Dacii: sacrificii umane, demoni ai furtunii și misterul „oamenilor care umblă în fum”

Spiritualitatea dacilor a fost un amestec fascinant de violență ritualică, astronomie mistică și o viață cotidiană dominată de teama și adorația zeilor. De la săgețile trase sfidător spre norii de furtună pentru a-l apăra pe Gebeleizis, până la jertfele umane oferite lui Zamolxis și lui Marte, autorii antici descriu un popor pentru care divinitatea nu era o opțiune, ci o prezență copleșitoare. Istoricii moderni confirmă: zeii aveau un rol crucial în viața strămoșilor noștri, iar mărturiile păstrate recompun o lume guvernată de legi sacre stricte.

„Oamenii care umblă în fum”: dacii și povara cotidiană a credinței

Una dintre cele mai vechi și mai vii relatări despre spiritualitatea dacilor ne vine de la geograful Strabon, care preia informații dintr-o scriere a autorului elen Menandru. Strabon îi descrie pe geți nu doar ca „adoratori ai zeilor”, ci folosește o expresie enigmatică pentru a-i defini pe unii dintre ei: „oameni care umblă în fum”.

Relatarea oferă o perspectivă rară, aproape domestică, asupra fervoarei religioase. Strabon notează că femeile erau motorul principal al acestei devoțiuni, împingându-i pe bărbați spre o „prea mare slăvire a zeilor”, organizând serbări și acte de adorație costisitoare. Textul păstrează chiar și plângerea unui soț exasperat de cheltuielile ritualice, adus pe scenă de poetul antic: „Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi cei căsătoriți. Căci mereu e nevoie să se facă o serbare”.

Ritualurile erau intense și frecvente. Același poet, citat de Strabon, descrie o scenă vizuală și auditivă puternică: „Jertfeam de câte cinci ori pe zi. Cinci sclave loveau chimvalele, stând în cerc, iar altele scoteau urlete”.

Marele Zeu: stăpânul cu vultur și șarpe

În vârful panteonului dacic trona „Marele Zeu”, o figură masculină impunătoare, descrisă de către istoricul Ion Horațiu Crișan. Deși numele său rămâne necunoscut, reprezentările sale sunt clare: apare fie așezat pe tron, fie călare, purtând armură. Identitatea sa este trădată de atributele simbolice. Vulturul semnifică puterea cerească (similar lui Zeus sau Jupiter), iar șarpele reprezintă simbolul chtonian, pământesc.

Acest dualism indică un zeu total, stăpân absolut peste cer, ape și pământ, creatorul cosmosului reconstituit de istorici pe baze lingvistice. Geto-dacii au sintetizat această putere într-un simbol vizual unic: un vultur cu corn care ține în cioc un pește și în gheare un animal, aparent un iepure. Dovezile arheologice sunt răspândite pe un areal larg: acest simbol apare pe obrăzarul drept al coifului de la Peretu, pe unul dintre pocalele de la Agighiol, dar și pe piese de tezaur ajunse peste ocean, precum coiful din Muzeul de Istoria Artei din Detroit și pocalul de la Metropolitan Museum din New York (ultimele două provenind din zona Porților de Fier).

Mânia lui Gebeleizis și săgețile trase în nori

Numele zeului suprem este uneori asociat cu Gebeleizis (sau Nebelizis), menționat de Herodot acum două milenii și jumătate. Ion Horațiu Crișan traduce acest nume prin „zeul cerului furtunos”. Relația dacilor cu el era unică în lumea antică: nu se ascundeau de furtună, ci o înfruntau.

Herodot relatează: „Când tună și fulgeră, geții trag cu săgețile înspre cer și amenință zeul, deoarece cred că acolo sus nu este alt zeu decât al lor”. Filosoful Mircea Eliade interpretează acest gest nu ca pe un act de blasfemie, ci ca pe un „act cultural pozitiv”. Dacii imitau indirect zeul și îl ajutau în lupta sa cosmică, trăgând săgeți împotriva demonilor tenebrelor care se manifestau prin nori.

Deși unii cercetători i-au suprapus pe Zamolxis și Gebeleizis, Eliade îi distinge clar: Gebeleizis este vechiul zeu al cerului și al furtunii, patronul aristocrației militare, în timp ce Zamolxis rămâne zeul Misterelor și al inițierii.

Zamolxis și mesagerul trimis prin moarte

Zamolxis, cea mai cunoscută figură a mitologiei dace, a generat controverse încă din antichitate: a fost zeu, înțelept, prooroc sau sclav? Herodot povestește că geții credeau că, după moarte, vor merge la el. Această credință era întreținută printr-un ritual sângeros, desfășurat o dată la cinci ani.

