Un nou studiu publicat în 2025 explică mecanismul prin care terapia psihedelică poate combate anxietatea și afecțiunile rezistente la tratament. Dincolo de halucinații, efectele psilocibinei asupra creierului constau în stimularea neuroplasticității, proces care rupe fizic tiparele toxice de gândire. Ruperea tiparelor repetitive de gândire ar putea fi cheia către o mai bună înțelegere a propriei minți.
Înțelegerea modului în care funcționează «creierul entropic» oferă o speranță uriașă pentru pacienții blocați în cicluri de gândire negativă, demonstrând că mintea își poate rescrie propriile reguli neuronale
Cum afectează psilocibina creierul în timpul experienței?
Relatările celor care experimentează efectele psilocibinei descriu adesea halucinații vizuale intense, cum ar fi flori dintr-un tablou care par să se întindă, să picure și să alunece lent de pe pânză. Conștientizarea senzorială se modifică radical: un simplu zumzet electronic poate deveni brusc deranjant, iar o coloană sonoră digitală cu sunete din natură, menită să relaxeze, ajunge adesea să sune ca un robot care imită natura – o parodie distopică a vieții sălbatice. În acele momente, senzația raportată este mai degrabă cea a unei „băi de sunete” în rețeaua electrică, nu în mijlocul pădurii.
O doză de psilocibină considerată optimă pentru a declanșa o experiență transformatoare produce efecte timp de 6 sau 7 ore. În acest interval, persoanele pot trece prin stări emoționale extreme, de la plâns la râs incontrolabil. Adesea, aceste sesiuni culminează cu o revelație profundă legată de modul binar în care este percepută lumea: împărțirea rigidă în bine și rău, fericire și tristețe. Tiparele obișnuite de gândire, care dictează concentrarea exclusivă pe părțile pozitive sau scufundarea în deznădejde, sunt provocate, deoarece mintea sub influența substanței nu mai poate susține ambele concepte simultan în starea lor izolată.
Sub acest efect, realitatea pare să se deschidă, dezvăluind că frumusețea și urâțenia, iubirea și ura, frica și curajul au fost, de fapt, întotdeauna împletite. Aceste elemente sunt interconectate, la fel ca yin și yang. Perspectiva se schimbă radical: soluția percepută nu mai este evitarea unei extreme în favoarea celeilalte, ci traversarea neabătută a amândurora, acceptându-le ca părți integrante ale experienței umane, în loc de a vâna constant lumina și a fugi de întuneric. Această conștientizare poate fi privită ca un adevăr terifiant, dar și ca o eliberare uriașă, demonstrând că efortul constant de a ține la distanță tristețea sau întunericul este extrem de epuizant mental.
Astfel de revelații pot apărea în momente aparent banale din timpul experienței, cum ar fi concentrarea privirii asupra unui gard făcut din bețe de înghețată. Câteva săptămâni mai târziu, integrarea acestor trăiri duce adesea la concluzia că acceptarea dualității face viața mai suportabilă – o credință profundă care poate persista ani de zile după o singură experiență.
De la REBUS la REBAS: Știința schimbării de paradigmă
Aceste relatări subiective se aliniază perfect cu o teorie științifică fascinantă numită REBUS (Relaxed Beliefs Under Psychedelics – Convingeri Relaxate sub Psihodelice) și REBAS (Revised Beliefs After Psychedelics – Convingeri Revizuite după Psihodelice). În esență, psilocibina pare să „desfacă” modurile rigide de gândire, permițând unor părți ale creierului să se conecteze și să comunice într-un mod complet inedit. Această deschidere neuronală nu doar că permite observarea mai clară a convingerilor subconștiente nerecunoscute anterior, dar oferă și flexibilitatea de a forma altele noi.
Conceptul REBUS a fost propus inițial de expertul în psihedelice dr. Robin Carhart-Harris, fondatorul Centrului de Cercetare Psihedelică la Imperial College London, care lucrează în prezent ca profesor emerit în cadrul Departamentului de Neurologie al Universității din California, San Francisco.
Potrivit lui Carhart-Harris, creierul uman are nevoie ca anumite aspecte ale lumii să rămână stabile și fixe. Indivizii trebuie să știe, de exemplu, că legile fizicii se aplică constant și că identitatea lor rămâne aceeași de la o zi la alta. Cu toate acestea, există o nevoie la fel de vitală de neuroplasticitate – capacitatea literală, fizică, a creierului de a crește și de a se dezvolta prin asimilarea de informații noi și adoptarea de perspective diferite. Neuroplasticitatea este un indicator fundamental al sănătății mentale.
