Cum erau văzuți românii în urmă cu 300 de ani: „le e drag vinul, sunt leneşi şi zgârciţi, dar altfel, sunt oameni cumsecade”

În prezent, știm cum suntem percepuți de alte popoare. Dar cum erau văzuți românii în urmă cu câteva sute de ani? De-a lungul veacurilor, portretul românilor a fost schițat în nenumărate cronici și jurnale de călătorie, un mozaic de lumini și umbre ce reflectă atât virtuți, cât și metehne. Priviți adesea ca un popor de țărani modești, cu o anume aplecare către plăcerile bahice, dar și ca gazde primitoare și, nu de puține ori, de o cinste remarcabilă, românii erau, în viziunea multora, conduși de o clasă boierească lacomă și acaparatoare.

Fiecare popor își țese propria legendă, o imagine internă a calităților și defectelor definitorii. În cazul românilor, această auto-percepție a pendulat adesea între extreme: de la o viziune ultra-naționalistă, romantică și idilică, la o auto-critică uneori exagerată. Însă, dincolo de aceste introspecții, istoria a consemnat cu sârguință cum erau văzuți românii de către cei care le-au trecut pragul. Călători curioși, militari în campanie, diplomați abili sau intelectuali cu spirit de observație fin au interacționat, secol după secol, cu acest popor, lăsând posterității impresii prețioase. Din aceste mărturii se conturează un profil complex, cu trăsături definitorii care merită explorate.

Cum erau văzuți românii în urmă cu sute de ani: vinul și românii în ochii cronicarilor

Una dintre cele mai frecvente observații ale călătorilor străini viza o anume pasiune a românilor pentru vin, adesea consumat, se pare, fără prea multă măsură, mai ales în rândul celor cu stare modestă. Friedrich Wilhelm von Bauer, un ofițer german în slujba armatei ruse, aflat în Principate în timpul Războiului ruso-turc din 1768-1774, nota cu o oarecare indulgență: „Foarte rar se aude vorbindu-se în Ţara Românească despre omor, furt sau alte crime îngrozitoare. Locuitorilor de aici le e destul de drag vinul, sunt leneşi şi zgârciţi, dar altfel, sunt oameni destul de cumsecade.”

Mult mai explicit, și cu aproape două secole înainte, Pierre Lescalopier, un magistrat francez ce a vizitat ținuturile românești în veacul al XVI-lea, descria un adevărat ritual al consumului de vin: „Ei beau peste măsură; primul pahar este în sănătatea lui Dumnezeu, al doilea în sănătatea voievodului, al treilea în a sultanului, al patrulea în sănătatea tuturor bunilor creştini, în care nu ne cuprind şi pe noi, al cincilea îl beau pentru pace, iar la şaselea încep să-l închine pentru cei de faţă, cu mari ceremonii şi cu urări de mântuire, sănătate, drum bun şi întoarcere bună, de împlinire a dorinţelor.”

Nici românii din Ardeal nu scăpau de ochiul critic al observatorilor. Adalbert Krickel, un topograf austriac ce a cutreierat aceste meleaguri în secolul al XIX-lea, îi considera brutali și înclinați spre beție: „Mă abţin să judec indolenţa, brutalitatea şi nepăsarea bărbaţilor. Doresc să spun doar atât, că părul lor încâlcit, ochii lor mici şi sfredelitori, modul lor bănuitor de gândire, înclinaţia lor spre băutură şi lipsa oricărei educaţii îi aşează destul de jos în raport cu alte popoare, în ceea ce priveşte nivelul de educaţie. Rar am văzut un român fără un ciomag ca lumea în mână şi fără un brâu în care să se afle câteva cuţite.”^[sursa]

Între resurse neexploatate și potențial ascuns: percepția ignoranței

Pentru mulți călători occidentali, formați în spiritul Renașterii sau al Iluminismului, societatea românească părea ancorată într-un trecut anacronic. Lipsa de educație formală a maselor și un aparent analfabetism generalizat îi făceau pe români să pară înapoiați, incapabili să valorifice eficient bogățiile unei țări binecuvântate de natură. Iar de această nepricepere, notau observatorii, profitau adesea străinii.

