De ce a fost ţinută secretă moartea sultanului Suleiman Magnificul timp de 48 de zile?

Moartea sultanului Suleiman Magnificul a fost ţinută secretă, iar motivele, după cum vom vedea în cele ce urmează, implică armata şi succesiunea la tron.

Timp de 46 de ani, între anii 1520 și 1566, Europa a privit cu teamă ascensiunea Imperiului Otoman, condus de Soliman I – cunoscut în Occident drept Suleiman Magnificul, iar în lumea turcă drept „Legiuitorul”. Victoria după victorie, armatele sale au înaintat până sub zidurile Vienei în anul 1529. Ajuns la bătrânețe, sultanul a lansat o ultimă campanie grandioasă, încercând să-l supună pe Maximilian de Habsburg, care revendica Ungaria otomană.

Suleiman Magnificul: în căutarea gloriei pierdute

În iarna anului 1566, în Imperiul Otoman s-a dat ordinul de mobilizare pentru o campanie de vară, având drept țintă Viena. Sultanul, în vârstă de 71 de ani, urma să conducă personal expediția, fiind însoțit de marele vizir Sokollu Mehmet Pașa.

Bătrânețea își lăsase deja amprenta asupra corpului lui Soliman I: picioarele îi erau umflate de gută, trupul îndoit, iar fața palidă era ascunsă cu ruj (se spune că suferea și de cancer intestinal). Medicul său evreu, Moise Hamon, îi administra opiu pentru a-i calma durerile, dar colegii săi musulmani au interzis tratamentul din considerente religioase.

Pe lângă problemele de sănătate, sufletul sultanului era marcat de pierderea soției sale iubite, Roxelana, care murise în anul 1558. Intrigile de la curte îl forțaseră să-i execute pe marele vizir și prietenul său din copilărie, Pargali Ibrahim Pașa, dar și pe doi dintre fiii săi: Mustafa (1553) și Baiazid (1561). În plus, în anul 1565, flota otomană suferise o înfrângere umilitoare în fața Cavalerilor Ioaniți la Malta, pierzând astfel ocazia de a repeta succesul de la cucerirea Rodosului din anul 1522.^[sursa]

Drumul și asediul Szigetvarului

Pe 1 mai 1566, Soliman I a părăsit Istanbulul în fruntea unei armate imense. Deși a început călătoria pe un armăsar mândru, curând a fost nevoit să-l înlocuiască cu o caleașcă și, mai târziu, cu o litieră din cauza stării sale de sănătate. Cu toate acestea, ori de câte ori trecea prin localități importante sau dorea să infirme zvonurile despre slăbiciunea sa, sultanul revenea în șa.

Lângă Belgrad, pe tronul său de aur, l-a primit pe Ioan Sigismund Zapolya, regele Ungariei și rivalul lui Maximilian de Habsburg. În aceeași manieră, i-a primit și pe trimișii regelui Franței, Carol al IX-lea.

În drum spre cetatea Eger, ultimul bastion înainte de Viena, Suleyman a decis să asedieze cetatea Szigetvar, al cărei comandant, Nikola Zrinski (Miklos Zrinyi), hărțuia constant armata otomană. Deși cetatea avea doar 3.000 de apărători în fața celor peste 100.000 de soldați turci, tătari și moldoveni, asediul a durat o lună, între 5 august și 7 septembrie. Când a înțeles că înfrângerea era inevitabilă, Zrinski a incendiat depozitele de pulbere ale cetății, provocând moartea a mii de turci. În cele din urmă, otomanii au cucerit Szigetvarul, dar cu pierderi grele.

Ca după fiecare victorie, Suleiman a trimis scrisori hanului tătar, șerifului Meccăi și șahului Persiei pentru a-i informa despre succes. În tot acest timp, sultanul a fost văzut inspectând trupele de la fereastra cortului său, respectând orele stricte ale meselor și ascultând muzicanții care cântau în afara cortului.

Un moment de îngrijorare a apărut atunci când și-a anulat prezența la prima rugăciune de vineri, organizată în noua moschee construită la Szigetvar. A doua zi a supravegheat ședința divanului imperial dintr-o cameră separată, dar îngrijorările s-au risipit pe 18 octombrie, când trupele și-au primit solda.^[sursa]

După finalizarea reparațiilor cetății Szigetvar, Suleiman Magnificul a decis să se retragă la Istanbul din cauza încheierii sezonului de război, promițând să revină la primăvară. Întoarcerea sa a fost plină de fast, în sunetul tobelor și trompetelor, arborând steaguri cu versete din Coran și înconjurat de dregători călare. Marele vizir Sokollu Mehmet Pașa se apropia din când în când de caleașcă pentru a se consulta cu sultanul.

