„De ce n-ai luat-o tu, Marine?” Adevărul despre viața amoroasă a Elenei Ceaușescu și iubirile sale neîmplinite

„De ce, Marine, n-ai luat-o tu, că salvai, dracu’, țara de la urgie?!” Această întrebare era aruncată mai mult în glumă, la necaz, în sânul familiei Ceaușescu. O întrebare pe care soția lui Marin Ceaușescu i-o adresa adesea, luându-l peste picior. Dar în spatele ei se ascundea un adevăr pe care istoria l-a cosmetizat: înainte de a fi „muza Codului eticii socialiste”, Lenuța din Petrești a fost o tânără „de viață”, pasională, aflată în centrul unor jocuri amoroase care, poate, ar fi putut schimba destinul României.

Aceasta nu este povestea „savantei de renume mondial”, ci cronica secretă a femeii Elena Petrescu și a bărbaților pe care i-a iubit, i-a manipulat sau i-a condus spre un sfârșit tragic. Cronica se bazează pe o reexaminare a surselor istorice adesea ignorate: de la memorii publicate ale membrilor familiei, precum cele ale Mihaelei Ceaușescu, până la documente de partid din arhive, care dezvăluie o imagine mult mai complexă și umană decât portretul oficial.

Fata mijlocașului din Petrești

Contrar mitului, Lenuța Petrescu nu provenea dintr-o familie săracă. Tatăl ei, Nae Petrescu, era considerat „căpătuit” în satul dâmbovițean: avea pământ de mijlocaș (țăran care poseda pământ și alte mijloace de producție cu ajutorul cărora își asigura existența) și o prăvălie peste drum de biserică, unde negustorea gaz, sare, zahăr și alte mărunțișuri.

Cei care au cunoscut-o, precum bunica profesorului de istorie Eugen Roșu, și-o amintesc ca pe „o fată frumoasă și la locul ei”, care „se ducea la bal şi îşi vedea de treabă printre celelalte.”. Chiar dacă amintirile despre copilăria ei în sat sunt puține, un detaliu persistă: până la moarte, Elena Ceaușescu și-a păstrat prețioasa fotă de sărbătoare din satul natal.

Prima iubire: umbra fratelui mai mare

Înainte ca Nicolae Ceaușescu să intre în scenă, inima ucenicei de 17 ani de la fabrica „Lantex” din Capitală bătea pentru altcineva: Marin, fratele mai mare al viitorului dictator, un cizmar chipeș din Scornicești. Mihaela, fiica lui Marin (care s-a sinucis la Viena după execuția soților Ceaușescu), avea să confirme acest secret de familie în cartea sa de memorii.

Mihaela M. Ceauşescu, fiica lui Marin (care și-a luat singur viața la Viena după moartea soţilor Cea­u­şescu), a descris astfel în cartea „Nu regret, nu mă jelesc, nu strig” povestea acelui secret în familie: „… avea ea, tanti Lenuţa (Elena Ceauşescu – n.n.) o slăbiciune deosebită pentru Marin, pe care-l cunoscuse înaintea lui Nicolae şi cu care chiar flirtase o scurtă perioadă… Aşa ziceau gurile rele din familie şi îi mai reproşa şi mama la necaz lui tata, dar aşa, mai mult în glumă, luându-l peste picior: «De ce oare, Marine, n-ai luat-o tu, că salvai, dracu’ , ţara de la urgie?!»”.

Destinul, însă, a avut alte planuri. Marin a plecat în armată, apoi în război, și s-a însurat în cele din urmă cu altcineva. Ușa era acum deschisă pentru fratele mai mic, Nicolae.

Istoricii consideră că astfel de episoade intime nu trebuie citite doar ca bârfe de familie, ci ca elemente care arată fragilitatea umană a unor viitori lideri politici și cum deciziile personale pot devia cursul istoriei.

Viața amoroasă a Elenei Ceaușescu: un pretendent neașteptat și un sprijin costisitor

Tânăra „drăguță”, cum și-a amintit-o și Ion Iliescu (da, chiar viitorul președinte al României), atrăgea priviri în Bucureștiul anilor ’40. Unul dintre cei care i-au remarcat farmecul a fost Manase, unchiul care l-a crescut pe Ion Iliescu.

Manase primise „semne de simpatie” de la Lenuța Petrescu. Mai mult, se pare că tot el a fost cel care l-a ajutat pe Nicolae Ceaușescu să-i câștige definitiv inima, finanțând majoritatea voturilor care au desemnat-o „Regina Muncii” la o petrecere de 1 Mai 1939. De unde să fi avut bani un tânăr activist fără slujbă, care avea să încaseze prima leafă abia după război?

Iubirea ilegală care a sfidat Partidul

Relația Elenei cu Nicolae Ceaușescu a fost una pasională și extrem de riscantă. În timp ce el era în închisoare (august 1940 – august 1944), partidul i-a interzis categoric Elenei să-l mai vadă. Ea a ignorat ordinul.

O declarație din 1950, păstrată în arhivele de partid și scrisă într-o limbă română stâlcită, oferă dovada brută a nesăbuinței lor:

„Aşa cum amintesc dânsa era o fată f. tinere, dar bune, numai cu conspiraţie avut multe abater serioasă, pt. care dânsa a suferit critică şi ceva pedepse de partid (nu mai amintesc ce). Ea era logodită cu tov. Ceuşescu care atunci era în închisoară. Deşi organizaţia ia interzis ei să mai aibă cu tov. Ceuşescu legătură, pt. că periclita organizaţia, ia continua această legătură. Tov. Ceuşescu a eşit din închisoare cu gardian şi întâlnea cu dânsa în anumite locuri. Odată când sa întâlnit cu tov. Ceauşescu, cu gardianul cu el Lenuţa Ceauşescu l-a dus într-o casă ilegală al CC UTC fără ştiri ns. periclitând tovii ilegal din CC U.T.C. Pentru acest lucru dânsa a fost scoasă din munca de conducere”.

