Cucuteni nu este doar o comună din județul Iași, ci și numele unei culturi preistorice remarcabile – Cultura Cucuteni, denumită și Cucuteni-Tripolia, considerată una dintre fundațiile civilizației europene.
Această cultură, datată între anii 5500 și 3500 î.Hr., se remarcă printr-un obicei neobișnuit: arderea periodică a locuințelor, la intervale de câteva zeci de ani. Practica era întâlnită și în alte culturi neolitice din nordul Mării Negre, Balcani, sud-estul și centrul Europei, însă motivele din spatele acestui comportament au rămas, mult timp, un mister.
De ce își ardeau casele oamenii din cultura Cucuteni-Tripolia
Un paradox al societăților neolitice este că, deși au creat comunități mari și stabile, le-au abandonat repetat, doar pentru a reveni mai târziu la modele similare de așezare. „Acest tipar de migrare ciclică ridică întrebări complexe despre organizarea socială și motivațiile lor.”, a explicat Alexander Berkley, antropolog la Universitatea din Tennessee și liderul echipei care a realizat studiul.
O explicație unificatoare nu a fost găsită până acum, deși schimbările climatice, suprapopularea sau presiunile sociale au fost frecvent invocate. Cu toate acestea, un nou studiu publicat în Journal of the Royal Society sugerează că răspunsul ar putea sta în încercările timpurii de a combate epidemiile.[sursa]
Viața în comunitățile preistorice: un teren fertil pentru boli
Un exemplu central pentru înțelegerea acestei teorii este Çatalhöyük, o așezare proto-urbană din sudul Turciei, care a prosperat acum aproximativ 9.500-8.400 de ani.
Deși dispuneau de spațiu vast pentru a construi locuințe, locuitorii Çatalhöyük-ului preferau să ridice case din chirpici, lipite una de alta, fără drumuri între ele, creând un peisaj asemănător unui stup. În plus, trăiau alături de animale domestice, iar morții erau îngropați sub podelele caselor, după care se construiau niveluri superioare.
Această densitate extremă și proximitatea față de animale, dar și faptul că locuiau efectiv peste un cimitir, creau condiții ideale pentru apariția și răspândirea bolilor contagioase. Autorii studiului subliniază că astfel de boli, multe transmise de la animale, reprezentau un risc major pentru aceste comunități.[sursa]
Cultura Cucuteni-Tripolia și gestionarea timpurie a epidemiilor
O ipoteză captivantă propusă de cercetători este că arderea locuințelor și mutarea periodică ar fi fost o metodă rudimentară de a controla bolile. Distrugerea și reconstruirea așezărilor ar fi redus riscurile asociate cu acumularea de agenți patogeni.
Această practică ne oferă o perspectivă valoroasă asupra modului în care primele comunități umane au răspuns la provocările generate de densitatea populației și apropierea de animale. Studiul remarcă, de asemenea, similaritățile cu problemele urbane moderne, unde transportul în comun și spațiile aglomerate contribuie la răspândirea bolilor infecțioase.
Analizele genetice efectuate pe oseminte umane și animale din așezările neolitice au dezvăluit prezența unor agenți patogeni precum salmonella și tuberculoza, confirmând că primele aglomerări umane erau medii propice pentru răspândirea bolilor.
Un exemplu elocvent este Çatalhöyük, unde populația a atins apogeul cu aproximativ 8.000 de locuitori. Cercetătorii subliniază că densitatea mare și condițiile de trai strâns interconectate au făcut ca traiul colectiv să devină nesustenabil, iar abandonarea acestui stil de viață a părut singura soluție viabilă.
În urmă cu aproximativ 8.400 de ani, locuitorii Çatalhöyük-ului au părăsit masiv așezarea, adoptând un mod de viață seminomadic. Cei câțiva care au rămas au schimbat fundamental structura comunității: locuințele nu mai erau construite una lângă alta, semnalând o primă încercare rudimentară de distanțare socială, potrivit autorilor studiului.
