Cunoașterea „a priori” și „a posteriori”: ce înseamnă şi ce reprezintă acestea?

„A priori” și „a posteriori” sunt două ramuri fundamentale ale cunoașterii, formulate pentru prima dată de marele filosof german Immanuel Kant.

Potrivit lui Kant, există două tipuri de cunoaștere esențiale: „a priori” și „a posteriori”. Înțelegerea acestor concepte este fundamentală pentru a pătrunde în filosofia kantiană, în special ideile sale despre epistemologie și metafizică.

Etimologie și origine

Expresiile „a priori” și „a posteriori” provin din latină. Prefixul „a” înseamnă „prin” sau „dinspre”, iar „priori” și „posteriori” sunt antonime. „Priori” înseamnă „anterior” sau „înainte”, iar „posteriori” înseamnă „după” sau „mai târziu”. Prin urmare, „a priori” se traduce prin „ceea ce vine înainte de altceva”, iar „a posteriori” înseamnă „ceea ce vine după”. Astăzi, aceste concepte sunt fundamentale în epistemologie, iar Kant a fost cel care le-a adus în prim-planul filosofiei moderne, deși nu el a fost primul care le-a folosit.^[sursa]

Aristotel a introdus aceste idei în lucrările sale Analytica Priora și Analytica Posteriora din colecția Organon, unde le-a definit ca tipuri de raționament: deductiv și inductiv. În Analytica Priora, el a pus bazele logicii silogistice, unde concluziile sunt considerate sigure, atâta vreme cât premisele sunt certe.

De exemplu, dacă premisa „Aristotel a fost filosof” este adevărată, iar „filosofii sunt oameni” este adevărată, atunci concluzia va fi „Aristotel este un om”. În schimb, Analytica Posteriora explorează cunoașterea științifică și derivarea concluziilor din observație, ca atunci când observăm că Soarele răsare zilnic și deducem că va răsări și mâine. Prima metodă este o structură rațională de necesitate, iar cea de-a doua este o probabilitate derivată din observație.

Epistemologia kantiană

Immanuel Kant a elaborat conceptul de cunoaștere „a priori” și „a posteriori” în lucrarea sa principală, Critica rațiunii pure. Potrivit lui Kant, „a priori” reprezintă un tip de cunoaștere complet independent de experiență, un postulat al rațiunii pure.

În schimb, cunoașterea „a posteriori” depinde complet de experiența senzorială. De exemplu, „1+1=2” este un adevăr „a priori”, deoarece este un postulat al rațiunii și nu depinde de observație. Faptul că „arborii sunt de obicei verzi”, însă, reprezintă o cunoaștere „a posteriori”, bazată pe observația directă și nu pe structurile noastre de gândire.

Kant folosește sensul latin al termenilor „a priori” și „a posteriori” pentru a descrie cunoașterea care poate fi obținută „înainte” de experiență și cea care apare doar „după” experiență. Dar putem obține cu adevărat cunoștințe „înainte” de experiență? Kant afirmă că „nicio cunoaștere nu este anterioară experienței, ci orice cunoaștere începe cu ea”, pentru că altfel facultățile noastre cognitive nu ar fi activate. Atunci, în ce sens este cunoașterea „a priori” anterioară experienței?

Experiența și cunoașterea „a priori”

Kant argumentează că cunoașterea „a priori” este o structură cognitivă care modelează experiența. Filosoful distinge între intuiție și înțelegere ca moduri de cunoaștere „a priori”. Potrivit lui, timpul și spațiul sunt intuiții „a priori” inerente capacităților noastre cognitive, nu adevăruri care derivă din experiență.

De asemenea, Kant susține că percepția cantității, formelor, calităților și cauzalității sunt date de categoriile minții noastre. Acestea sunt „anterioare” experienței în sensul că nu provin din date senzoriale, ci sunt elementele care conferă coerență impresiilor noastre.

Deși conceptele „a priori” sunt independente de experiență, ele sunt strâns legate de aceasta: ele sunt independente doar pentru că sursa lor este internă, nefiind derivată din experiență, ci fiind modul în care mintea noastră structurează experiența însăși.