Cum și-a pierdut vocea Maria Callas, cea mai mare soprană de operă? Era supranumită „La Divina”

Maria Callas, adesea considerată cea mai mare soprană a secolului XX, a avut o carieră la fel de strălucitoare pe cât a fost de tragică. Născută la New York, pe 2 decembrie 1923, din părinți imigranți greci, Callas a atins faima în anii 1940, devenind o figură dominantă în lumea operei.

Maria Callas era cunoscută în special pentru interpretările sale dramatice și pentru capacitatea unică de a da profunzime personajelor pe care le întruchipa pe scenă. Totuși, ascensiunea sa fulminantă a fost umbrită de declinul vocal care a început să se manifeste la mijlocul anilor 1950, ducând la o retragere prematură din lumina reflectoarelor.

Cum și-a pierdut vocea Maria Callas

Problemele vocale au devenit vizibile încă din anul 1956, când criticii au început să observe dificultăți în interpretarea notelor înalte. Roluri solicitante precum „Tosca” și „Norma”, renumite pentru cerințele tehnice extreme, au pus o presiune considerabilă asupra vocii sale. În anul 1958, în timpul interpretărilor din „Il Trovatore”, devenea evident că notele înalte ale Mariei Callas erau din ce în ce mai tensionate și mai instabile, un semn al uzurii rapide a vocii sale.

Viața personală a jucat și ea un rol important în acest declin. După despărțirea de soțul ei, Giovanni Battista Meneghini, în anul 1959, Callas a început o relație pasională și tumultuoasă cu Aristotel Onassis, magnatul grec de afaceri, unul dintre cei mai bogați și influenți oameni ai vremii. Această legătură a avut un impact profund asupra stării sale emoționale și a stilului de viață, afectându-i negativ cariera.

Stresul vieții publice intense și tensiunile personale au slăbit disciplina necesară pentru a-și menține sănătatea vocală, accelerând astfel declinul artistic al uneia dintre cele mai mari dive ale operei.

Un aspect crucial al declinului vocal al Mariei Callas își găsește rădăcinile în tehnica ei de canto. Deși deținea un control remarcabil asupra unor tehnici interpretative esențiale, cum ar fi legato-ul și gama dinamică, metoda sa prezenta și defecte inerente, după cum au observat specialiștii. Callas obișnuia să își forțeze vocea dincolo de limitele naturale, mai ales atunci când ataca notele înalte, ceea ce a dus la o voce „divizată”. În timp ce registrul inferior păstra frumusețea și bogăția tonului, notele înalte deveneau din ce în ce mai problematice și mai tensionate.

În plus, Callas folosea o tehnică comună printre cântăreții de operă ai vremii: purtarea vocii de piept prea sus în registrul superior, o abordare asemănătoare belting-ului din Broadway, care adăuga tensiune inutilă și contribuia la asprimea timbrului său pe termen lung.

Existau și alte teorii cu privire la declinul său vocal. Unele voci „dădeau vina” pe schimbările hormonale cauzate de o menopauză timpurie, iar altele pe pierderile masive în greutate suferite de artistă – soprana de renume mondial Joan Sutherland speculând că acestea au avut un impact semnificativ. Maria Callas slăbise nu mai puțin de 36 kg, o transformare care i-ar fi putut afecta capacitatea vocală.

Pe de altă parte, un prieten apropiat al artistei, baritonul Tito Gobbi, a susținut că vocea ei nu s-a schimbat semnificativ, dar că declinul ei s-a datorat unei pierderi de încredere: „Era la apogeul unei cariere pe care orice om și-ar fi dorit-o, însă purta o povară uriașă. Trebuia să fie perfectă în fiecare seară și poate că a simțit că nu mai era capabilă, ceea ce a dus la pierderea încrederii.”

După o retragere temporară de pe scenă în anul 1965, Callas a încercat să revină în atenția publicului la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970. Însă, aceste încercări au avut succes limitat. Publicul era entuziasmat să-și revadă idolul, dar criticii au fost dezamăgiți de deteriorarea evidentă a calității vocale. În spectacole precum cele de la Covent Garden, din anul 1962, Maria Callas s-a confruntat cu dificultăți în interpretarea notelor înalte, care odată fuseseră sigure și vibrante.

