Abonează-te
Înapoi în flux
Meniu

Istorie

Colaborarea cu Axa: ideologie, administrație și constrângere în vreme de război

În Al Doilea Război Mondial, multe guverne, organizații și indivizi au colaborat cu Puterile Axei, „din convingere, din disperare sau sub constrângere”.[1] Naționaliștii au întâmpinat uneori trupele germane sau italiene pe care le credeau capabile să le elibereze țările de colonizare. Guvernele danez, belgian și cel al Franței de la Vichy au încercat să împace și să negocieze cu invadatorii în speranța de a reduce daunele aduse cetățenilor și economiilor lor.

Unii lideri de țări, precum Henrik Werth⁠(d) din Ungaria, stat membru al Axei, au cooperat cu Italia și Germania deoarece doreau să recâștige teritorii pierdute în timpul și după Primul Război Mondial sau pe care cetățenii lor naționaliști pur și simplu le râvneau. Alții, precum Franța, aveau deja propriile mișcări fasciste în ascensiune și/sau un sentiment antisemit, pe care invadatorii l-au validat și întărit. Indivizi precum Hendrik Seyffardt⁠(d) în Țările de Jos și Theodoros Pangalos⁠(d) în Grecia au văzut colaborarea ca pe o cale către putere personală în politica țării lor. Alții credeau că Germania va învinge și doreau să fie de partea câștigătoare sau se temeau să nu fie de partea învinsă.

Forțele militare ale Axei au recrutat mulți voluntari, uneori sub amenințarea armei, mai des cu promisiuni pe care ulterior le-au încălcat, sau dintre prizonierii de război care încercau să scape de condițiile îngrozitoare și adesea letale din lagărele de detenție. Alți voluntari s-au înrolat de bunăvoie deoarece împărtășeau ideologii naziste sau fasciste.

Terminologie

Stanley Hoffmann⁠(d) a folosit în 1968 termenul colaboraționist pentru a-i descrie pe cei care au colaborat din motive ideologice.[2] Bertram Gordon, profesor de istorie modernă, a folosit de asemenea termenii colaboraționist și colaborator pentru colaborarea ideologică și non-ideologică.[3] Termenul colaborare descria cooperarea, uneori pasivă, cu o putere învingătoare.[4]

Europa Occidentală

Belgia

Belgia a fost invadată de Germania nazistă în mai 1940[5] și a fost ocupată până la sfârșitul anului 1944.

Colaborarea politică a luat forme diferite de-a lungul diviziunii lingvistice belgiene⁠(d). În Flandra vorbitoare de neerlandeză, Vlaamsch Nationaal Verbond⁠(d) (Uniunea Națională Flamandă sau VNV), clar autoritară, antidemocratică și influențată de idei fasciste,[6] a devenit un actor major în strategia germană de ocupație ca parte a mișcării flamande⁠(d) de dinainte de război. Politicienii VNV au fost promovați în funcții în administrația civilă belgiană.[7] Poziția VNV, comparativ moderată, a fost tot mai mult eclipsată ulterior în război de mișcarea mai radicală și pro-germană DeVlag⁠(d).[8]

În Valonia francofonă, Partidul Rexist al lui Léon Degrelle, un partid politic autoritar și de fascism catolic⁠(d) existent înainte de război,[9] a devenit echivalentul valon al VNV, deși naționalismul belgian al Rex îl punea în conflict cu naționalismul flamand al VNV și cu Flamenpolitik⁠(d) germană. Rex s-a radicalizat tot mai mult după 1941 și s-a declarat parte a Waffen-SS.

Deși guvernul belgian de dinainte de război⁠(d) a plecat în exil în 1940, serviciul civil belgian a rămas în funcțiune pe o mare parte a ocupației. Comitetul Secretarilor Generali⁠(d), un organism administrativ format din funcționari publici, deși conceput ca o instituție pur tehnocratică, a fost acuzat că a ajutat la implementarea politicilor de ocupație germane. În ciuda intenției de a reduce prejudiciile aduse belgienilor, acesta a permis, dar nu a putut modera politicile germane precum persecutarea evreilor⁠(d) și deportarea muncitorilor⁠(d) în Germania. A reușit totuși să amâne aceasta din urmă până în octombrie 1942.[10] Încurajarea germanilor să delege sarcini Comitetului a făcut ca implementarea lor să fie mult mai eficientă decât ar fi putut realiza germanii prin forță.[11] Belgia depindea de Germania pentru importurile de alimente, astfel că comitetul era mereu într-o poziție dezavantajoasă în negocieri.[11]

