Te-ai oprit vreodată să privești răsăritul lunii pline și ai rămas uluit de dimensiunea ei aparent gigantică, doar pentru ca, câteva ore mai târziu, să o vezi mică și îndepărtată sus pe cer? Ei bine, pregătește-te pentru un șoc: totul este o minciună a creierului tău.
Deși pare enormă când „atinge” linia orizontului, Luna este, de fapt, mai departe de tine în acel moment decât atunci când se află direct deasupra capului. „Trebuie să privești peste distanța Pământului, astfel încât Luna este cu o rază a Pământului mai departe decât atunci când se află la zenit”, explică Susanna Kohler, astronom și purtător de cuvânt al Societății Americane de Astronomie. Conform legilor fizicii, ar trebui să pară chiar puțin mai mică, nu mai mare.
Misterul numit „Iluzia Lunii”
Acest fenomen curios, cunoscut sub numele de „iluzia lunii”, îi pune pe gânduri pe observatorii cerului de milenii. Chiar și astăzi, Kohler recunoaște că „nu înțelegem pe deplin cum funcționează”.
Primele încercări de a explica acest mister au venit de la minți luminate precum Aristotel. Marele filosof credea că iluzia este cauzată de proprietățile de mărire ale ceții sau de refracția luminii în atmosferă. Totuși, știința modernă și fotografiile au desființat această teorie. În realitate, refracția atmosferică face ca Luna să pară mai degrabă ușor „strivită” sau ovală, nicidecum mai mare.
De ce Luna pare mai mare la orizont: totul este în capul tău
Dacă nu este vorba despre fizică sau atmosferă, înseamnă că „ceva se întâmplă în creier” în timp ce acesta ne construiește percepția asupra dimensiunii, afirmă Bart Borghuis, cercetător în neuroștiințe la Universitatea din Louisville.
Există mai multe teorii care încearcă să explice cum ne păcălește materia cenușie. Una dintre cele mai populare idei sugerează că, la orizont, Luna intră în contrast direct cu obiecte familiare — copaci, clădiri sau munți — care par mici în comparație cu ea. Totuși, există o problemă: iluzia persistă chiar și pe un „plan fără caracteristici”, cum ar fi mijlocul oceanului, unde nu există repere vizuale.
Legea lui Emmert și „Bolul Aplatizat”
Teoria favorită a manualelor de specialitate se concentrează pe modul în care creierul nostru folosește distanța pentru a procesa mărimea. Percepția dimensiunii este un proces în două etape, explică Borghuis: retina înregistrează mărimea obiectului, apoi creierul o ajustează în funcție de distanța percepută (un principiu cunoscut sub numele de Legea lui Emmert).
Aici intervine eroarea de sistem. „Majoritatea dintre noi percepem cerul ca pe un fel de bol aplatizat”, spune Kohler, deși acesta este o semisferă. Într-un spațiu pe care îl percepem ca fiind „umplut” (cum este linia orizontului cu toate detaliile sale), distanța pare mai lungă decât într-un spațiu gol (cerul de deasupra). Din acest motiv, creierul „crede” că Luna de la orizont este mult mai departe decât cea de la zenit și, automat, îi mărește dimensiunea percepută pentru a compensa.
Experimentul pe care îl poți face acasă
Acest fenomen este similar cu faimoasa iluzie Ponzo, unde două linii identice par să aibă lungimi diferite din cauza perspectivei. Poți testa modul în care creierul tău recalibrează dimensiunile chiar acum:
- Privește fix un obiect luminos (cum ar fi un bec) timp de câteva secunde.
- Uită-te apoi la un perete gol din apropiere și clipește des; vei vedea o „umbră” sau o pată întunecată.
- Acum, mută-ți privirea spre un perete aflat la o distanță mai mare și clipește des.
Vei observa cum dimensiunea petei pare să se schimbe, deși amprenta de pe retina ta a rămas identică. Este cel mai simplu mod de a vedea cum distanța percepută dictează dimensiunea.
Chiar dacă știm că este o eroare de procesare a creierului, magia nu dispare. Indiferent de iluzie, „observarea lunii în toate fazele sale este întotdeauna o idee excelentă”, concluzionează Kohler. Până la urmă, este șansa perfectă de a admira atât spectacolul cosmosului, cât și complexitatea fascinantă a neuroștiinței.
