⛰️ Nucșoara, 1949–1958: cea mai lungă rezistență anticomunistă din Europa și femeia care nu a cedat: Elisabeta Rizea. A salvat vieți prin simplul fapt că nu a vorbit când i s-a cerut să vorbească. Și totuși, povestea Elisabetei Rizea a fost incomodă mult timp — inclusiv după 1989.
Alături de Toma, Petre și Elena Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea a rămas simbolul celei mai puternice și mai lungi rezistențe anticomuniste din Europa. Iar exemplul ei a rămas viu la peste trei decenii după căderea comunismului și la 20 de ani de la moartea ei.
Între anii 1949 și 1958, în comuna Nucșoara (Argeș) s-a organizat această rezistență. Frații Petre și Toma Arnăuțoiu au condus lupta. Grupul inițial a avut 16 partizani, iar în spatele lor s-au aflat sute de oameni din comună, inclusiv multe femei.
Printre aceste femei s-a aflat Elisabeta Rizea — eroina care a dus mâncare, haine și informații, apoi a plătit cu ani de anchete, temniță și urmărire.
🗺️ Bastioane în munți și un sat care a plătit cu sânge
Elisabeta Rizea s-a născut pe 28 iunie 1912, în Domnești (Argeș), la mai puțin de 20 km de Nucșoara. Acolo s-a stabilit mai târziu, în localitatea care a devenit foarte cunoscută după 1990 pentru rezistența din munți.
Înainte de Nucșoara se afla Corbi, una dintre cele mai frumoase comune din România și, totodată, un alt bastion al rezistenței. În satul Poenărei din Corbi existau mai multe adăposturi ale partizanilor. Zeci de oameni din Corbi au fost arestați de Securitate înainte de 1960.
Când ieșeai din Corbi și intrai în Nucșoara, drumul șerpuia, iar diferența de altitudine se simțea încă de la primele serpentine. Acolo se născuseră frații Toma și Petre Arnăuțoiu.
Tot acolo se afla și casa Elisabetei Rizea. Pe gard erau afișe care prezentau un istoric al luptătoarei și al rezistenței din zonă.
Nucșoara a fost descrisă ca o comună cu oameni harnici și patrioți, unde comunismul a fost detestat constant. Motivele au fost concrete și crude: aproape jumătate dintre locuitorii satului Nucșoara — acolo unde a trăit Elisabeta Rizea — au fost bătuți, torturați sau chiar executați din cauza opoziției față de regim.
🔥 Primii morți care au anunțat ce urma
Zona a cunoscut represiunea foarte devreme, la aproximativ un an și jumătate după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Aurora Liiceanu a descris în volumul „Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți” cum trei oameni au devenit primele victime care au arătat violența ce urma, într-o perioadă legată de alegerile din noiembrie 1946.
Doi dintre ei, urmăriți de „o bandă de teroriști în slujba comuniștilor” când veniseră să depună liste cu candidați, au fost:
▪ un învățător dintr-o comună de lângă Pitești;
▪ un avocat din comuna Vâlsenești.
Învățătorul a fost împușcat chiar în Tribunalul din Pitești. Avocatul a fost împușcat între Tribunal și Administrație, ziua, în văzul lumii.
Al treilea era din Domnești. Se numea Gheorghe Șuța, era comerciant, om avut, cu multe proprietăți. Era unchiul Elisabetei Rizea. A fost ridicat spre ziuă din casa lui, dus la marginea satului și împușcat. A fost găsit într-un șanț.
Toți trei erau fruntași țărăniști. În Nucșoara, țărăniștii aveau sprijin larg. Oamenii au înțeles repede că noua putere zdrobea orice opoziție, reală sau imaginară: ori erai „cu ei”, ori erai „contra lor”.
🧨 „La arme!” Cum s-a născut rezistența de la Nucșoara
La Nucșoara au existat presiuni repetate pentru formarea unei cooperative, iar localnicii au refuzat ferm.
La marginea comunei începea o zonă montană foarte împădurită. Oamenii vânau și aveau arme, obișnuiți fiind de mici cu pădurea. După război rămăseseră multe arme lăsate de nemți. Cei întorși de pe front veneau și ei cu armament.
Deținerea armelor era interzisă. Unii au fugit și le-au ascuns în pădurile dese, fiind extrem de greu de găsit. Alții au păstrat armele. În luptele, adesea de gherilă, aceste arme le-au fost de folos.