Guvernul belgian în exil⁠(d) a criticat comitetul pentru că a ajutat germanii.[12][13] Secretarii generali erau, de asemenea, nepopulari chiar în Belgia. În 1942, jurnalistul Paul Struye⁠(d) i-a descris drept „obiectul unei nepopularități crescânde și aproape unanime”.[14] Ca față a autorității de ocupație germane, au devenit nepopulari în rândul publicului, care îi învinovățea pentru cerințele germane pe care le aplicau.[12]

După război, mai mulți dintre secretarii generali au fost judecați pentru colaborare. Majoritatea au fost rapid achitați. Gérard Romsée⁠(fr), fost secretar general pentru afaceri interne, a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare, iar Gaston Schuind, din Poliția Judiciară din Bruxelles,[15] a fost condamnat la cinci.[16] Mulți foști secretari generali au avut cariere politice după război. Victor Leemans⁠(d) a fost senator din partea partidului de centru-dreapta Partidul Social-Creștin⁠(d) (PSC-CVP) și a devenit președinte al Parlamentului European.[17]

Poliția belgiană a fost, de asemenea, acuzată de colaborare, în special în Holocaust⁠(d).[8]

Spre sfârșitul războiului, milițiile partidelor colaboraționiste au desfășurat activ represalii pentru atacurile rezistenței sau chiar asasinate.[18] Aceste asasinate au inclus figuri importante suspectate de implicare sau simpatie față de rezistență,[19] precum Alexandre Galopin⁠(d), conducătorul Société Générale de Belgique⁠(d), asasinat în februarie 1944. Printre masacrele represive asupra civililor[18] s-au numărat Masacrul de la Courcelles⁠(d), în care 20 de civili au fost uciși de paramilitarii rexisti pentru asasinarea unui burgomaster, și un masacru la Meensel-Kiezegem, unde au fost uciși 67 de oameni.[20]

Insulele Canalului

Insulele Canalului au fost singurul teritoriu controlat de britanici din Europa ocupat de Germania nazistă. Politica guvernelor insulelor a fost ceea ce ele au numit „relații corecte” cu ocupanții germani. Nu a existat rezistență armată sau violentă a insularilor față de ocupație.[21] După 1945, acuzațiile de colaborare au fost investigate. În noiembrie 1946, ministrul britanic de interne a informat Camera Comunelor a Regatului Unit[22] că majoritatea acuzațiilor nu aveau fundament. Doar douăsprezece cazuri de colaborare au fost considerate pentru urmărire penală, iar Directorul Procuraturilor Publice⁠(d) le-a respins din lipsă de temei. În special, s-a decis că nu existau baze legale pentru a acționa împotriva celor acuzați că au informat autoritățile de ocupație împotriva concetățenilor lor.[23]

Pe insulele Jersey și Guernsey, au fost adoptate legi[24][25] pentru confiscarea retroactivă a câștigurilor financiare realizate de profitorii de război⁠(d) și speculanții de pe piața neagră. După eliberare, forțele britanice au trebuit să intervină pentru a preveni atacurile de răzbunare împotriva femeilor considerate că au practicat colaborare orizontală⁠(d) (relații) cu soldații germani.[26]

Danemarca

Când, la 9 aprilie 1940, forțele germane au invadat Danemarca neutră, au încălcat un tratat de neagresiune semnat cu un an înainte, dar au susținut că vor „respecta suveranitatea și integritatea teritorială și neutralitatea Danemarcei”.[27] Guvernul danez s-a predat rapid și a rămas în funcție. Parlamentul⁠(d) a menținut controlul asupra politicii interne.[28] Opinia publică daneză a sprijinit în general noul guvern, mai ales după Căderea Franței în iunie 1940.[29]

Guvernul Danemarcei a cooperat cu ocupanții germani până în 1943,[30] și a ajutat la organizarea vânzărilor de produse industriale și agricole către Germania.[31] Guvernul danez a adoptat o serie de politici pentru a satisface Germania și a menține ordinea socială. La 25 noiembrie 1941, Danemarca a aderat la Pactul Anti-Comintern.[32] Guvernul danez și regele Christian X au descurajat în mod repetat sabotajul și au încurajat denunțarea mișcării de rezistență. Luptătorii rezistenței au fost închiși sau executați; după război, informatorii au fost condamnați la moarte.[33][34][35]