Această schimbare radicală a reprezentat o lecție importantă, care avea să influențeze organizarea viitoarelor comunități umane.
Cultura Cucuteni-Tripolia: o nouă încercare de organizare în comunități mari
După aproximativ 2.000 de ani de la abandonarea Çatalhöyük-ului, marile așezări proto-urbane au reapărut, de această dată în cadrul culturii Cucuteni-Tripolia, în nordul și vestul Mării Negre.
Aceste așezări aveau o populație semnificativă, cuprinsă între 10.000 de indivizi și până la 3.000 de locuințe, însă modul în care erau organizate era fundamental diferit de modelul aglomerat de la Çatalhöyük.
Așezările Cucuteni-Tripolia erau dispuse într-un model oval, concentric, iar locuințele erau grupate în așa-numite „cartiere”. În centrul acestor așezări exista un spațiu comun, probabil folosit pentru activități colective, dar locuințele erau mai bine distanțate între ele, ceea ce reprezenta o încercare primitivă de gestionare a riscurilor de sănătate.
Simulările computerizate realizate de cercetători au demonstrat că acest tip de organizare reducea semnificativ riscul de răspândire completă a bolilor transmise prin hrană. Această inovație organizațională ar putea fi privită ca o măsură timpurie de prevenire a epidemiilor în comunitățile dense.
Tuberculoza și focarele de infecție care au schimbat istoria
Ipotezele privind arderea periodică a locuințelor în așezările neolitice au variat de-a lungul timpului. De la teorii care sugerau accidente, până la explicații care implicau întărirea pereților sau practici ritualice, niciuna dintre acestea nu a fost acceptată unanim.
Totuși, studiile recente oferă o perspectivă diferită. Cercetătorii susțin că aceste incendii deliberate ar putea fi o reacție la evoluția unor boli infecțioase precum tuberculoza sau ciuma. Transformarea tuberculozei într-o boală transmisibilă pe calea aerului și adaptarea bacteriei Yersinia pestis la purici au redus eficiența distanțării sociale, iar măsuri mai drastice au devenit necesare.[sursa]
Arderea caselor: o tactică împotriva epidemiilor
Incendiile, care uneori distrugeau până la două treimi din locuințele unei așezări, ar fi fost o metodă de izolare a focarelor de infecție. Potrivit cercetătorilor, astfel de măsuri extreme ar fi fost motivul abandonării așezărilor masive, inclusiv a celor din cultura Cucuteni-Tripolia, acum aproximativ 5.200 de ani. Fenomenul este similar cu ceea ce se întâmplase la Çatalhöyük, câteva milenii înainte.
Abia acum 5.500 de ani, în Mesopotamia, Egipt, Valea Indusului și China, au apărut primele așezări urbane care au reușit să depășească provocările asociate vieții în comunități mari. Acestea au inaugurat un nou model de organizare socială și sanitară care a schimbat radical cursul istoriei.
Spre deosebire de experimentele anterioare, oamenii nu mai trăiau direct alături de animale domestice. Hrana era produsă în zonele rurale și transportată în orașe, unde era stocată în silozuri, așa cum este cazul Hattusei, capitala regatului hittit.
Mai mult, au fost dezvoltate primele sisteme de salubritate și gestionare a apei. Sumerienii au creat canale colectoare, iar locuitorii orașului Mohenjo Daro din Valea Indusului aveau un sistem avansat de transport al apei.
„A fost nevoie de mii de ani de încercări, de lupte cu bolile și de adaptări continue ale agenților patogeni pentru ca umanitatea să găsească o formulă viabilă de viață în comunități mari.”, au concluzionat autorii studiului. Drumul parcurs de la primii fermieri ai lumii până la apariția civilizației urbane a fost presărat cu eșecuri, dar și cu inovații remarcabile.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