Adesea, oamenii rămân blocați în anumite tipare, în special când vine vorba de percepția asupra propriei persoane, ceea ce face dificilă acceptarea noilor perspective. Prin repetarea acelorași narațiuni interioare negative, neuroplasticitatea este auto-limitată, creând terenul fertil pentru anxietate, depresie și alte afecțiuni mentale.
Creierul entropic și „deversarea de glutamat”
Iată o sinteză a principalelor mecanisme prin care aceste substanțe perturbă tiparele rigide:
| Mecanism esențial | Descoperiri științifice fascinante |
|---|---|
| 🔄 Ruperea fixațiilor | Tiparele noastre repetitive pot duce la fixații negative. Cercetătorii consideră că psihedelicele ar putea rupe acest ciclu vicios. |
| ⚡ Activare entropică | Acest fenomen s-ar putea datora faptului că substanțele psihedelice determină o activare neuronală mai aleatorie și excitantă, forțând creierul să iasă din narațiunile sale fixe. |
| 🧠 Neuroplasticitate fizică | Unele studii sugerează chiar că psilocibina modifică fizic structurile creierului după o singură utilizare, deși sunt necesare mai multe cercetări pentru a înțelege efectele complete. |
Cercetările demonstrează de mult timp că utilizarea substanțelor psihedelice – precum psilocibina din ciupercile magice, LSD-ul și MDMA – poate ajuta pacienții să depășească anxietatea și depresia, dar mecanismul exact a rămas o enigmă. Este esențial de subliniat că aceste beneficii majore sunt observate strict în cadrul sesiunilor de terapie psihedelică controlată clinic, unde dozele și contextul psihologic (set and setting) sunt gestionate de specialiști, eliminând riscurile asociate consumului recreațional neavizat. Aceasta este tema pe care teoria REBUS încearcă să o rezolve.
Carhart-Harris propune ideea că totul este legat de ceea ce el numește „creierul entropic” – o stare în care creierul funcționează în moduri extrem de imprevizibile. Tiparele previzibile de gândire împing spre fixații; psihedelicele intervin și perturbă exact aceste rute bătătorite.
La nivel chimic, psihedelicele acționează cu predilecție asupra receptorilor neuronali ai serotoninei, un neuromodulator esențial care influențează eliberarea altor neurotransmițători. Vedeta în acest proces este receptorul serotoninergic 5-HT2A. Când cercetătorii blochează intenționat acest receptor în cadrul studiilor, administrarea de psihedelice nu mai produce niciun efect.
Receptorul 5-HT2A modulează glutamatul (principalul neurotransmițător excitator din creier) și GABA (principalul neurotransmițător inhibitor). Când glutamatul este eliberat, crește vertiginos probabilitatea ca un neuron să „se activeze” – adică să primească, să creeze sau să trimită mesaje chimice altor celule, ducând la un gând, un sentiment sau o acțiune. În schimb, eliberarea de GABA scade probabilitatea acestei activări. O concentrație masivă a acestor receptori se găsește în Rețeaua Modului Implicit (Default Mode Network), o rețea cerebrală distribuită despre care oamenii de știință cred că definește simțul uman al timpului, al spațiului și al sinelui.
Psihedelicele acționează ca un fel de „serotonină surogat” atunci când interacționează cu receptorii 5-HT2A, doar că ele declanșează în principal eliberarea masivă de glutamat excitator. În condiții normale, când glutamatul ajunge la o sinapsă (joncțiunea dintre neuroni), acesta își face treaba asupra neuronului receptor, apoi este preluat și reciclat. Dar, sub stimularea intensă a psihedelicelor, sinapsa produce un exces de glutamat care pur și simplu copleșește capacitatea sistemului de a-l elimina. Acest fenomen se numește „deversare de glutamat”.
Când se întâmplă acest lucru, glutamatul se revarsă din acea sinapsă specifică și afectează mai mulți neuroni din vecinătate. Rezultatul arată că glutamatul eliberat de un singur neuron face ca alți neuroni din zona imediată să se activeze mai mult și să devină hipersensibili. Această activare este mai aleatorie; nu mai urmează tiparele așteptate ale pacientului. Este pur entropică. Această stare, subliniază cercetătorii, pare să provoace experiențele care forțează o persoană să iasă din narațiunile sale mentale fixate.
O nouă certitudine: revizuirea convingerilor negative
Dr. Richard J. Zeifman, profesor asistent la New School for Social Research și director al Laboratorului de Terapie Asistată de Psihodelice, a fost autorul principal al studiului din 2025 intitulat „De la Convingeri Relaxate sub Psihodelice (REBUS) la Convingeri Revizuite după Psihodelice (REBAS)”.
În cadrul cercetării, participanților li s-a cerut să își evalueze nivelul de certitudine în propriile convingeri înainte, în timpul și la patru săptămâni după „călătoria” cu psilocibină. Cu toate acestea, cercetătorii nu au explorat în mod explicit convingerile pacienților și nu au depus eforturi specifice pentru a le modifica prin terapie în timpul sesiunilor.