Înainte, în timpul și după război, Danemarca a aplicat o politică restrictivă privind refugiații; a predat autorităților germane cel puțin 21 de refugiați evrei care au reușit să treacă frontiera;[31] 18 dintre ei au murit în lagăre de concentrare, inclusiv o femeie și cei trei copii ai ei.[36] În 2005, prim-ministrul Anders Fogh Rasmussen și-a cerut oficial scuze pentru aceste politici.[37]

După invazia germană a Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941, autoritățile germane au cerut arestarea comuniștilor danezi. Guvernul danez s-a conformat, ordonând poliției să aresteze 339 de comuniști aflați pe registre secrete. Dintre aceștia, 246, inclusiv cei trei membri comuniști ai parlamentului danez, au fost închiși în lagărul Horserød⁠(d), încălcând constituția daneză. La 22 august 1941, parlamentul danez a adoptat Legea comunistă⁠(d), scoțând în afara legii Partidul Comunist din Danemarca⁠(d) și activitățile comuniste, o altă încălcare a constituției daneze. În 1943, aproximativ jumătate dintre comuniștii închiși au fost transferați în lagărul de concentrare Stutthof⁠(d), unde 22 dintre ei au murit.

Producția industrială și comerțul au fost, parțial din cauza realităților geopolitice și a necesităților economice, redirecționate către Germania. Mulți oficiali guvernamentali au considerat extinderea comerțului cu Germania drept vitală pentru menținerea ordinii sociale în Danemarca[38] și se temeau că un nivel mai ridicat al șomajului și al sărăciei ar putea duce la tulburări civile, rezultând într-o reprimare din partea germanilor.[39] Indemnizațiile de șomaj puteau fi refuzate dacă existau locuri de muncă disponibile în Germania, astfel încât, în medie, aproximativ 20.000 de danezi au lucrat în fabrici germane pe parcursul celor cinci ani de război.[40]

Franța

Franța de la Vichy

După înfrângerea Franței din iunie 1940, A Treia Republică Franceză s-a prăbușit și a fost înlocuită de autoritarul Statul Francez (État Français), condus de eroul din Primul Război Mondial, mareșalul Philippe Pétain.[41] Noul guvern a fost stabilit la Vichy în loc de Paris. Prim-ministrul Paul Reynaud a demisionat mai degrabă decât să semneze armistițiul cu Germania, după care Adunarea Națională i-a acordat lui Pétain puteri depline pentru a redacta o nouă constituție. În schimb, el a folosit aceste puteri pentru a institui un regim bazat pe principii autoritare și conservatoare.[42]

Pierre Laval⁠(d) și alți miniștri de la Vichy s-au concentrat inițial pe păstrarea suveranității franceze și pe repatrierea prizonierilor de război.[43] Regimul a încercat să mențină o iluzie de autonomie și să evite instaurarea directă a administrației militare germane. În Parisul ocupat, autoritățile germane au tolerat activitatea mai multor grupuri colaborationiste care criticau public regimul de la Vichy pentru că nu mergea suficient de departe. Acest lucru a servit drept tactică de presiune, amenințând implicit cu înlocuirea liderilor de la Vichy care se opuneau cerințelor germane. Până în ultimele luni ale ocupației, Statul Francez a sprijinit activ obiectivele economice și strategice ale autorităților germane.[44]

Mișcări colaborationiste

Cele patru principale facțiuni politice care au apărut drept susținătoare majore ale colaborationismului radical în Franța au fost:

  • Raliul Național Popular⁠(d) (Rassemblement National Populaire, RNP), condus de neo-socialistul Marcel Déat⁠(d);
  • Partidul Popular Francez⁠(d) (Parti Populaire Français, PPF), fondat de fostul comunist Jacques Doriot⁠(d);
  • Mișcarea Socială Revoluționară⁠(d) (Mouvement Social Révolutionnaire, MSR), fondată de Eugène Deloncle⁠(d), care condusese înainte de război gruparea paramilitară Cagoule⁠(d); și
  • Pierre Costantini⁠(d) și Liga Franceză⁠(d) (Ligue Française).[45]

Aceste grupuri erau reduse ca dimensiune: între 1940 și 1944 mai puțin de 220.000 de persoane din Franța și Africa de Nord Franceză⁠(d) s-au alăturat mișcărilor colaboraționiste.[46][47] În ultimele șase luni ale ocupației, Déat și Doriot, împreună cu Joseph Darnand⁠(d), care conducea organizația paramilitară Milice, au devenit membri ai guvernului de la Vichy în exil din enclava Sigmaringen din sud-vestul Germaniei.

