La mijlocul secolului al XV-lea, o singură figură domina peisajul sângeros al Europei de Est: Ioan de Hunedoara. Cunoscut și sub numele de Iancu de Hunedoara, acesta nu a fost doar eroul românilor, sârbilor și maghiarilor, ci și omul care a purtat pe umerii săi destinul Ungariei ca guvernator și al Transilvaniei ca voievod.
Supranumit „Atletul lui Hristos” de către Papa Calixt al III-lea pentru dârzenia cu care a apărat lumea creștină, Ioan a lăsat în urmă o moștenire care îmbină geniul militar cu legendele întunecate. Iată secretele și faptele brute ale unei vieți care pare desprinsă din cele mai intense cronici medievale.
Originea regală: un inel, un corb și un secret de stat
Nici până astăzi, istoricii nu s-au pus de acord asupra etniei sale sau a locului nașterii. Totuși, o legendă creată de cărturarii epocii, ilustrată chiar în frescele Castelului Corvinilor, sugerează că Ioan ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg.
Povestea spune că regele, trecând prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din Hunedoara. La despărțire, i-a lăsat un inel, semn de recunoaștere pentru viitorul copil. Ani mai târziu, în drum spre curtea regală, un corb fură inelul strălucitor. Voicu, tatăl oficial al lui Ioan, doboară pasărea cu o săgeată, recuperând bijuteria și oferind familiei blazonul etern: corbul cu inel în cioc.
„Dacă Ioan de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui n-ar fi avut niciun motiv să nu declare el însuși acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor”, nota istoricul Camil Mureșanu, subliniind că Ioan nu a formulat niciodată pretenții la tron.
Iancu de Hunedoara, cel mai bogat om din Transilvania
Răsplătit în anul 1409 de regele Sigismund pentru serviciile aduse coroanei, clanul Huniazilor primește cetatea Hunedoarei. Dar Ioan a dus această avere la un nivel colosal. Până în anul 1446, el devenise unul dintre cei mai bogați oameni ai regiunii, stăpânind un domeniu care cuprindea:
- Aproximativ 5 milioane de jugăre de pământ;
- 28 de cetăți și 57 de orașe;
- Peste 930 de sate;
- Propria armată de mercenari, care îi asigura independența.
Castelul Corvinilor: arhitectură, lux și teroare
Castelul ridicat la mijlocul secolului XV nu era doar o fortăreață, ci o capodoperă a rezistenței. Cronicarul Antonio Bonfini relata: „Ioan Corvin a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniștite… acesta este atât de întărit prin măiestria clădirii, încât nu se înspăimântă de niciun atac”.
După moartea voievodului, soția sa, Elisabeta, a continuat lucrările, transformând edificiul într-un loc luxos pentru standardele epocii. Au fost aduși meșteri francezi pentru capelă și extinderi, castelul fiind dotat cu bucătării, dormitoare încălzite, săli de ospețe, dar și spații sinistre: beciuri, temnițe și o sală de tortură.
Fântâna blestemată: „Apă ai, dar inimă nu”
Legenda spune că fântâna adâncă de 25 de metri a fost săpată timp de 15 (sau 16) ani de trei prizonieri turci, cărora Ioan le-a promis libertatea dacă găsesc apă. Au reușit, dar după moartea lui Ioan, Elisabeta a ordonat uciderea lor.
Inscripția arabă de pe contrafortul capelei, tradusă de istoricul Mihail Guboglu, spune simplu: „Cel ce-a scris-o este Hassan, prizonier la ghiauri în cetatea de lângă biserică”. Tradiția orală însă, transmisă prin publiciști precum Ion Mehedințeanu, a păstrat mesajul mult mai dur atribuit robilor: „Apă ai, dar inimă nu”.
Conflictul fatal cu familia lui Vlad Țepeș
Poate cel mai întunecat capitol este rivalitatea cu Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș. Deși ambii făceau parte din Ordinul Dragonului (creat în 1408 pentru lupta anti-otomană), relația s-a frânt după Bătălia de la Varna (1444). Regele Ladislau al III-lea fusese ucis, iar Vlad Dracul, refuzând să-l sprijine pe Iancu de Hunedoara, l-a luat pe acesta prizonier.
Ioan nu a putut trece peste rușinea captivității. În toamna lui 1446, oștile sale intră în Muntenia. Vlad Dracul este decapitat la Bălteni, iar fiul său, Mircea, este îngropat de viu. Vlad Țepeș, viitorul domn al Țării Românești, găsește scăpare la turci, marcând începutul unei tensiuni istorice care va dura generații.
„Lumina lumii” s-a stins la Zemun
După ce a alungat oștile sultanului Mehmet al II-lea de la Belgrad în vara lui 1456, Ioan de Hunedoara se stinge la 11 august. Cauza morții rămâne disputată: ciuma, rănile din luptă sau epuizarea extremă. Cărturarul Gașpar Heltai scria că „medicamentele doctorilor au fost zadarnice” în fața frigurilor care l-au consumat după bătălie.
Înmormântat în Catedrala Sf. Mihail din Alba Iulia, pe piatra sa funerară stă scris: „s-a stins lumina lumii”. Așa cum consemna Nicolae Iorga, eroul nu a murit în cetatea de pe râul Zlaști, ci în corturile de sub Belgrad, după ce făcuse să fugă unul dintre cei mai mari sultani ai Turcimii. Victoria sa a adus o liniște de șapte decenii în sud-estul Europei, confirmându-i statutul de „Lumina Lumii”.
