături feudale nu îi puteau constrânge să ridice armele în asemenea condiții.

„Obligațiile lor față de Wilhelm, au afirmat ei, se sfârșeau acolo unde începea marea.”, a scris Grossman.

Pus în fața necesității de a găsi o nouă formă de stimulent pentru a-și aduna armata, Wilhelm Cuceritorul a recurs la o promisiune tentantă: împărțirea unei părți substanțiale din bogățiile insulei ce urma să fie cucerită. Atracția prăzii de război a funcționat, lorzii vasali s-au conformat, iar deznodământul este consemnat în cărțile de istorie.

Războaiele Sfinte ulterioare s-au desfășurat pe coordonate similare. Deși Papa Urban al II-lea proclama mântuirea drept principala recompensă pentru participarea la periculoasele cruciade, iar Grigore al VIII-lea le cerea cruciaților săi să renunțe la „lux și ostentație (…) așa cum se cuvine unor oameni care își ispășesc păcatele”, soldații de rând erau mânați în luptă atât de perspectiva martiriului, cât și de mirajul îmbogățirii. Pe câmpul de bătaie, superiorii îi încurajau activ să jefuiască trupurile dușmanilor căzuți, precum și satele și orașele pe care le cucereau. Ca urmare a acestei practici, cei care supraviețuiau urgiei războiului se întorceau acasă considerabil mai bogați decât la plecare.

Nu a durat mult și negustorii iscusiți au început, la rândul lor, să întrevadă oportunitățile oferite de cruciade. Un exemplu elocvent este cel al Republicii Venețiene, care a asediat prosperul oraș libanez Tyr și a folosit bogățiile capturate pentru a-și pune bazele faimoasei sale rețele comerciale mediteraneene. Câțiva ani mai târziu, în timpul celei de-a Patra Cruciade, orientată spre Egipt, întreprinzătorii venețieni și-au investit averile proaspăt dobândite într-o flotă impresionantă, cu scopul de a cuceri și mai bogatul oraș Alexandria.

Cu toate acestea, puține organizații au profitat de pe urma cruciadelor la fel de spectaculos precum Cavalerii Templieri. Conceput inițial ca un ordin de călugări-războinici, dedicat unui stil de viață auster și definit de sacrificiul personal în numele apărării Țării Sfinte, ordinul templierilor – beneficiind de numeroase scutiri de taxe și de donații generoase din partea regilor, reginelor și papilor – a ajuns, într-un timp relativ scurt, să fie recunoscut drept unul dintre cele mai bogate și influente conglomerate de putere din întreaga Europă.

Sfârșitul Templierilor

Paradoxal, tocmai aceste privilegii și imensa lor bogăție au contribuit la declinul și, în cele din urmă, la prăbușirea lor. Steaua Bisericii Templului a început să apună în anul 1244, anul în care Ierusalimul a căzut sub stăpânirea armatelor de mercenari Khwarazmieni, veniți din nordul Irakului. Odată cu pierderea controlului european asupra Țării Sfinte, fluxul pelerinilor s-a diminuat considerabil. Fără pelerinaje, rațiunea de a fi a serviciului de depunere a economiilor la Biserica Templului s-a erodat, ducând la o epuizare treptată, dar inexorabilă, a fondurilor acesteia.

Cavalerii Templieri au mai rezistat câteva decenii după această lovitură. Deși și-au pierdut o mare parte din clientela formată din pelerini, serviciile lor financiare au continuat să fie solicitate de cetățenii înstăriți și de membrii nobilimii europene. Această situație a durat până în anul 1307, când regele Filip al IV-lea al Franței, el însuși profund îndatorat ordinului, a orchestrat o campanie brutală de arestări, torturi și execuții prin ardere pe rug a templierilor din Franța. Această vânătoare de vrăjitoare, alimentată de acuzații de erezie și imoralitate, a culminat cu decizia Papei Clement al V-lea de a desființa oficial ordinul în anul 1312.

Deși Cavalerii Templieri, ca organizație, au dispărut de pe scena istoriei, moștenirea acestor călugări-războinici supraviețuiește în cele mai neașteptate forme: în registrele meticuloase ale contabililor, în prudența administratorilor judicioși și în mecanismele complexe ale sistemului bancar european modern, ecouri ale unei epoci în care credința și finanțele s-au împletit într-un mod care a modelat viitorul.