Colaborare în uniformă

Colaborarea poliției franceze⁠(d) a fost decisivă pentru implementarea Holocaustului în Franța ocupată. Germania a folosit poliția franceză pentru a menține ordinea și a reprima rezistența. Poliția franceză a fost responsabilă de recensământul evreilor, arestarea acestora și adunarea lor în lagăre, de unde erau trimiși în străinătate către lagărele de exterminare. Pentru aceasta, poliția a rechiziționat autobuze și a folosit rețeaua feroviară a trenurilor SNCF.[48] În ianuarie 1943, Laval a înființat Milice, o forță de poliție paramilitară condusă de Joseph Darnand care a asistat Gestapo în lupta împotriva Rezistenței și în persecutarea evreilor; aceasta număra aproximativ 30.000 de membri, atât bărbați, cât și femei.

În iulie 1941, partidele colaborationiste au cooperat la organizarea și recrutarea Legiunii Voluntarilor Francezi Împotriva Bolșevismului⁠(d) (LVF), pentru a lupta alături de forțele germane pe Frontul de Est. Din iulie 1941, un total de 5.800 de voluntari francezi au servit în LVF până la desființarea acesteia în noiembrie 1944. La 18 august 1943, autoritățile germane au înființat și SS Volunteer Sturmbrigade France⁠(d) (Regimentul SS de voluntari francezi), format din recruți francezi pentru Waffen-SS.[49] La 13 noiembrie 1944, membrii supraviețuitori ai Sturmbrigade au fost reuniți cu foști luptători LVF, membri ai Corpul Motorizat Național-Socialist⁠(d) (Motorgruppe Luftwaffe), detașamente ale Kriegsmarine și muncitori ai Organizației Todt⁠(d), formând nucleul noii Waffen-Grenadier-Brigade der SS „Charlemagne”⁠(d).[50] În februarie 1945, această brigadă a fost ridicată la rang de divizie și desfășurată în Europa de Est și la Berlin, având un efectiv de 7.340 de oameni.[51] Potrivit istoricului francez Pierre Giolitto, aproximativ 30.000 de francezi (inclusiv necombatanți) au servit în unități militare germane în timpul războiului.

Partidul Comunist

Până la invazia germană a Rusiei din 21 iunie 1941, conducerea națională a Partidului Comunist Francez (PCF) a rămas apropiată de linia definită de Comintern și de Uniunea Sovietică, susținând că „singura luptă legitimă este lupta revoluționară și nu pseudo-rezistența gaulliștilor, pioni ai capitalismului britanic”.[52][53] Urmând această logică, relațiile cu ocupantul au fost ambigue. Ronald Tiersky⁠(d) a descris acțiunile comuniștilor francezi din acea perioadă drept „colaborare activă în anumite privințe”.[54]

În primele zile ale ocupației germane a Franței, ediția clandestină a ziarului L'Humanité a făcut apel la muncitorii francezi să fraternizeze cu soldații germani, prezentându-i nu ca dușmani ai națiunii, ci drept „frați de clasă”.[55] În iunie 1940, la instrucțiunile conducerii partidului, liderii comuniști francezi au contactat autoritățile germane[56] și au fost primiți de Otto Abetz⁠(d), ambasadorul german la Paris.[57] Aceștia au solicitat permisiunea de a republica L'Humanité, care fusese suspendat în august 1939 de guvernul Daladier din cauza sprijinului său pentru pactul germano-sovietic;[58] de asemenea, au cerut legalizarea Partidului Comunist Francez, dizolvat în septembrie 1939.[59] Negocierile nu au avut succes din cauza ostilității comandamentului militar german și a anticomunismului visceral al guvernului Pétain.[56] Pe tot parcursul acelei veri, L'Humanité și întreaga presă clandestină comunistă au continuat să publice articole care predicau „frăția franco-germană”, denunțau „imperialismul britanic” și îl prezentau pe de Gaulle drept un soldat reacționar și belicos.[56]

După invazia Wehrmachtului în Rusia un an mai târziu, PCF și-a schimbat complet poziția și a devenit unul dintre actorii-cheie ai Rezistenței franceze.[60][61]