Spre final, participanților li s-a cerut să își reevalueze certitudinea. Concluzia a fost că o singură doză de 25 mg de psilocibină a fost asociată cu o scădere a încrederii în convingerile negative după sesiune. Nivelurile mai ridicate de gândire entropică – activitatea neuronală mai aleatorie din timpul experienței – au părut să fie motorul acestei schimbări.
Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că o sesiune intensă a fost asociată cu o probabilitate mult mai mare de modificare a convingerilor.
„Intensitatea experienței psihedelice acute a fost asociată destul de puternic cu schimbări în convingerile negative despre sine. Acest lucru a fost valabil în special în cazul călătoriilor în care persoana a experimentat un sentiment de plenitudine sau de conexiune. Deși acest lucru nu dovedește că experiența acută este necesară, oferă dovezi că intensitatea acesteia este importantă pentru facilitarea schimbărilor în convingerile negative despre sine.”, a precizat Zeifman.
Totuși, a apărut o distincție fascinantă: deși psihedelicele au influențat convingerile negative ale oamenilor despre ei înșiși, nu au părut să le influențeze convingerile negative despre alte persoane.
„Aceasta a fost o constatare interesantă a studiului nostru. Persoanele raportează adesea un sentiment mai puternic de coeziune socială și de conectare în urma experiențelor psihedelice, dar rămâne neclar dacă acest lucru se datorează schimbărilor în convingerile despre ceilalți sau altor schimbări, cum ar fi un sentiment alterat de sine care reduce atenția centrată pe sine și permite o conexiune mai puternică cu ceilalți.”, explică Zeifman.
Acesta subliniază că echipa nu știe dacă această constatare s-ar aplica și în cazul în care o persoană s-ar confrunta cu provocări interpersonale sau dacă ar fi fost încurajată clinic să se concentreze pe convingerile despre ceilalți.
Mai mult decât chimie: modificări fizice în structura creierului
Pe lângă schimbările de percepție, există studii preliminare – unele pe oameni, altele pe rozătoare – care arată că psilocibina ar putea modifica efectiv structurile fizice ale creierului.
Într-un interviu acordat Institutului pentru Medicină Funcțională, Carhart-Harris a declarat că echipa sa a realizat un studiu la Imperial College London „care arată modificări în conexiunile creierului după o singură utilizare a ciupercilor magice. Conexiunile care pornesc din cortexul prefrontal către centrul creierului par să devină mai subțiri sau mai comprimate. Nu știm ce înseamnă acest lucru, dar oamenii s-au schimbat, în medie, într-o direcție de îmbunătățire a stării de bine.”
Testele pe rozătoare au arătat, de asemenea, că ramificarea rețelelor neuronale a crescut spectaculos după o singură administrare de psilocibină. Carhart-Harris a subliniat că stresul cronic poate trunchia ramificațiile neuronale, indicând potențialul psilocibinei de a contracara aceste efecte dăunătoare. Cu toate acestea, Zeifman avertizează că aceste rezultate sunt foarte preliminare și nu au fost încă demonstrate clar la oameni.
„Dacă aceste descoperiri se aplică și la oameni”, afirmă Zeifman, „sugestia mea ar fi că nu este probabil să existe o relație unu la unu între aceste efecte neurobiologice și promovarea unor noi convingeri. Este mai probabil ca efectele să ofere oportunități pentru promovarea unor convingeri noi și mai adaptative, dar aceste schimbări ar depinde probabil de contextul în care este administrat medicamentul.”
Dincolo de procesul strict chimic, se ia în calcul existența unor intervenții menite să inducă entropia pentru a perturba direct convingerile negative. Terapeuții ar putea lucra cu convingerile pacienților înainte și după administrarea psihedelicelor, folosind intervenții tradiționale, precum restructurarea cognitivă, pentru a viza exact acele convingeri neadaptative. Sau, s-ar putea recurge la experimente comportamentale care să testeze presupunerile profund înrădăcinate exact în momentul în care acestea sunt „slăbite” în perioada de integrare de după administrare.
Privind retrospectiv asupra fenomenului, mulți indivizi nici măcar nu își dau seama că sunt prizonierii unor convingeri restrictive despre bine și rău înainte de a trece prin această experiență chimică. Așadar, concluziile actuale sugerează că, în anumite contexte clinice, s-ar putea dovedi că este suficient ca substanța să fie lăsată pur și simplu să-și facă efectul. În cele din urmă, studierea efectelor psilocibinei asupra creierului nu promovează o evadare din realitate, ci documentează o metodă susținută științific de a recupera flexibilitatea mentală pe care trauma sau depresia au blocat-o.