Patrick O’Brien, într-un jurnal de călătorie din anul 1853, scria cu uimire despre contrastul dintre potențial și realitate: „Ţara Românească nu are nici trei milioane de locuitori dar poate hrăni de cinci ori pe atât. Pământul ei este unul dintre cele mai roditoare din lume. Belşugul de fructe, legume şi cereale hrăneşte mii de oameni din Imperiul Britanic. Însă bogăţiile sale naturale sunt departe, foarte departe de a fi exploatate. Comerţul ţării este dominat de străini, agricultura este neglijată, iar cele mai rafinate arte şi manufacturi sunt neglijate.”^[sursa]

Cu toate acestea, o notă constantă în relatările străinilor este aceea că vina pentru această stare de fapt – aparenta lene sau înapoiere a omului de rând – revenea în mare măsură boierimii și celor aflați la cârma țării. Philippe Le Masson du Pont, un inginer militar francez în serviciul regelui Poloniei, Ioan Sobieski, observa cu perspicacitate: „Nu sunt lipsiţi de agerime, de care dau dovadă când sunt afară din ţara lor, găsind acolo oameni care să-i cultive şi să-i înveţe. Atunci reuşesc foarte bine în toate ramurile ştiinţei, pe când barbara stăpânire sub care trăiesc de un număr atât de mare de ani a gonit din ţara lor toate artele şi ştiinţele şi din această cauză preoţii şi călugării lor sunt foarte puţini luminaţi.“

Această „lipsă de lumină” era adesea asociată și cu o puternică înclinație către superstiții. Eugene Stanislas Belanger, un scriitor francez care a vizitat Principatele la mijlocul secolului al XIX-lea, nota cu un ochi critic: „Superstiţioşi şi fanatici, indiferent de calitatea, poziţia şi vârsta lor, românii, bărbaţi şi femei, cred încă în apariţii, în spirite bune sau rele, în revelaţii misterioase, în viziuni, într-un cuvânt în şarlatanism. Ei cred şi se tem şi rămân în credinţele şi temerile lor fără a vrea să găsească principiul şi să-l combată. Obscuritatea le convine mai mult decât lumina zilei.”^[sursa]

Boierii erau considerați principalii responsabili pentru această stare de fapt. Cronicile vremii îi descriu adesea ca fiind lacomi, leneși și cruzi, interesați să mențină poporul într-o stare de sărăcie și ignoranță, pentru a-l putea controla mai ușor. „Ce le pasă care este numele stăpânului lor? Ceea ce ştiu ei este că trebuie să muncească, să plătească, să sufere şi să tacă. Românii moştenesc din tată-n fiu o resemnare mută care se schimbă în apatie şi această apatie este susţinută încă de neştiinţa lor.”, scria francezul Xavier Marmier. O observație similară face și istoricul francez Auguste de Gerando: „Obiceiul ordinii şi al muncii nu poate să le fie familiar căci nu e decât o jumătate de secol de când au fost împroprietăriţi şi în şerbie, când alţii trag profit din osteneala lui, omu n-are de ce să-şi rupă oasele.”

Sanctuarul ospitalității: o virtute strălucitoare în penumbra istoriei

Într-un tablou adesea dominat de nuanțe sumbre, o calitate a poporului român strălucea constant în ochii călătorilor străini, fiind lăudată cu entuziasm: ospitalitatea. Acest neam de agricultori și crescători de animale, dincolo de năravurile imputate, știa să-și deschidă inima și casa pentru cel străin, aflat în nevoie sau doar în trecere. Austriacul Johann Friedel, militar, actor și critic literar din secolul al XVIII-lea, relata cu emoție impresiile culese într-o călătorie pe Dunăre, ce a inclus și zone locuite de români:

„Când ne îmbiau pomii roditori, încărcaţi cu fructe frumoase proaspete, lovindu-ne aproape în cap cu crengile lor, să rupem câte ceva din ei, ţăranul se uită de departe la noi şi ne aducea zâmbind rachiu, brânză, mălai şi lapte, oferindu-ne aceste daruri cu cea mai mare prietenie. Când voiam să ne culcăm pe paie ca să dormim, românca ne ruga să ne odihnim în patul ei, veghind cu bărbatul ei lângă focul din vatră. Cu un cuvânt, prietene, am găsit aici oameni astfel cum îi creează, dacă îmi este iertat să mă folosesc de această comparaţie, numai natura-mamă, adică naturali, nestricaţi şi mulţumiţi.”