Muncitori francezi pentru Germania

La început, regimul de la Vichy a acceptat ca, pentru fiecare prizonier de război francez repatriat, să trimită trei voluntari francezi să lucreze în fabricile germane. Când acest program (cunoscut ca la relève⁠(d)) nu a atras suficienți muncitori pentru a satisface Reichul, Vichy a început, din februarie 1943, să recruteze forțat tineri francezi (cu vârste între 18 și 20 de ani) în cadrul Service du travail obligatoire⁠(d) (STO sau Serviciul Muncii Obligatorii), o mobilizare obligatorie la muncă pe doi ani care a dus la deportarea a 800.000 de francezi în lagăre de muncă germane.[62]

Extrem de nepopular, STO a provocat o ostilitate crescândă față de politica de colaborare și a determinat un număr mare de tineri să se alăture Rezistenței franceze în loc să se prezinte la recrutare. Oamenii au început să dispară în păduri și în zonele montane izolate pentru a se alătura maquis⁠(d) (Rezistența rurală).[63][64]

Colaborarea regimului de la Vichy în Holocaust

La începutul secolului al XX-lea, mulți evrei vedeau Franța ca o națiune a justiției și a oportunităților, în special în lumina reabilitării finale a lui Alfred Dreyfus.[65] Istoricul Holocaustului Susan Zuccotti⁠(d) observă că unii imigranți evrei din Europa de Est au ales chiar Franța în locul Statelor Unite deoarece o considerau o țară în care statul de drept putea prevala, chiar și în fața antisemitismului.[66] Până în 1940, aproximativ 330.000 de evrei trăiau în Franța și, deși existau sentimente antisemite, multe familii evreiești se simțeau relativ în siguranță și integrate în societatea franceză.[67]

Acest sentiment de siguranță s-a prăbușit după înfrângerea Franței și instaurarea regimului de la Vichy, care a jucat un rol central în implementarea Holocaustului. Acționând independent de ordinele germane, acesta a introdus legi antisemite începând cu Statut des Juifs⁠(d) la 3 octombrie 1940, urmat a doua zi de un decret care autoriza internarea evreilor străini atât în zonele ocupate, cât și în cele neocupate.[68] Lagăre de internare precum Drancy⁠(d), Pithiviers⁠(d), Beaune-la-Rolande⁠(d) și Gurs⁠(d) au fost administrate de autoritățile franceze și au servit drept puncte-cheie de tranzit pentru deportările către Auschwitz.[69]

Comisariatul General pentru Afaceri Evreiești⁠(d), creat în martie 1941, a fost însărcinat cu pregătirea și aplicarea legilor rasiale, inclusiv confiscarea proprietăților evreiești.[68] Poliția franceză, sub conducerea secretarului general René Bousquet⁠(d), a organizat arestările, începând cu razia „biletului verde”⁠(d), prima mare arestare în masă a evreilor străini la Paris la 14 mai 1941.[68] În august 1942, acordurile Bousquet–Oberg au oficializat cooperarea poliției cu SS, iar forțele franceze au predat 10.000 de evrei apatrizi din Zona de Sud.[70] În aceeași vară, prim-ministrul Pierre Laval⁠(d) a propus ca și copiii să fie deportați împreună cu familiile lor, susținând că „copiii ar trebui să rămână cu părinții lor”.[70] Deportările din ambele zone s-au accelerat, vizând în principal evreii născuți în străinătate sau apatrizi.[70]

În 1995, președintele Jacques Chirac a recunoscut oficial responsabilitatea statului francez pentru deportarea evreilor în timpul războiului, în special a celor peste 13.000 de victime ale raziei Vel' d'Hiv din iulie 1942.[71]

Dintre aproximativ 330.000 de evrei care trăiau în Franța în 1940, circa 76.000 au fost deportați în lagărele naziste.[72][70] Potrivit lui Serge Klarsfeld, din cei 75.721 de evrei deportați din Franța către lagărele de exterminare din Polonia ocupată⁠(d), doar 2.567 au supraviețuit.[73] Rata generală de supraviețuire a evreilor din Franța, de aproximativ 76%, a fost neobișnuit de ridicată comparativ cu alte țări ocupate de naziști.[74] Istoricii atribuie această rată relativ ridicată mai multor factori, inclusiv focalizării inițiale a regimului de la Vichy asupra evreilor străini, întârzierilor în vizarea cetățenilor francezi și dispersiei geografice a populației evreiești.[74]

