De ce există fusuri orare și când au fost inventate?

Fusurile orare sunt zone geografice în care se folosește aceeași oră standard. Pământul este împărțit în 24 de fusuri orare principale, fiecare corespunzând unei diferențe de o oră față de meridianul zero, care trece prin Greenwich, Anglia. Această sistematizare ne permite să coordonăm activitățile la nivel global, ținând cont de mișcarea de rotație a Pământului și de poziția soarelui.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, măsurarea timpului era un fenomen pur local. Fiecare oraș își regla ceasurile în funcție de poziția Soarelui la amiază, când acesta atingea zenitul. Ora „oficială” era stabilită de ceasul orașului sau de un ceasornicar local, iar locuitorii își potriveau ceasurile de buzunar după aceasta. Asta însemna că ora 12:00 la București nu era aceeași cu ora 12:00 la Cluj.

Unii întreprinzători și-au făcut o meserie din a acționa ca ceasornicari mobili, purtând un ceas precis și oferind contra cost servicii de reglare a ceasurilor din locuințe. Călătorii care se deplasau dintr-un oraș în altul erau nevoiți să-și ajusteze ceasurile la sosire. Nu era o problemă majoră până când revoluția industrială și, în special, căile ferate au început să conecteze orașele într-un ritm rapid.

Odată cu apariția căilor ferate, timpul a căpătat o importanță mult mai mare. În primii ani de funcționare a rețelei feroviare, orarele trenurilor erau extrem de confuze, deoarece fiecare stație se baza pe ora locală proprie. Pentru ca transportul feroviar să funcționeze eficient, era necesară o standardizare a timpului.^[sursa]

Istoria standardizării fusurilor orare

În anul 1878, inginerul canadian Sir Sandford Fleming a propus sistemul de fusuri orare mondiale, utilizat și în zilele noastre. El a sugerat împărțirea globului în 24 de fusuri orare, fiecare corespunzând unei diferențe de 15 grade de longitudine. Având în vedere că Pământul se rotește o dată la fiecare 24 de ore și că există 360 de grade de longitudine, rezultă că, în fiecare oră, planeta se rotește cu 1/24 dintr-un cerc, adică 15 grade. Propunerea lui Fleming a fost considerată o soluție ingenioasă la haosul orar global.

Companiile feroviare americane au început să folosească fusurile orare standardizate pe 18 noiembrie 1883. Un an mai târziu, în anul 1884, la Washington D.C. a avut loc Conferința Internațională a Meridianului, unde s-a stabilit un sistem global de referință pentru fusurile orare. În cadrul conferinței, meridianul de la Greenwich, Anglia, a fost desemnat ca meridian de zero grade, iar cele 24 de fusuri orare au fost organizate pe baza acestuia.

Deși fusurile orare fuseseră oficial stabilite, tranziția nu a fost imediată. Până în anul 1895, majoritatea statelor americane aderau deja la fusurile orare Pacific, Mountain, Central și Eastern, însă abia în anul 1918 Congresul SUA a adoptat Standard Time Act, făcând oficială utilizarea acestui sistem la nivel național.

Cum sunt utilizate fusurile orare în întreaga lume

Astăzi, majoritatea țărilor folosesc variații ale sistemului de fusuri orare propus de Sir Sandford Fleming. De exemplu, întreaga Chină — care, geografic, ar trebui să acopere cinci fusuri orare — funcționează pe un singur fus orar, situat la opt ore înainte de Timpul Universal Coordonat (UTC), sistem bazat pe meridianul de la Greenwich (longitudine 0°).

Australia utilizează trei fusuri orare, însă cel central se abate de la convenția standard, fiind cu o jumătate de oră înaintea fusului desemnat. De asemenea, mai multe țări din Orientul Mijlociu și Asia de Sud folosesc fusuri orare decalate cu 30 de minute față de orele întregi stabilite de sistemul clasic.

Deoarece fusurile orare sunt determinate de longitudine, iar meridianele converg la poli, oamenii de știință care lucrează în regiunile arctice și antarctice folosesc pur și simplu ora UTC. Altfel, Antarctica ar fi împărțită în 24 de fusuri orare extrem de înguste.

În Statele Unite, fusurile orare sunt reglementate de Congres. Deși liniile de demarcație au fost trasate astfel încât să evite zonele dens populate, uneori au fost ajustate pentru a preveni complicațiile administrative. SUA și teritoriile sale sunt împărțite în nouă fusuri orare: Eastern, Central, Mountain, Pacific, Alaska, Hawaii-Aleutian, Samoa, Wake Island și Guam.

Fusurile orare în România

Până în anul 1891 nu a existat oră oficială în România, utilizându-se doar orele locale, calculate în funcţie de longitudinea fiecărei localităţi în parte. La 1 octombrie 1891 România adoptă ca oră oficială (HO) ora meridianului Bucureştilor. Aceasta se calculează după formula: HO = GMT + 1h44′.

În România, pentru prima dată, legea stabilirii orei oficiale a fost decretată de regele Carol al II-lea. „Ora oficială pentru cuprinsul României este ora fusului al doilea orar la est de Greenwich. În tot intervalul cuprins între lunile aprilie şi octombrie ale fiecărui an se poate adopta drept ora oficială ora fusului al treilea orar la est de Greenwich. Adoptarea orei fusului al treilea orar ca ora oficială precum şi precizarea intervalului se hotărăsc prin Înalt Decret Regal pe baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri. Ora oficială este obligatorie pentru toate instituţiile publice. Această lege se va pune în aplicare de la 1 octombrie 1931.”, se arată în decret.

În contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, în anul 1940, România a trecut temporar la Central European Time (CET), UTC+1, reflectând influențele politice ale vremii.

În anul 1979 s-a reintrodus permanent ora de vară în România, în conformitate cu practicile europene, pentru a profita de lumina naturală și a economisi energie. România se află în fusul orar 2, iar din anul 1997, prin ordonanță guvernamentală, orarul de vară a fost corelat cu cel practicat în țările UE.

Odată cu dezvoltarea internetului, a comunicațiilor și a comerțului global, unii experți au propus adoptarea unui sistem orar unic la nivel mondial. Deocamdată, însă, fusurile orare rămân un element esențial al organizării timpului pe planetă.