Cazul lui Daniel Sickles reprezintă un punct de cotitură în istoria justiției americane. Politician, militar și diplomat controversat, el a rămas în istorie drept primul om din SUA achitat de crimă după ce a invocat cu succes „nebunia temporară”.
Daniel Sickles s-a născut pe 20 octombrie 1819, în New York, într-o familie bogată. Tatăl său a fost avocat de brevete şi drepturi de autor, iar el a studiat la rândul său dreptul.
În anul 1852, Daniel s-a căsătorit cu Teresa Bagioli, deşi atât familia sa, cât şi a soţiei, s-au opus. În principal, diferenţa de vârstă era problema, căci Daniel avea 32 de ani, iar Teresa avea doar 15 sau 16 ani. Cu toate acestea, Teresa era descrisă ca fiind foarte frumoasă şi foarte sofisticată pentru vârsta ei. De asemenea, era şi inteligentă, vorbind patru limbi străine.
Cariera lui Daniel era în plină ascensiune. În anul 1852, în calitate de consilier juridic al Adunării Statului New York, a perfectat achiziţia terenului care ulterior avea să devină celebrul Central Park. Acest lucru i-a adus un capital de imagine bun, iar în anii 1856 şi 1857, a fost senator al statului New York. A intrat apoi în politica naţională, obţinând un post în Casa Reprezentanţilor. Statutul său politic avea să fie testat în 1859 de un scandal care nu doar că a șocat societatea epocii, dar a rescris modul în care instanțele judecă o crimă pasională.
Daniel Sickles l-a ucis pe amantul soţiei sale, invocând nebunia temporară
Sickles nu era un soţ foarte fidel. De altfel, a şi fost sancţionat de către Adunarea Statului New York, după ce a petrecut alături de Fanny White, o escortă celebră, chiar în biroul său. Mai mult, a dus-o pe aceeaşi Fanny White la Londra, într-o misiune diplomatică, unde i-a prezentat-o Reginei Victoria. Evident, folosind un alt nume şi o altă calitate pentru aceasta.
În tot acest timp, soţia lui Daniel era neglijată. Dar nici ea nu era tocmai cea mai fidelă. Tânăra Teresa l-a cunoscut pe Philip Barton Key II, procurorul Districtului Columbia. Acesta era un bărbat şarmant, cunoscut pentru cuceririle sale în materie de femei. Teresa, fiind încă tânără, a căzut în inspită şi a început o relaţie extraconjugală cu Philip Barton Key.
Daniel Sickles a aflat de infidelitatea soţiei sale. Furios, Daniel şi-a luat pistolul şi a plecat în căutarea amantului. În data de 27 februarie 1859, l-a găsit pe Philip Barton Key în Piaţa Franklin, din Washington. Fără să ezite, l-a împuşcat în public, ucigându-l pe loc.
Ulterior, Daniel Sickles s-a predat autorităţilor. După o scurtă vizită pe la locuinţa sa, a fost dus la închisoare. Acolo, a avut parte de un tratament preferenţial, încât i s-a permis să aibă asupra sa arma personală. A primit numeroase vizite. Atât de mulţi oameni influenţi au venit să-l viziteze pe Daniel, încât directorul centrului de arest i-a pus la dispoziţie apartamentul său pentru a-şi primi oaspeţii.
Ajuns în faţa juriului şi a judecătorului, Daniel Sickles a invocat nebunia temporară pentru a-şi justifica crima. Aceasta avea să fie prima dată în care o persoană a invocat nebunia temporară în cadrul unui proces penal. Avocatul lui Sickles a arătat juriului că Daniel a fost pur şi simplu înnebunit de infidelitatea soţiei sale. Aşadar, nu era în toate minţile atunci când l-a ucis pe amantul Teresei. Juriul a acceptat acest argument inovator, stabilind un precedent juridic absolut (temporary insanity defense), bazat pe ideea că trădarea i-a provocat o Apărarea bazată pe nebunie temporară este o strategie juridică prin care se susține că acuzatul nu poate fi tras la răspundere penală deoarece, exact în momentul comiterii faptei, o tulburare mintală severă și trecătoare l-a lipsit de capacitatea de a înțelege natura ori ilicitul acțiunilor sale. care i-a anulat discernământul. Cazul a creat o adevărată dramă, stârnind multe controverse.
Lumea, însă, părea să fie de partea lui Sickles, care a fost găsit nevinovat şi achitat. Ziarele vremii îl prezentau pe Daniel ca pe un erou, pentru că „a salvat femeile din Washington de un afemeiat precum Philip Barton Key”.
În cele din urmă, Daniel „a iertat-o în mod public” pe soţia sa, pentru infidelitatea care l-a făcut să comită o crimă.
Cariera de după război
Daniel Sickles şi-a continuat cariera, trecât cu bine peste acest episod de „nebunie temporară”. A luptat în Războiul Civil American, fiind colonel în Armata Unionistă.
În cadrul Bătăliei de la Gettysburg, din anul 1863, a avut o prestaţie dezastruoasă. Sickles nu a respectat ordinele ofiţerului său superior, maiorul George Meade. Această insubordonare aproape că a dus la distrugerea corpului militar din care făcea parte. Mai mult, Daniel a suferit o rană gravă, în urma căreia a fost necesară amputarea piciorului drept.
În ciuda greşelilor sale din război, Daniel Sickles a obţinut gradul de general-maior. Între anii 1865-1867, a fost guvernator militar al Carolinei de Nord şi de Sud. Mandatul său, însă, nu a fost satisfăcător. Preşedintele Andrew Johnson l-a eliberat din funcţie în anul 1867.
În acelaşi an, Teresa a murit, la vârsta de doar 30 de ani, din cauza tuberculozei. Doi ani mai târziu, Daniel s-a retras din Armată, plecând ca ataşat al guvernului în Spania. Daniel Sickles a murit pe 3 mai 1914, la vârsta de 94 de ani. Astfel, viața sa rămâne una dintre cele mai atipice pagini din istoria americană: un asasin iertat de justiție, care ajunge ulterior un general decorat la Gettysburg, sfidând pe parcursul vieții atât rigorile legii, cât și ierarhia militară.
(FAQ) Întrebări frecvente despre cazul istoric Daniel Sickles
Ce este apărarea prin „nebunie temporară” și când a fost folosită prima dată?
De ce a fost ucis Philip Barton Key de către Daniel Sickles?
A făcut Daniel Sickles închisoare pentru crima din 1859?
Ce s-a întâmplat cu cariera lui Daniel Sickles după proces?
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
De ce a ales Nicolae Ceaușescu să fugă la Târgoviște? Cele 6 ore și 26 de minute care i-au decis soarta
Misterul uciderii lui Dan I, primul domnitor român care a sfârșit pe câmpul de luptă: dușmanii sau propriul frate?
Ultima noapte la putere a lui Nicolae Ceaușescu: decizia luată pe întuneric, în zorii zilei de 21 decembrie 1989
Arheologii naziști au încercat să demonstreze că arta rupestră suedeză era „Sfânta Scriptură” a unei rase fictive din Atlantida
