Legătura ancestrală dintre om și câine, celebrată astăzi în nenumărate forme, își are rădăcinile adânc înfipte în istoria și mitologia umanității. Cu milenii înaintea filmelor care ne emoționează, grecii antici explorau deja profunzimea acestei relații unice prin poveștile lor. Dintre toate, cea a lui Argos, credinciosul companion al eroului Odiseu, rămâne un testament nepieritor al loialității absolute.
O viață de așteptare pentru Argos
Argos a fost crescut de Odiseu însuși, pe meleagurile stâncoase ale Itacăi. Sub îngrijirea viitorului rege, puiul de câine s-a transformat într-un vânător de o viteză și o forță remarcabile. Însă timpul petrecut împreună a fost scurt. Odiseu a fost chemat de regele Agamemnon să lupte în Războiul Troian, o campanie militară care îl va ține departe de casă timp de un deceniu.
După căderea Troiei, soarta i-a pregătit eroului o călătorie de întoarcere la fel de lungă și anevoioasă. Timp de încă zece ani, Odiseu a înfruntat pericole mitice, de la furia Ciclopilor la cântecul ademenitor al Sirenelor și vrăjile zeiței Circe. Când, în sfârșit, a pășit din nou pe pământul natal, după douăzeci de ani de absență, și-a găsit palatul cuprins de haos. Pretendenți lacomi, profitând de presupusa sa moarte, îi risipeau averea și o presau pe soția sa, Penelopa, să-și aleagă un nou rege.
Odiseu s-a întors deghizat: revederea dintre Odiseu și Argos
Cu ajutorul protectoarei sale, zeița Atena, Odiseu s-a deghizat într-un cerșetor bătrân pentru a putea evalua situația fără a fi recunoscut. Însă, în timp ce servitorii și vechii prieteni treceau nepăsători pe lângă el, un suflet nu a putut fi înșelat. Nici măcar magia unei zeițe nu a putut ascunde adevărul de Argos.
Momentul reîntâlnirii, așa cum este descris de Homer în „Iliada” și „Odiseea”, este una dintre cele mai mișcătoare scene ale epopeii.
„Pe când stăteau de vorbă, iată, un câine ce-aici zăcea, sculă dinții
Și capu-și ridică, și-ambele-urechi și le ciuli. Era Argos,
Pe care și-l crescuse însuși Odiseu, dar n-avusese
Folos de el, căci prea de tânăr plecase la sfânta Troie.
Odinioară-l luau flăcăii la vânat de capre repezi,
De cerbi și de iepuri; zăcea însă acum nebăgat în seamă,
De când plecase stăpânu-său, pe gunoiul dinaintea
Porților, unde se strângea bălegar de catâri și de boi,
Până veneau a lui Odiseu slujitori să-l întindă pe câmpuri.
Acolo zăcea bietul Argos, și plin de căpuși. Dar cum simți
Pe Odiseu lângă dânsul, de bucurie-ncepu să dea din coadă
Și-și plecă amândouă urechile, însă n-avu putere
Să se apropie de stăpân. Iar el, zărindu-l, se-ntoarse
Și-și șterse-o lacrimă.”
Mișcat profund, Odiseu își ascunde emoția și îl întreabă pe porcarul Eumaios, care nu cunoștea identitatea cerșetorului, despre soarta câinelui. Acesta îi povestește cu amărăciune despre trecutul glorios al lui Argos, un vânător de neîntrecut, acum neglijat de servitori în absența stăpânului său.
Fără a mai putea zăbovi, Odiseu a pășit în palat pentru a-și înfrunta dușmanii și a-și recupera regatul. În acel moment, misiunea lui Argos pe pământ se încheiase. Homer consemnează simplu și sfâșietor: „Dar pe Argos îl cuprinse-al morții întuneric, de îndată ce-și văzu stăpânul, pe Odiseu, după douăzeci de ani.”