Urmări

Pe măsură ce Eliberarea⁠(d) s-a extins în Franța în 1944–1945, s-au extins și așa-numitele epurări sălbatice (l'Épuration sauvage⁠(d)). Grupurile de rezistență au aplicat represalii sumare, în special împotriva presupușilor informatori și a membrilor paramilitarilor anti-partizani⁠(d) ai regimului de la Vichy, Milice. Tribunale neoficiale au judecat și pedepsit mii de persoane acuzate (uneori pe nedrept) de colaborare sau de relații cu inamicul. Estimările privind numărul victimelor diferă, dar istoricii sunt de acord că numărul nu va fi cunoscut niciodată pe deplin.[75]

Nu toți colaboratorii proeminenți au supraviețuit pentru a vedea Eliberarea. Fostul adjunct al lui Pétain, amiralul François Darlan⁠(d), a fost asasinat în decembrie 1942 după ce a ajuns la un acord cu Aliații care invadaseră Africa de Nord. (Vezi #French North Africa mai jos.) În ianuarie 1944, Eugène Deloncle⁠(d), fostul lider al La Cagoule⁠(d) și MSR, care se orientase către rezistența germană, a murit într-un schimb de focuri cu Serviciul de Securitate german (SD). În iunie 1944 (imediat după Ziua Z), Rezistența din Paris l-a ucis pe radiodifuzorul pro-Axa Philippe Henriot⁠(d) în fața familiei sale. Iar în februarie 1945, aproape de sfârșitul războiului european, germanii l-au presat pe Jacques Doriot⁠(d) din PPF să se reconcilieze cu rivalul său Marcel Déat⁠(d) din RNP, însă Doriot a murit când mașina care îl ducea să se întâlnească cu Déat a fost mitraliată de avioane aliate.[76] Déat însuși a scăpat însă în Italia, unde a murit în 1955.

Pe măsură ce o ordine juridică formală a fost restabilită în Franța, epurările informale au fost înlocuite de l'Épuration légale⁠(d) (epurarea legală). Cele mai notabile și cele mai solicitate condamnări au fost cele ale lui Pierre Laval⁠(d), judecat și executat în octombrie 1945, și ale mareșalului Philippe Pétain, a cărui condamnare la moarte din 1945 a fost ulterior comutată la închisoare pe viață în fortăreața insulară Yeu⁠(d) din Bretania, unde a murit în 1951. Joseph Darnand⁠(d), liderul Milice, a fost condamnat și executat în octombrie 1945.

Câteva decenii mai târziu, câțiva foști colaboratori supraviețuitori, precum Paul Touvier⁠(d), au fost judecați pentru crime împotriva umanității.

René Bousquet⁠(d) a fost reabilitat și a recâștigat o anumită influență în politica, finanțele și jurnalismul francez, dar a fost totuși investigat în 1991 pentru deportarea evreilor. A fost asasinat în 1993, chiar înainte de începerea procesului său. Maurice Papon⁠(d) a servit ca prefect al poliției din Paris sub președintele Charles de Gaulle (având astfel responsabilitatea finală pentru Masacrul de la Paris din 1961⁠(d)) și, 20 de ani mai târziu, ca ministru al bugetului sub președintele Valéry Giscard d'Estaing, înainte de condamnarea și încarcerarea sa în 1998 pentru crime împotriva umanității, pentru organizarea deportării a 1.560 de evrei din regiunea Bordeaux către lagărul de internare francez de la Drancy⁠(d).

Luxemburg

Luxemburg a fost invadat de Germania nazistă în mai 1940 și a rămas sub ocupație germană⁠(d) până la începutul anului 1945. Inițial, țara a fost administrată ca o regiune distinctă, deoarece germanii pregăteau asimilarea populației sale germanice în Germania însăși. Mișcarea Volksdeutsche Bewegung⁠(d) (VdB) a fost fondată în Luxemburg în 1941 sub conducerea lui Damian Kratzenberg⁠(d), profesor german la Athénée de Luxembourg⁠(d).[77] Aceasta urmărea să încurajeze populația către o poziție pro-germană, înaintea anexării propriu-zise, folosind sloganul Heim ins Reich⁠(d). În august 1942, Luxemburgul a fost anexat la Germania nazistă, iar bărbații luxemburghezi au fost încorporați în armata germană.