Un alt călător austriac din aceeași epocă, Christopher Seipp, directorul unei trupe de teatru din Bratislava, a fost profund mișcat de generozitatea și spiritul săritor al românilor transilvăneni. Acesta consemnează o întâmplare memorabilă: „Am rămas într-o duminică seară, pe vreme rea, cu diligenţa împotmolită în noroi la o milă de Timişoara. Orice rugăminte la ţăranii germani ce treceau pe drum a rămas zadarnică. Din fericire, au venit atunci câţiva români, care, de cum s-au uitat, fără multă vorbă, s-au şi apucat de treabă cu chiote sălbatice şi ne-au scăpat de primejdia de a petrece noaptea în băltoacă.” Iar în secolul al XIX-lea, călătorul francez J.A. Vaillant nu ezita să exclame, într-un veritabil elogiu: ”O români! Îmi spun în sinea mea, voi sunteţi maeştrii Europei în ceea ce priveşte ospitalitatea! Această virtute, care la noi a cedat locul egoismului şi nu mai este exercitată decât în mare şi cu ostentaţie de către naţie, voi o posedaţi pe deplin!”

Chipuri sculptate de vitejie și frumusețe: războinicii și muzele Lor

Dincolo de traiul pașnic și agricol, călătorii străini nu au omis să remarce calitățile războinice remarcabile ale bărbaților români, precum și vitejia lor de necontestat în fața primejdiilor. Același ofițer von Bauer scria: „Românii sunt luptători buni şi viteji, aproape toţi îndrăgesc vânătoarea, mai ales, cei de la munte care sunt foarte buni ochitori, iar această ocupaţie îi pregăteşte foarte bine pentru război.“

Umanistul italian Antonio Maria Graziani, în secolul al XVI-lea, oferea o descriere și mai plastică a acestor trăsături: „Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de turci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă.”

Pe lângă curajul în luptă, frumusețea fizică a românilor, atât a bărbaților, cât și a femeilor, a impresionat în mod deosebit privirile străine. Robert Nelson Boyd, un explorator și scriitor englez din secolul al XIX-lea, descria cu admirație: „Ca o regulă, bărbaţii sunt extrem de arătoşi, cu feţele ovale, cu trăsături bine modelate, cu chipuri inteligente, manierele lor bărbăteşti indicând că acceptarea descendenţei dintr-o naţie de războinici. Invariabil, ei poartă părul lung, negru, în plete, care le cad graţioase peste umeri. Şi văzuţi în mijlocul ţării lor frumoase, ei formează una dintre cele mai pitoreşti aparenţe pe care ochii se pot aţinti.”

Nici frumusețea femeilor din Principate nu a trecut neobservată. Edouard Grenier, un francez participant la un bal în secolul al XIX-lea, mărturisea cu încântare: „Toate femeile erau frumoase, chiar cele ce erau mame şi bunice, căci erau şi bunicele la bal. Acestora le rămânea ceva, un nu ştiu ce măreţ, în veştejirea trăsăturilor care te silea să te gândeşti: «Cât de frumoasă a trebuit să fie aceasta!» Cel mult trei-patru chipuri neplăcute: asta nu se vede la Paris.”

Astfel, prin ochii călătorilor de odinioară, se desenează imaginea unui popor complex, cu defecte și calități puternic conturate, un popor care, în ciuda vicisitudinilor istoriei și a slăbiciunilor omenești, a lăsat o amprentă distinctă în memoria celor care l-au cunoscut.