Comunitatea alegea prin sorți un mesager, însărcinat să-i comunice zeului toate nevoile lor. Modul de trimitere a solului era brutal: câțiva bărbați țineau trei sulițe cu vârful în sus, în timp ce alții îl prindeau pe ales de mâini și picioare, îl legănau („îi făceau vânt”) și îl aruncau în țepușe. Moartea instantanee confirma bunăvoința zeului. Dacă solul supraviețuia, era acuzat că este un om rău, hulit, și se alegea un alt mesager. Cererile îi erau spuse solului cât timp acesta era încă în viață.

Herodot menționează și varianta rațională: Zamolxis ar fi fost un discipol al lui Pitagora, întors în ținuturile geților. El ar fi construit o sală de primire pentru cetățenii de frunte, ospătându-i și învățându-i doctrina nemuririi – ideea că vor trăi veșnic într-un loc plin de bunătăți. Pentru a-și dovedi puterea, s-a retras într-o locuință subterană timp de trei ani, timp în care tracii l-au jelit ca pe un mort. Reapariția sa în al patrulea an a cimentat credința în spusele sale. Totuși, Herodot rămâne sceptic, considerând că Zamolxis a trăit cu mult înaintea lui Pitagora.

Panteonul feminin: Marea Zeiță și Artemis a Amazoanelor

Alături de Marele Zeu stătea Marea Zeiță, protectoare a maternității, căsătoriei, ogoarelor și vegetației. Reprezentată pe obiecte de argint și lut, ea apare ca un chip feminin bucălat, cu pomeți proeminenți și părul împletit în două cosițe sau bucle mari. Uneori este înfățișată cu brațele ridicate în invocare, ținând un șarpe și un vas cu două toarte (amforetă). Prezența ei constantă alături de Marele Zeu pe tezaurele de argint sugerează statutul de soție a acestuia, cultul ei perpetuându-se mai târziu sub numele de Diana.

Dacii o venerau și pe Artemis, zeița vânătorii. Poetul antic Pindar (sec. V î.Hr.) o numește „Istriana”, legând-o de Istru (Dunărea) și de amazoanele care locuiau în acea zonă și o cinsteau mult. Totuși, Pindar menționează că unii interpretează termenul „istriana” nu ca pe un nume, ci ca referindu-se la „țara istriană”.

Panteonul era completat de o zeitate feminină a vetrei și focului, protectoare a casei și a animalelor (similară cu Hestia), și de un zeu solar nenumit. Ion Horațiu Crișan menționează și alți zei importanți: Derzelas, zeu al sănătății și protector al pământului, și Dabatopeios, venerat ca zeu al focului.

Dacii: Marte și setea de sânge

Spiritualitatea dacică avea o latură profund marțială. Marte, zeul războiului, era considerat protectorul ogoarelor și al comunității, fiind menționat de poeții latini Ovidius și Vergilius („Neobositul părinte care stăpânește câmpiile geților”).

Istoricul Iordanes, în „Getica”, oferă detalii sumbre despre acest cult, afirmând că goții (geții) credeau că Marte s-a născut chiar în mijlocul lor. Deși Iordanes notează că „înșelăciunea poeților” l-a transformat în zeu al războiului, el admite că dacii l-au înduplecat întotdeauna printr-un cult „sălbatic”. Victimele predilecte erau prizonierii de război uciși, dacii considerând că șeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc.

Dionis și excesul ritualic: „Vinul împrăștiat pe haine”

Tracia, considerată locul de naștere al lui Dionis, era o regiune viticolă prin excelență, iar cultul zeului vinului și al petrecerilor a fost intens până la reformele regelui Burebista. Platon descrie un obicei specific tracilor: aceștia beau vin neamestecat (spre deosebire de greci) și îl împrăștiau pe hainele lor, socotind acest gest ca fiind o deprindere frumoasă și aducătoare de fericire.

Totuși, în vremea regelui Burebista și a marelui preot Deceneu, dacii au acceptat o schimbare radicală. Strabon notează ascultarea lor extraordinară: s-au lăsat înduplecați să taie vița de vie și să trăiască fără vin, marcând o trecere spre o viață spirituală mai austeră.

Frăția lupilor: transformarea în fiară

Nu în ultimul rând, lupul a ocupat un loc central în imaginarul dacic. Istoricii susțin că lupii erau priviți ca personificări ale zeităților. Exista un ritual inițiatic specific pentru tinerii războinici, care îmbrăcau piei de lup nu doar ca vestimentație, ci ca parte a unui ceremonial magico-religios.

Mircea Eliade explică acest fenomen în lucrarea „De la Zalmoxis la Ghenghis Han”: nu era vorba doar de bravură, ci de o transmutare a umanității. Prin accese de furie agresivă, tânărul asimila magic comportamentul fiarei. Cât timp purtau pielea animalului sacru, ei nu mai erau oameni, ci deveneau însăși întruchiparea lupilor, prădători invincibili.