Marele vizir dezvăluie moartea lui Suleiman Magnificul

După ce au trecut râul Sava, marele vizir Sokollu Mehmet Pașa a decis să dezvăluie marele secret. În dimineața de dinaintea răsăritului, în jurul caleștii imperiale, unde obișnuiau să stea apropiații sultanului, un grup de cântăreți recitau versete din Coran și invocau numele lui Allah. Vestea morții lui Suleyman a zguduit întreaga armată.

Sultanul murise în noaptea dintre 6 și 7 septembrie, chiar înainte de atacul decisiv asupra Szigetvarului, dar Sokollu a ținut secretul ascuns timp de 48 de zile.^[sursa]

Moartea sultanului a fost mascată de ingeniozitatea marelui vizir, care a înfășurat trupul lui Suleiman în așternuturi îmbibate cu ulei parfumat și l-a așezat pe un pat lângă fereastra cortului. Îl sprijinise cu perne pentru a da impresia că încă veghează asupra armatei.

Scrisorile de felicitare trimise după victoria de la Szigetvar au fost redactate chiar de Sokollu, imitând scrisul sultanului decedat. Mai târziu, un paj bosniac, care semăna izbitor cu Suleiman, a fost îmbrăcat în straiele imperiale, acesta fiind cel cu care Sokollu discuta în public în timpul marșului de întoarcere.

De ce a ascuns Sokollu moartea sultanului?

Islamul prevede ca morții să fie îngropați înainte de apusul Soarelui, însă marele vizir a decis să păstreze moartea lui Suleiman Magnificul un secret pentru a evita o catastrofă militară. Dacă ar fi anunțat decesul sultanului înainte de atacul asupra Szigetvarului, soldații ar fi abandonat campania. Sokollu era conștient și de pericolele legate de succesiunea la tron în Imperiul Otoman.

Problemele succesiunii

În Imperiul Otoman, nu exista o lege a primogeniturii precum în statele europene. Toți fiii unui sultan aveau dreptul să-i succeadă la tron, ceea ce ducea adesea la lupte fratricide sau războaie civile. Această tradiție sângeroasă a fost înlocuită, din secolul al XVII-lea, cu sistemul „kafes” („cușca”), prin care frații erau închiși în camerele palatului, iar cel care reușea să atragă de partea sa cei mai influenți demnitari – precum aga ienicerilor sau eunucul ce păzea haremul – devenea sultan. O altă forță influentă era mama sultanului, Valide Sultan, care juca un rol esențial în politică.

În cazul lui Suleiman, însă, situația era mai simplă. Ceilalți doi fii ai săi, Mustafa și Baiazid, muriseră cu câțiva ani înainte, iar Selim, singurul fiu rămas, era desemnat să-i succeadă. Totuși, la momentul morții tatălui său, Selim se afla în Anatolia, iar proclamarea rapidă a noului sultan în fața armatei era crucială pentru evitarea unei revolte.

Din acest motiv, Sokollu a trimis un sol după Selim, cerându-i să vină urgent la Belgrad, în timp ce el continua să ascundă moartea sultanului. După ce au trecut de râul Sava, pe drumul spre Belgrad, marele vizir a dezvăluit, în sfârșit, tragicul eveniment.

Un sultan nepotrivit

Cu toate acestea, sosirea lui Selim nu a rezolvat toate problemele. Noul sultan nu era interesat de treburile statului și a ignorat protocolul, uitând să trimită daruri demnitarilor importanți ai imperiului. Temându-se de o revoltă, Sokollu a intervenit și a oferit darurile în numele lui Selim. În realitate, marele vizir era cel care conducea imperiul, deoarece Selim, cunoscut sub porecla „cel bețiv”, era dezinteresat de guvernare.

Pentru a calma spiritele ienicerilor din Constantinopol, trupul lui Suleiman Magnificul a fost trimis înaintea armatei, iar marele sultan a fost îngropat lângă soția sa iubită, Roxelana, în apropierea moscheii care îi poartă numele, Süleymaniye.

Domnia lui Selim al II-lea a marcat începutul declinului instituției sultanale. Acesta a fost primul sultan care a cedat întreaga conducere a imperiului marelui vizir. Sokollu Mehmet Pașa a rămas la putere și în timpul domniei următorului sultan, Murad al III-lea (1574-1595), până când a fost asasinat în anul 1579.

Moartea sultanului Suleiman Magnificul marchează sfârșitul unei ere glorioase în istoria Imperiului Otoman, fiind ultimul mare sultan războinic care a extins semnificativ granițele imperiului. Moartea sa, ținută secretă de marele vizir Sokollu Mehmet Pașa, subliniază fragilitatea succesiunii otomane și nevoia de stabilitate în fața provocărilor externe și interne. Odată cu Suleiman s-a încheiat o epocă de expansiune și începe o perioadă de stagnare și declin treptat pentru Imperiul Otoman.