Cum pot fi fericit? O perspectivă epicureică și stoică asupra fericirii

Cum pot fi fericit? Aceasta este o întrebare pe care mulți dintre noi ne-am pus-o la un moment dat în viață. Răspunsul, însă, depinde de numeroși factori, de perspectivele filosofice și de personalitatea fiecăruia.

Care stil de viață aduce mai multă fericire: cel epicurian sau cel stoic? În cartea sa Stoicii, epicurienii și scepticii, clasicistul R.W. Sharples încearcă să răspundă acestei dileme. Scriitorul explorează fundamentele celor două perspective filosofice, analizând criticile și punctele comune dintre ele. Sharples descrie trăsăturile considerate esențiale pentru atingerea fericirii din fiecare perspectivă, concluzionând că atât epicureismul, cât și stoicismul împărtășesc o idee centrală din gândirea lui Aristotel: „Tipul de persoană care este și stilul de viață pe care îl adoptă vor avea o influență directă asupra acțiunilor sale.”

Drumul epicurean spre fericire

Sharples sugerează că epicurienii îmbrățișează concepția lui Aristotel despre iubirea de sine, deoarece scopul epicureismului este definit ca plăcerea obținută prin eliminarea durerii fizice și a anxietății mentale. Filosofia epicureană se bazează pe trei categorii de dorințe: dorințe naturale și necesare, dorințe naturale, dar nenecesare, și dorințe nenaturale. Epicurienii resping dorințele nenaturale, cum ar fi ambiția de a obține putere politică sau faimă, considerând că acestea favorizează anxietatea.^[sursa]

În schimb, epicurienii pun accent pe dorințele care eliberează corpul de suferință, precum asigurarea unui adăpost sau satisfacerea foamei și setei. Ei observă că alimentele simple oferă aceeași satisfacție ca mesele luxoase, deoarece scopul hranei este, în esență, să asigure supraviețuirea. Epicurienii apreciază plăcerile naturale, precum compania, acceptarea, dragostea și relațiile sexuale. Prin practicarea frugalității, aceștia devin conștienți de dorințele lor și pot aprecia la maximum luxul ocazional.

Epicurienii consideră că fericirea poate fi atinsă prin retragerea din viața publică și trăirea alături de prieteni apropiați, care împărtășesc aceleași convingeri. Sharples menționează însă critica lui Plutarh la adresa epicureismului, care argumentează că această retragere ignoră dorința naturală a spiritului uman de a contribui la binele comun, de a îmbrățișa religia și de a-și asuma roluri de conducere și responsabilități.

Cum pot fi fericit: stoicii despre atingerea fericirii

Spre deosebire de epicurieni, care consideră plăcerea ca fiind fundamentală, stoicii pun accent pe autoconservare, susținând că virtutea și înțelepciunea sunt esențiale pentru a atinge satisfacția. Potrivit stoicilor, rațiunea ne ghidează să urmărim anumite lucruri și să evităm altele, în funcție de utilitatea lor pentru viitor.

Stoicii identifică patru credințe fundamentale pentru atingerea fericirii, plasând virtutea – derivată exclusiv din rațiune – pe primul loc. De asemenea, ei consideră că bogăția acumulată în timpul vieții, atunci când este folosită pentru acțiuni virtuoase, și sănătatea corpului, care influențează capacitatea de a raționa, sunt esențiale.

Un principiu de bază al stoicismului este că, indiferent de consecințe, o persoană trebuie să își îndeplinească îndatoririle virtuoase. Practicând autocontrolul, adeptul stoic trăiește conform celor patru virtuți fundamentale: înțelepciunea, curajul, dreptatea și moderația. Totuși, Sharples remarcă o critică adusă stoicismului de către Aristotel, care susține că virtutea singură nu este suficientă pentru a crea cea mai fericită viață posibilă. În opinia lui Aristotel, fericirea supremă rezultă dintr-o combinație între virtute și bunuri externe.

Viziunea combinată a lui Aristotel asupra fericirii

Concepția stoică despre împlinire se bazează exclusiv pe ideea că virtutea este suficientă pentru a aduce satisfacție. În contrast, epicurienii consideră că fericirea depinde de obținerea bunurilor externe, care elimină foamea, oferă adăpost și creează legături sociale.

Sharples oferă o analiză detaliată a ambelor perspective filosofice, lăsând cititorul să concluzioneze că cea mai completă concepție despre fericire combină elementele ambelor școli de gândire. Această sinteză reflectă viziunea lui Aristotel, conform căreia fericirea este atinsă printr-o armonie între virtute și bunuri externe.