Timp de decenii, conceptul de „moarte cerebrală” a fost o piatră de temelie, deși controversată, în medicină. Dar povestea incredibilă a unei fete de 13 ani, care a fost declarată moartă dar al cărei corp a continuat să treacă prin pubertate, ne obligă să punem o întrebare fundamentală: este timpul pentru o nouă definiție a morții?
Un caz care sfidează medicina: a decedat, dar corpul ei a mai trăit 5 ani
În anul 2013, Jahi McMath, o adolescentă de 13 ani, a fost internată într-un spital din California pentru o operație de amigdalectomie, o procedură considerată de rutină. Ceea ce a urmat a fost însă departe de a fi obișnuit. La câteva ore după operație, Jahi a început să sângereze necontrolat, a suferit un stop cardiac și, în ciuda eforturilor medicilor de a-i restabiliza funcțiile vitale cu ajutorul unui ventilator, a fost declarată în moarte cerebrală două zile mai târziu.
Pentru familie, șocul a fost devastator, dar povestea nu s-a oprit aici. Trupul lui Jahi, deși oficial declarat „mort”, era încă cald la atingere și, ocazional, avea mișcări spasmodice. Medicii au explicat că acestea sunt reflexe postmortem, cunoscute ca „semnul lui Lazăr”. Familia, însă, a refuzat să accepte acest verdict. Cum putea fi moartă fiica lor, atâta timp cât inima îi bătea?
Confruntarea a escaladat, iar familia, ajutată de un avocat, a invocat convingerile religioase pentru a se opune deconectării de la aparate. Au reușit, în cele din urmă, un lucru fără precedent: transferul corpului lui Jahi, cu un certificat de deces deja eliberat, la un spital din New Jersey – unul dintre cele două state americane unde familiile pot contesta diagnosticul de moarte cerebrală.
În următorii aproape cinci ani, povestea a devenit și mai bizară. Îngrijită non-stop într-un apartament, corpul lui Jahi a continuat să se dezvolte, trecând prin etapele pubertății. Mai mult, neurologul respectat dr. Alan Shewmon a documentat, pe baza unor înregistrări video, că Jahi părea să răspundă intermitent la comenzi vocale.
Comunitatea medicală era complet divizată. Era Jahi în viață? În 2017, un tribunal a declarat-o tehnic „în viață”, dar spitalul inițial și-a menținut diagnosticul. Controversa s-a încheiat abia în iunie 2018, când Jahi a suferit complicații abdominale și a fost declarată oficial moartă pentru a doua oară. Cazul ei a lăsat în urmă o întrebare uriașă: ce înseamnă, de fapt, moartea cerebrală?
De unde a apărut conceptul de moarte cerebrală?
De-a lungul istoriei, moartea era simplă: inima se oprea, respirația înceta. Sfârșit. Însă în anii ’60, două lucruri au schimbat totul: avansul tehnologiei medicale, care putea menține corpul în funcțiune artificial, și zorii erei transplantului de organe.
În anul 1967, chirurgul Christiaan Barnard realiza primul transplant de inimă din lume. Evenimentul a declanșat o dilemă etică: pentru ca un organ să fie viabil pentru transplant, el trebuie prelevat de la un corp în care sângele încă circulă. Dar cum poți face asta fără a fi acuzat de crimă?
„S-a ajuns la concluzia că, dacă aștepți oprirea inimii, organele nu vor funcționa la fel de bine. Așa că întrebarea a devenit: cum putem înțelege moartea într-un mod care să faciliteze transplantul?”, a explicat dr. Robert Truog, profesor de etică medicală la Harvard Medical School.
Dr. Truog nu este doar un profesor la Harvard; este autorul cărții „Defining Death: The Case for Choice” și un participant activ în comisiile naționale care au dezbătut chiar legile menționate în acest articol. Perspectiva sa este formată de decenii de experiență clinică în unități de terapie intensivă pediatrică, unde s-a confruntat direct cu cazuri similare celui al lui Jahi McMath.
Răspunsul a venit în anul 1968 de la un comitet al Harvard Medical School, condus de Henry K. Beecher. Ei au propus un nou criteriu: coma ireversibilă, sau „moartea cerebrală”. Dacă testele neurologice arătau o absență totală a activității cerebrale, pacientul putea fi declarat mort, chiar dacă inima îi bătea încă, iar organele puteau fi prelevate. Conceptul a fost adoptat rapid în legislația a peste 80 de țări, deși cu variații (unele se concentrează pe întregul creier, altele doar pe trunchiul cerebral).
O definiție cu probleme ascunse
Timp de 40 de ani, această „dogmă” a funcționat, dar încă de la început au existat semne de întrebare. O premisă de bază era că, odată ce creierul moare, corpul își pierde capacitatea de a funcționa ca un întreg și stopul cardiac ar surveni în câteva zile. Astfel, moartea cerebrală era doar o modalitate de a prezice moartea „reală”.
Dar realitatea de pe secțiile de terapie intensivă contrazicea teoria. „Pentru copiii care nu au alte probleme medicale, este clar că acest lucru nu este adevărat. Era evident pentru noi că moartea urma să survină doar dacă opream ventilatorul. Altfel, acest proces putea continua mai mult timp.”, spune Truog.
Cazuri rare, dar extrem de mediatizate, precum cel al lui Jahi McMath, au forțat o reevaluare. În anul 2021, o comisie americană a încercat să revizuiască legislația privind determinarea morții. Efortul a eșuat lamentabil în 2023. Motivul? Dezbaterea a fost rapid capturată de diviziunile politice și culturale.
Potrivit lui Truog, consultat de comisie, unii conservatori au început să facă o paralelă între pacienții în moarte cerebrală și dezbaterea despre avort, argumentând că, dacă un făt are dreptul la viață, atunci și o persoană cu leziuni neurologice devastatoare, dar cu inima bătând, merită protecție și nu poate fi considerată „moartă”.
„Insistăm că moartea cerebrală este ceva ce nu este, dar, în mare parte, oamenii sunt dispuși să accepte asta, iar lumea transplanturilor poate merge mai departe”, adaugă Truog, subliniind compromisul fragil pe care se bazează sistemul actual.
Ceea ce devine clar este că linia dintre viață și moarte nu mai este atât de netă. A spune că moartea este o „construcție socială” poate suna ciudat, dar modul în care o definim este strâns legat de tehnologia, cultura și valorile noastre.
Cazul Jahi McMath ilustrează perfect acest conflict: medicii aveau o definiție clinică, în timp ce familia avea o înțelegere bazată pe credință și pe observația directă a unui corp care părea viu. Filosoful Robert Veatch definea moartea ca „pierderea ireversibilă a ceea ce este esențial pentru natura umană” – conceptul de „personalitate”. Un pacient în moarte cerebrală și-a pierdut, fără îndoială, personalitatea, dar ce facem atunci când funcțiile biologice pot fi menținute aproape la nesfârșit?
Această dilemă ne scoate din cadrul pur medical și ne aduce în mijlocul relațiilor umane. O persoană pe moarte este un fiu, o soră, un părinte. Decizia nu mai este doar între medic și pacient, ci implică o rețea de relații, credințe și emoții.
„Cred că ne aflăm într-un moment al istoriei umane în care ceva atât de fundamental precum distincția dintre viață și moarte a devenit acum o chestiune de alegere, incertitudine și dezbatere. Am transformat moartea dintr-un eveniment natural în ceva ce controlăm, în care noi decidem când mori. Și cred că asta îi deranjează foarte mult pe oameni.”, a concluzionat Truog.