Chiar și Nicolae Ceaușescu a recunoscut fapta. Într-un chestionar de cadre din 1945, menționa că a primit în închisoare „vot de blam și observație” pentru „lipsă de vigilenţă şi conspiraţie”. Un astfel de act, o întâlnire amoroasă cu un deținut însoțit de gardian, putea fi considerat colaborare cu Siguranța sau Gestapoul.

În acelaşi an într-o autobiografie a detaliat astfel episodul (plasându-l între anii 1940-1942): „În timpul şederii la Jilava obţinând permisiunea să merg la Spitalul Militar pentru repararea danturii am făcut o mare greşală mergând împreună cu o tovă la o casă technică care erau neşte cunoscuţi de ai noştri”.

Pentru fapte mai puțin grave, alți comuniști, precum Remus Koffler, au fost executați ca trădători, iar Ceaușescu nu a vrut niciodată să-l reabiliteze.

Distracții periculoase cu ofițeri naziști

În anii războiului, Elena și prietena ei, viitoarea cumnată Adela Petrescu, nu au pregetat să se distreze. Andruță Ceaușescu (alt frate, viitor comandant al Școlii de Securitate) a povestit cum le-a surprins pe cele două în gazdă: „Ce crezi, domnule, că se petrecea acolo?, şi-a citat memorialistul colegul de celulă din 1990. În odaie erau doi nemţi. Da, mi­litari, cu grade pe umeri. S-au fâstâcit, s-au ridicat în picioare, dând de înţeles că tocmai se pregăteau de plecare. (…) Pe masă erau prăjituri, ciocolată, coniac. Gramofonul începuse să hârâie.(…) Au spus o poveste încâlcită din care reieşea că prin cei doi ob­ţi­neau informaţii pe care i le transmi­teau lui Petrescu.”

Scuza lor a fost că obțineau informații, o misiune de partid pe care, în realitate, nu o primiseră niciodată.

Pasiunea fatală pentru „doctorul ei”

Pe măsură ce puterea ei creștea, anturajul Elenei devenea mai periculos. Vestea sinuciderii medicului Abraham Schehter, în anul 1973, a bântuit Capitala. Legendele din Direcția a V-a vorbeau despre o pasiune a „Tovarășei” pentru doctorul ei, pe care îl alesese personal și pe care îl vizita neobișnuit de des la el acasă, lângă Arcul de Triumf. 

Vizitele au atras atenția Securității. Anchetatorii au început să-l interogheze: „Cine ți-a dat sarcină să te apropii de Tovarășa ca să-l spionezi pe Tovarășul?”. Înspăimântat, medicul s-a sinucis aruncându-se de la etajul 7 al Spitalului de Urgență. Furia lui Ceaușescu a fost teribilă. „Voi l-ați omorât, criminalilor…”, le-ar fi strigat capilor Securității, retrogradându-l pe loc pe ministrul de Interne Ion Stănescu ca şef de sector la gospodăria de partid. Cazul a fost mușamalizat, concluzia oficială fiind că doctorul suferea de „frământări sufletești”.

Psihologii politici subliniază că relațiile de dependență față de medici sau consilieri de încredere au fost decisive în multe regimuri autoritare.

Ultimul act: trădarea prințului chipeș

În decembrie 1989, în cazarma de la Târgoviște, cu câteva ore înainte de execuție, Ceaușeștii au avut un scurt moment de speranță văzându-l pe generalul Victor Atanasie Stănculescu. Omul lor de încredere, pe care îl numiseră șef al armatei cu doar trei zile înainte.

Era același Stănculescu care, după ce ațâțase focul la Timișoara, le pregătea acum moartea. Un om a cărui carieră fulminantă fusese clădită pe secrete și oportunism. Foști ofițeri de pază susțin că, în anii ’70, Stănculescu era singurul care îi putea rezista „savantei” ore întregi, între patru ochi, sub pretextul prezentării unor planuri de cercetare.

Privindu-l cum făcea avioane de hârtie în timp ce ei așteptau sentința, Nicolae Ceaușescu a oftat: „Toate ne-au spus pe lumea asta, dar nimic de trădători”. „Şi i-am avut lângă noi,” a completat Elena, privindu-l pe chipeșul trădător. „Da, aşa se întâmplă, trădările vin de lângă tine.” O concluzie amară pentru o viață începută cu flirturi rebele și încheiată de trădarea celor în care avusese cea mai mare încredere.

Privite în ansamblu, aceste episoade din tinerețea Elenei Ceaușescu nu sunt simple bârfe. Acestea conturează portretul unei personalități în formare, unde ambiția, capacitatea de a naviga relații riscante și o aparentă lipsă de scrupule morale devin unelte esențiale. De la flirtul cu fratele mai mare, la acceptarea ajutorului material de la un alt pretendent și până la sfidarea regulilor de partid pentru o întâlnire amoroasă, se observă un tipar. Același tipar de a folosi relațiile ca pârghii pentru putere și de a subestima trădarea celor apropiați pare să fi atins apogeul în relația cu generalul Stănculescu, închizând astfel un cerc al vieții definit de iubiri fatale și trădări strategice.