1 septembrie 1939. Germania atacă Polonia, iar România se trezește într-un coșmar diplomatic. Alianța noastră cu polonezii funcționa doar „în cazul unui atac sovietic”. Pe 4 septembrie, în timp ce Marea Britanie și Franța declarau război Germaniei, Bucureștiul încerca disperat să păstreze o „atitudine pașnică”, promițând neagresiune vecinilor și protecția frontierelor.
Nicolae Iorga a explicat această schizofrenie politică prin cuvinte de o tristețe infinită: „Facem astăzi o altă politică decât aceea pe care o avem în inimă. Nu o putem face decât pe aceea de zi!”.
Paradoxul neutralității și aurul salvat în secret
Deși înconjurată de vecini ostili precum URSS, Bulgaria și Ungaria, România a ales un act de sfidare mascată. Încălcând regulile neutralității, a permis tranzitul rezervelor de aur ale Poloniei spre Anglia, via Constanța.
Dar când Armata Roșie a lovit și ea Polonia pe 17 septembrie, iar liderii polonezi au fugit în România, alianța noastră a rămas „fără obiect”. Stalin, simțind slăbiciunea, îi spunea lui Ribbentrop că statelor mici „le-a intrat frica în oase”. Doar rezistența „neașteptată” a Finlandei a mai amânat, pentru câteva luni, sentința României.
Un detaliu crucial, adesea trecut cu vederea, este cinismul diplomatic al vremii. Garanția anglo-franceză oferită României era, în realitate, inoperantă. Londra condiționase ajutorul de doi factori impredictibili:
- Intrarea Italiei în război de partea Germaniei.
- Atitudinea Turciei, care controla Bosforul și era în relații bune cu URSS.
Practic, România era lăsată la mâna destinului. Imediat ce războiul sovieto-finlandez s-a încheiat (12 martie 1940), Molotov a început asaltul verbal: URSS nu recunoștea „cotropirea” Basarabiei.
28 mai 1940: Ziua în care „totul s-a prăbușit”
Momentul de cotitură este descris cu o precizie dureroasă în „Însemnările zilnice” ale Regelui Carol al II-lea. Ziua începe sub semnul stuporii: Leopold al Belgiei și întreaga sa armată capitulaseră.
„Ea vine pe neașteptate și tuturora le-a produs stupoare. Trebuie să se fi întâmplat ceva foarte grav ca acest tânăr suveran, atât de energic, să fi luat această rezoluție”, nota Regele.
În acea seară, într-o discuție lungă cu Urdăreanu, premierul Tătărăscu și ministrul de Externe Grigore Gafencu, s-a ajuns la concluzia inevitabilă: linia politicii externe trebuie schimbată urgent. Succesele Germaniei păreau o victorie definitivă, iar Italia era gata să intre în acțiune.
Singuri în fața „Graniței de Răsărit”
Concluzia regelui era de o luciditate terifiantă: România nu putea primi ajutor de nicăieri. Fără o atitudine binevoitoare din partea Germaniei, țara era „complect în aer” în fața amenințării sovietice.
Audiența miniștriilor a durat o oră întreagă – o discuție pe care Carol o descrie ca fiind „dureroasă”. Tătărăscu și Gafencu mergeau uneori prea departe cu propunerile, în timp ce Regele și Urdăreanu încercau să țină o „linie de mijloc”.
Drama lui Gafencu: Ministrul de Externe era atât de abătut încât dorea să-și părăsească portofoliul. Considera apropierea de Germania singura cale posibilă, dar nu voia să fie cel care o semnează.
„Dragoste cu sila nu se poate”: prăbușirea unei fidelități de 25 de ani
Pentru Carol al II-lea, trecerea spre Germania era o lovitură dată propriei identități.
- Fidelitatea: Se prăbușea o politică dusă cu drag și fidelitate timp de 25 de ani.
- Conflictul generațional: „Pentru noi, generația războiului, care am învățat să stimăm pe nemți, dar să iubim pe Aliați, este un moment groaznic”.
- Dezamăgirea față de Anglia: Regele deplângea eșecul politicii de 10 ani de apropiere de Londra, o putere care „nu mi-a dat nicio mână de ajutor” și al cărei prestigiu se prăbușea.
Admirația pentru germani era pur tehnică: le recunoștea calitățile superioare, dar le ura brutalitatea și „lipsa de psihologie”. Concluzia lui rămâne celebră: „Admir pe germani și recunosc calitățile lor, adesea superioare, dar brutalitatea lor și lipsa de psihologie nu pot face să-i iubesc. Dragoste cu sila nu se poate.”
Sintagma «dragoste cu sila» folosită de suveran nu este doar o figură de stil, ci reflectă un blocaj cognitiv specific liderilor aflați în stare de izolare strategică. Istoricii observă aici trecerea de la orientarea idealistă (apropierea de democrațiile occidentale) la realismul politic brutal (Realpolitik). Această capitulare interioară a precedat, simbolic, cedările teritoriale ce aveau să urmeze, demonstrând că prăbușirea morală la vârful statului a fost la fel de rapidă ca cea militară.
Eșecul de la „ora 12” și amenințarea lui Molotov
Decizia a fost luată: Tătărăscu trebuia să-l cheme pe Fabricius (ambasadorul german) pentru a-i comunica dorința de colaborare. Rezultatul? Un dezastru diplomatic. Regele notează cu amărăciune că Tătărăscu a fost „slab”, înecându-se într-un „torent de cuvinte”, în timp ce Gafencu a tăcut, afișând o atitudine mai degrabă ostilă.
Timpul nu mai avea răbdare. După căderea Franței, Iosif Stalin și-a accelerat planurile, temându-se că Hitler ar putea deveni prea puternic pentru a mai respecta Pactul Molotov-Ribbentrop.
După cum am precizat anterior, pe 29 martie 1940, Molotov a declarat că URSS nu recunoștea „cotropirea” Basarabiei. Câteva luni mai târziu, pe 21 iunie, ordinele către Armata Roșie erau clare: Basarabia trebuia „smulsă din mâinile tâlhărești” prin „descompunerea rapidă” a Armatei Române.
România Mare se afla la finalul drumului, trădată de inima care bătea pentru Aliați și strivită de „politica de zi” care o împingea în brațele unei Germanii pe care nu o putea iubi.
Privind în urmă, lecția României din 1940 rămâne una despre fragilitatea suveranității în absența unei logistici defensive proprii. Când liderii sunt forțați să aleagă între «două rele», alegerea nu mai este politică, ci devine o formă de management al dezastrului. Este un avertisment pentru prezent: într-o criză globală, «politica inimii» este luxul celor care s-au pregătit din timp pentru «politica zilei».