Între locuitori s-au creat relații strânse de solidaritate. Tot mai mulți soldați, securiști, milițieni și informatori au fost trimiși în zonă. Arestările și omorurile au devenit tot mai dese, inclusiv în rândul soldaților trimiși de comuniști.
În anul 1949, s-a format grupul de rezistență de la Nucșoara, condus până la capăt de Toma Arnăuțoiu.
🧷 Elisabeta Rizea: de ce a intrat în luptă
Elisabeta Rizea a fost împinsă de ură și dispreț față de cei care îi omorâseră unchiul în anul 1947 și care îi hărțuiau rudele și prietenii.
S-a hotărât fără ezitare ca, împreună cu soțul ei, Gheorghe Rizea, să îi ajute pe partizani cu alimente și îmbrăcăminte. Securitatea a aflat de faptele lor și astfel a început urmărirea.
Gheorghe Rizea s-a ascuns mai multe luni, apoi a fost capturat, arestat și condamnat la 15 ani de muncă silnică.
🩸 20 noiembrie 1950: prima arestare și anchetele
Elisabeta Rizea a fost arestată prima oară pe 20 noiembrie 1950. În anul 1951, după luni de anchetă și torturi, Tribunalul Militar București a condamnat-o la 6 ani de detenție. A refuzat să îi trădeze pe partizani, în ciuda bătăilor și torturilor la care a fost supusă.
După 1990, își amintea în cuvinte care au rămas ca o rană deschisă: „Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă… Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!». N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!». «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…»…”
A descris cum a fost trântită, legată și bătută cu cauciucul de la ceafă la călcâi, pe ambele părți. A refuzat banii. A descris apoi scena care a rămas, pentru mulți, greu de citit fără să-ți lase un nod în gât: i-au aruncat basmaua, purta coadă cu fundă, i-au aruncat fota și rămăsese în ie. I-au legat coada sub cârligul lămpii din casa boierului. Cârnu i-a tras scaunul, altul i-a tras masa.
„Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat.”, a povestit ea.
A spus că așa i-au smuls părul și că nu i-a mai crescut, deși făcuse tratament. Elisabeta Rizea a povestit și de ce nu a vorbit: „Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat!”
După ce i-au tras masa, a spus că au bătut-o cu un băț până la sânge, i-au rupt câteva coaste și a leșinat. „Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”, își amintea Elisabeta Rizea.
🧱 Eliberată în 1956, urmărită, dar tot în picioare
A fost eliberată din închisoare pe 6 iunie 1956. A continuat să îi ajute pe partizani, deși știa că era urmărită. Nu și-a pierdut umanitatea și spiritul dreptății. Nu a cedat. A fost bătută, legată în lanțuri, pusă să se spele doar cu apă rece și ținută într-o celulă în care șobolanii mișunau zi și noapte.
Cu câțiva ani înainte să moară, povestea cum trăise după întoarcerea din pușcărie: „De când m-au adus din pușcărie, eu am mers târâș. Făceam toate drăciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scară în cămașa de noapte, să creadă că intru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci și treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de crăci. Ce auzeam scriam și puneam hârtia într-o scorbură. Puneam cana pe perete, țineam urechea pe fundul cănii și auzeam ce vorbeau securiștii în camera de-alături…”
🪤 20 mai 1958: prinderea fraților Arnăuțoiu și a doua arestare
Pe 20 mai 1958, după mai bine de nouă ani de încercări de a-i lichida pe frații Toma și Petre Arnăuțoiu și grupul lor, au reușit să-i prindă. Documentele au spus că arestarea a fost posibilă din cauza trădării mai multor apropiați ai fraților Arnăuțoiu, în frunte cu un fost coleg de școală al lui Toma.
În anul 1958 a fost arestată și Elisabeta Rizea, a doua oară. A fost condamnată inițial la 25 de ani de muncă silnică. A fost eliberată pe 29 iunie 1964, prin decret de grațiere.
Dar urmărirea nu s-a terminat: aproape trei decenii, până în decembrie 1989, a fost urmărită și interogată constant, cu eticheta de „dușman al poporului”.
📺 1990: țara a aflat și s-a cutremurat
În anul 1990, povestea ei a devenit publică și a emoționat o țară întreagă.
