Când te gândești la heliu, probabil îți imaginezi baloane de petrecere și voci amuzant de pițigăiate. Însă acest element este mult mai mult de atât. Heliul are nenumărate aplicații industriale esențiale și, mai mult, este al doilea cel mai abundent element din întregul univers. Cu toate acestea, aici, pe Pământ, este surprinzător de rar. Faptul că este mai ușor decât aerul și refuză să reacționeze cu alte elemente a făcut ca descoperirea sa să aibă loc mult mai târziu decât a altor elemente – o descoperire care a avut nevoie de o aliniere cosmică perfectă: o eclipsă de Soare și erupția unui vulcan notoriu.
Totul a început pe 18 august 1868, când o eclipsă totală de Soare a traversat o fâșie de la Cornul Africii până în Oceania. Evenimentul a fost supranumit „Eclipsa Regelui Siamului”, deoarece regele Mongkut (Rama al IV-lea) al Siamului, Thailanda de azi, a calculat momentul și locația cu o precizie atât de mare, încât i-a uimit pe astronomii francezi ai vremii, care i-au recunoscut superioritatea. Unul dintre acești astronomi, Pierre Janssen, se afla în orașul Guntur din India pentru a observa fenomenul și a văzut ceva cu adevărat special.
O eclipsă solară și un vulcan au dezvăluit heliul
Încă de la începutul anilor 1800, oamenii de știință știau că, dacă descompui lumina Soarelui folosind o prismă, spectrul rezultat nu este perfect continuu. La o privire mai atentă, acesta este brăzdat de linii întunecate, numite linii Fraunhofer, după fizicianul care a catalogat peste 570 dintre ele.
Misterul acestor linii a fost parțial elucidat în 1859, când Gustav Kirchhoff și Robert Bunsen (da, cel cu arzătorul Bunsen) au demonstrat că multe dintre aceste linii corespund perfect cu liniile luminoase emise de elemente chimice atunci când sunt încălzite. Concluzia lor corectă a fost că acele elemente trebuie să existe în atmosfera Soarelui.
O eclipsă totală de Soare, când discul solar orbitor este acoperit de Lună, este ocazia ideală pentru a studia atmosfera solară, sau coroana. Eclipsa din 1868 a fost momentul perfect pentru Janssen, care era pregătit cu un spectroscop – un instrument special pentru a analiza aceste linii. În timpul eclipsei, el a observat o linie galbenă strălucitoare în spectru care nu se potrivea cu niciun element cunoscut.
La scurt timp, pe 20 octombrie 1868, astronomul britanic Norman Lockyer, viitorul fondator al prestigioasei reviste Nature, a observat independent aceeași linie ciudată. Ambii oameni de știință și-au trimis descoperirile la Academia Franceză de Științe, care le-a primit în aceeași zi, pe 26 octombrie. Lockyer a fost cel care a propus un nume pentru noul element: heliu, derivat din Helios, cuvântul grecesc pentru Soare.
Timp de ani de zile, heliul a fost considerat un element pur ceresc, fără nicio legătură cu planeta noastră. Asta până când unul dintre cei mai periculoși vulcani din lume, Vezuviu, a intrat în scenă. În anul 1881, fizicianul italian Luigi Palmieri a analizat lava solidificată de la o erupție recentă a vulcanului. Când a încălzit materialul și i-a analizat spectrul, a găsit, pe lângă potasiu și sodiu, aceeași linie galbenă inconfundabilă a heliului.
Confirmarea finală a venit peste un deceniu mai târziu, când chimistul William Ramsay a reușit să izoleze fizic heliul sub formă de gaz, extrăgându-l din minerale terestre. Astfel, s-a demonstrat definitiv că elementul Soarelui se găsește, la propriu, și sub picioarele noastre.