În cele din urmă, Maria Callas și-a pierdut vocea dintr-o combinație de factori: exigențele fizice ale rolurilor dificile, tulburările personale care i-au afectat bunăstarea emoțională, tehnicile vocale defectuoase care i-au provocat daune ireversibile și incapacitatea de a se adapta eficient la schimbările din viața sa și la așteptările carierei.

Ultima reprezentație publică a Mariei Callas a avut loc pe 11 noiembrie 1975

În data de 16 septembrie 1977, la vârsta de doar 53 de ani, Maria Callas a murit, aflându-se la Paris. Pe atunci, cariera sa fusese de mult redusă la încercări efemere de revenire, majoritatea rămase neterminate. Așa cum nota revista New Yorker, diva temperamentală și capricioasă, care își abandonase soțul și scena pentru un magnat seducător, doar pentru a fi părăsită mai târziu în favoarea văduvei unui președinte, atinsese un nivel de notorietate pe care cântatul în operă, oricât de grandios ar fi fost, nu i-l putea asigura niciodată.^[sursa]

„Nu mi-am pierdut niciodată vocea, dar mi-am pierdut forța diafragmei. Din cauza acestor afecțiuni organice, mi-am pierdut curajul și îndrăzneala… Rezultatul a fost că mi-am suprasolicitat vocea, iar asta a făcut-o să se destabilizeze.”, mărturisea Maria Callas, reflectând asupra declinului său.

Maria Callas: viaţa personală

Maria Callas s-a născut în New York City pe 2 decembrie 1923, fiind fiica lui George și Evangelia Kalogeropoulos, imigranți greci recent stabiliți în SUA.

Copilăria ei nu a fost una fericită. Maria era supraponderală și avea o relație tensionată cu mama sa, o femeie ambițioasă și strictă, care vedea în talentul muzical al fiicei o cale sigură către succes. În ciuda acestui mediu dificil, muzica a devenit rapid refugiul și centrul vieții sale emoționale. Asculta cu atenție lecțiile altor studenți și își petrecea nopțile studiind partituri de operă împrumutate.

La vârsta de 16 ani, Maria Callas și-a făcut debutul cu un contract la Teatrul Național Liric, iar doi ani mai târziu, a interpretat „Tosca”. Până în 1945, tânăra soprană urcase deja pe scenele din Atena și Salonic, în roluri atât mari, cât și mici. În toamna aceluiași an, Maria s-a întors la New York, unde și-a petrecut anul următor studiind intens și participând la audiții.

Momentul ei de glorie a venit în primăvara lui 1947, când a obținut un angajament de prim rang în Italia, în „La Gioconda”, la Arena din Verona. Această reprezentație avea să fie piatra de temelie a unei cariere legendare.

În Italia, Callas a intrat sub tutela marelui maestru italian Tullio Serafin, care a devenit mentorul său. Tot aici l-a întâlnit pe Giovanni Battista Meneghini, un industriaș bogat din Verona, care a devenit managerul său, apoi amantul și, în cele din urmă, soțul său.

Anul 1950 a marcat o performanță impresionantă pentru Callas, când a susținut nu mai puțin de 100 de spectacole, un record personal. Până atunci, era deja considerată de mulți cea mai mare soprană de operă din secolul XX, dar și una dintre cele mai mari actrițe pe scenă.

În anul 1960, Maria Callas a fost onorată cu o stea pe faimosul Hollywood Walk of Fame, un simbol al recunoașterii sale internaționale. De asemenea, în anul 2007, a primit postum prestigiosul premiu Grammy pentru întreaga activitate, iar revista Time a inclus-o în lista sa cu cele mai mari 100 de personalități ale secolului XX. Deși cariera sa a fost marcată de un declin vocal și dificultăți personale, Maria Callas a rămas un simbol al excelenței artistice și al pasiunii absolute pentru muzică, influențând generații întregi de cântăreți și fiind amintită ca o legendă a scenei lirice mondiale.