Profesorul de istorie Cătălin Nedelcu, care predase 8 ani un curs despre rezistența anticomunistă și vorbise cu membri importanți ai mișcării de la Nucșoara, a descris-o în cuvinte simple și grele: „Dacă ar trebui să o definesc… aș spune că a fost strașnică, vitează, inimă largă, credincioasă, altruistă, monarhistă și luptătoare. Și mereu gata să sară în ajutorul altuia. Nu exista «nu se poate» la Tuța Rizii…”
A spus că după ce devenise cunoscută, grație Luciei Hossu Longin și Memorialului Durerii, apoi Irinei Nicolau, a încercat și mai mult să ajute lumea.
A cerut asfaltarea drumului din centru până la Primărie și a obținut. A fost vizitată de miniștri, de președinte și chiar de Regele Mihai.
🧊 Dușmani în sat și o amintire din 1984–1985
Nucșoara a rămas dezbinată. Au existat și localnici care au susținut înflăcărat comunismul.
Strănepotul ei, Bogdan Vârvoreanu, a povestit un episod din vara lui 1984 sau 1985: se întorcea cu străbunicii de la fân, într-o zi toridă, când o bătrână a apărut fluturând un băț și amenințându-i să nu mai calce prin grădina ei. Îi făcea „hoți” și „partizani”. Străbunicul nu a băgat-o în seamă și le-a spus să-și vadă de drum.
🏠 Casa martirului și proiectul de casă memorială
Casa din Nucșoara a rămas moștenire strănepotului, Bogdan Vârvoreanu. În anul 2017, el a înființat Asociația Elisabeta Rizea și a început un proiect amplu: transformarea casei în casă memorială. Pentru ca locuința unde a trăit cea mai mare parte a vieții să devină casă memorială, erau necesare câteva zeci de mii de euro.
Până în vara anului trecut, prin donații, s-au realizat:
▪ lucrări de drenaj în curte;
▪ stabilizarea temeliei prin lucrări specifice;
▪ o anexă din lemn pentru bucătărie și baie;
▪ o magazie din lemn;
▪ refacerea fostei bucătării lipite de spatele casei, tot din lemn;
▪ înlocuirea lemnăriei prispei și a stâlpilor din lemn, extrem de deteriorați.
Era nevoie de mai mult pentru ca proiectul să devină realitate. Bogdan Vârvoreanu a spus că nu renunța. A vorbit despre legătura cu străbunica lui într-un mod care depășea biografia: „Elisabeta Rizea a fost și va rămâne în sufletul meu, mai ceva decât o mamă, o icoană a demnității, a onoarei și a curajului… Îmi amintesc cum stăteam seara pe prispa casei sale și îmi povestea prin câte a trecut și câte a îndurat… Cum aduna informații din sat ziua, iar noaptea le scria pe bilețele, după care le ducea într-o scorbură, într-o salcie…”
🚑 1990: internată cu ambulanța după un îndemn public
La câteva luni după căderea comunismului, la alegerile din mai 1990, Elisabeta Rizea i-a îndemnat public pe oameni „să nu aleagă un singur partid”.
Apelul ei nu a reușit într-o Românie care nu cunoștea bine drepturile unei democrații, într-o țară unde manipularea și dezinformarea dominau. În replică, autoritățile din județul Argeș au trimis ambulanța la Nucșoara și au internat-o la Spitalul Județean din Pitești pentru „diagnosticare”. Ea a reușit să fugă.
Profesorul Cătălin Nedelcu a sintetizat tensiunea din sat: „Elisabeta Rizea a trăit într-o Nucșoară dezbinată, cu prieteni puțini și dușmani mulți, a fost admirată și urâtă, însă a pus Nucșoara… pe harta memoriei românești. Și a făcut puțină justiție cu ajutorul memoriei!”
🕯️ Ultima dorință și o lume care nu s-a „limpezit”
Elisabeta Rizea a mai trăit 13 ani după căderea comunismului. A murit la vârsta de 91 de ani, pe 6 octombrie 2003.
Una dintre ultimele ei dorințe a rămas ca o propoziție care înțepa: „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să știu că s-a limpezit lumea.”
Lumea nu s-a limpezit.
Dar memoria și eroismul Elisabetei Rizea au rămas limpezi pentru cei care i-au aflat povestea — și mai ales pentru cei care au înțeles cât de ușor se putea pierde totul, într-un sat de munte, doar pentru că ai dus o traistă cu mâncare unor oameni urmăriți.
