Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale s-au cunoscut în tinerețe, uniți de o pasiune comună pentru scenă și teatru. Puțini știu că Eminescu a fost cel care a pledat pentru angajarea lui I.L. Caragiale la ziarul „Timpul”, girând pentru talentul celui pe care îl considera un „adevărat dandy”. Caragiale era impecabil: bine îmbrăcat, elegant, cu vaste cunoștințe literare. Însă această prietenie strânsă s-a transformat într-o ură viscerală din cauza unei singure femei: Veronica Micle.
O căsătorie la 14 ani și o iubire contestată
Contextul în care Veronica Micle l-a cunoscut pe Eminescu, la Viena în 1872, era deja unul marcat de datorie. Ea era căsătorită încă de la vârsta de 14 ani cu profesorul universitar Ștefan Micle și era deja mamă a doi copii.
Relația lor amoroasă a început cu adevărat abia în anul 1874, la Iași, fiind de la bun început o legătură ascunsă și permanent contestată. Chiar și după moartea soțului ei, din anul 1879, drumul către fericire a rămas închis. Deși s-au logodit de două ori, cercul de apropiați ai lui Eminescu s-a opus cu ferocitate relației.
„Ușurateca” Veronica și aventura corporală cu Caragiale
În timp ce Veronica îi trimitea scrisori ardente (pe 7 noiembrie 1879 îi scria: „tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal”), Eminescu devenise absent. Poetul, copleșit de muncă, ignora chemările ei insistente la Iași și a absentat inclusiv de la banchetul aniversar al Junimii.
Rănită și plictisită să mai aștepte, Veronica l-a întâlnit pe I.L. Caragiale. Ceea ce a urmat a fost o relație „sentimental-corporală”, o aventură pe care viitorul dramaturg nu s-a sfiit să o facă publică, el nefiind un om al secretelor în privința cuceririlor sale. Când Eminescu a aflat, relația lor a intrat într-o „perioadă glacială”. Pe 27 iunie 1880, Veronica mergea până acolo încât îl amenința pe poet că, într-o lună, îi va distruge toate scrisorile.
„Eminescu nu prea răspundea la epistolele Veronicăi, deşi scrisorile ei erau ardente. («cît pentru mine, tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal», îi notifica la 7 noiembrie 1879). Îl chema la Iaşi insistent. Dar el nu venea, inclusiv la banchetul aniversar al Junimii. Şi, brusc, uşurateca Veronica, plictisită să-l tot aştepte pe Eminescu, îl întîlneşte la Iaşi pe Caragiale, între care se înfiripă o relaţie sentimentală, cum să-i spun? – corporală. Se pare că Eminescu a aflat – viitorul dramaturg nu făcea secrete din cuceririle sale – şi relatiile epistolare parcurg o perioadă glacială, ea ameninţîndu-l pe Eminescu, la 27 iunie 1880, că într-o lună îi va distruge scrisorile”, scria în publicaţia „România Literară”, Zigu Ornea.
Prietenia dintre Eminescu şi Caragiale s-a terminat printr-o amenințare cu pistolul
Tensiunea a explodat când Eminescu i-a mărturisit lui Titu Maiorescu că vrea să se însoare cu Veronica. Auzind de intențiile poetului, I.L. Caragiale a fost cuprins, poate pentru prima dată, de remușcare. S-a prezentat la Maiorescu și i-a vorbit deschis, cerându-i să-l împiedice pe Mihai Eminescu să comită acest act fatal.
Motivul invocat de Caragiale a fost unul brutal: Veronica avea „mulți prieteni intimi”, printre care se număra chiar el. Când Maiorescu i-a dezvăluit poetului idila Veronicăi cu dramaturgul, Eminescu nu l-a mai putut ierta pe Caragiale. Se spune că între cei doi au existat altercații violente și că Eminescu l-ar fi amenințat pe I.L. Caragiale chiar cu pistolul, după cum se arată în Revista Luceafărul.
Denigrarea, boala și încercările de recuperare
După ce Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit în 1883, împotriva Veronicăi a început o campanie de denigrare. I s-a reproșat că nu a fost impresionată de spitalizarea poetului. În realitate, sincronizarea a fost tragică: când el s-a întors la Iași, ea plecase la București pentru studiile fiicei sale. În tot acest timp, singura alinare a Luceafărului a fost sora sa Harieta. Aceasta l-a îngrijit în cele mai negre momente ale vieţii sale, învinovăţind-o şi ea pe Veronica de relele care i s-au întâmplat fratelui ei.
Eminescu s-a refugiat în brațele altor femei, însă Veronica nu a încetat să-l caute. În anul 1887, i-a trimis volumul său de poezii cu dedicația: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neștearsă dragoste”. În 1888, a mers după el la Botoșani, încercând să-l aducă la București pentru un tratament mai bun.
Într-o scrisoare din aprilie 1889 către Alexandru C. Cuza, Veronica se apăra în fața acuzațiilor de lipsă de umanitate: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.
Pretextul „anemiei” și agonia finală de 20 de ore
Pe 15 iunie 1889, la aflarea veștii că Eminescu a murit în sanatoriul doctorului Șuțu, Veronica a scris în doar 20 de minute poezia „Raze de lună”. Distrusă de durere și intrată în depresie, s-a retras la mănăstirea Văratec, unde și-a premeditat moartea.
Pe 1 august 1889, i-a scris Smarandei Gârbea, cerându-i să-i facă rost de arsenic, folosind un pretext sinistru: tratarea fiicei sale mezine care suferea de anemie. A primit otrava pe 2 august. În seara zilei de 3 august, după ce a primit vizita unor prieteni, s-a retras și a băut conținutul sticluței.
A urmat o agonie cumplită de mai bine de 20 de ore. Medicii chemați de urgență de la Iași nu au mai putut-o salva. Veronica Micle a murit pe 4 august 1889, la vârsta de 39 de ani, la fix 50 de zile de la moartea lui Eminescu.