Monaco

În timpul ocupației naziste a Monacoului, poliția a arestat și a predat naziștilor 42 de refugiați evrei din Europa Centrală, protejând în același timp evreii proprii ai Principatului.[78]

Țările de Jos

Germanii au reorganizat poliția neerlandeză din perioada de dinainte de război și au înființat o nouă Poliție Comunală, care i-a ajutat pe germani să combată rezistența din țară și să deporteze evreii. Mișcarea Național-Socialistă din Țările de Jos (NSB) avea unități de miliție, ai căror membri au fost transferați către alte formațiuni paramilitare, precum Netherlands Landstorm⁠(d) sau Control Commando. Un număr mic de persoane i-au ajutat în mod semnificativ pe germani în vânătoarea de evrei, inclusiv unii polițiști și Coloana Henneicke⁠(d). Mulți dintre aceștia erau membri ai NSB.[79] Doar această coloană a fost responsabilă pentru arestarea a aproximativ 900 de evrei.[80][81]

Norvegia

În Norvegia, guvernul național condus de Vidkun Quisling a fost instalat de germani ca regim-marionetă în timpul ocupației germane⁠(d), în timp ce regele Haakon al VII-lea și guvernul norvegian ales legal⁠(d) au fugit în exil.[82] Quisling i-a încurajat pe norvegieni să se ofere voluntari pentru serviciul în Waffen-SS, a colaborat la deportarea evreilor și a fost responsabil pentru execuțiile membrilor mișcării de rezistență norvegiene⁠(d).

Aproximativ 45.000 de colaboratori norvegieni au aderat la partidul fascist Nasjonal Samling (Uniunea Națională), iar circa 8.500 dintre ei s-au înrolat în organizația paramilitară colaboraționistă Hirden⁠(d). Aproximativ 15.000 de norvegieni s-au oferit voluntari de partea naziștilor și 6.000 s-au alăturat Germanische SS⁠(d). În plus, unități de poliție norvegiene precum Statspolitiet⁠(d) au ajutat la arestarea multor evrei din Norvegia⁠(d). Din cei 742 de evrei deportați în lagăre de concentrare și de exterminare, toți, cu excepția a 23, au fost uciși sau au murit înainte de sfârșitul războiului. Knut Rød⁠(d), ofițerul de poliție norvegian cel mai responsabil pentru arestarea, detenția și transferul bărbaților, femeilor și copiilor evrei către trupele SS în portul Oslo, a fost ulterior achitat în timpul epurărilor legale din Norvegia după război⁠(d) în două procese foarte mediatizate care rămân controversate.[83]

Nasjonal Samling a avut foarte puțin sprijin în rândul populației generale.[84]

După război, Quisling a fost executat prin împușcare.[85] Numele său a devenit un eponim internațional pentru „trădător”.[86]

Europa de Est

Albania

După Invazia italiană a Albaniei⁠(d), Armata Regală Albaneză⁠(d), poliția și jandarmeria regală albaneză⁠(d) au fost integrate în forțele armate italiene în cadrul nou-creatului protectorat italian al Albaniei.

Miliția Fascistă Albaneză⁠(d) s-a format după invazia italiană a Albaniei din aprilie 1939. În partea iugoslavă a Kosovo, aceasta a înființat Vulnetari⁠(d) (sau kosovari), o miliție voluntară de Albanezi din Kosovo. Unitățile Vulnetari au atacat frecvent sârbii de etnie și au efectuat raiduri împotriva țintelor civile.[87][88] Acestea au incendiat sute de sate sârbe și muntenegrene, au ucis numeroase persoane și au jefuit Kosovo și regiunile învecinate.[89]

Statele baltice

Cele trei republici baltice, Estonia, Letonia și Lituania, invadate mai întâi de Uniunea Sovietică, au fost ulterior ocupate de Germania și incorporate, împreună cu ceea ce fusese Republica Sovietică Socialistă Bielorusă a U.R.S.S. (Belarus, vezi mai jos), în Reichskommissariat Ostland.[90]

Estonia

În planurile germane, Estonia urma să devină o zonă pentru viitoare colonizări germane, deoarece estonienii erau considerați relativ sus pe scara rasială nazistă, cu potențial de germanizare.[91] Spre deosebire de celelalte state baltice, ocuparea teritoriului estonian de către trupele germane a fost relativ îndelungată, între 7 iulie și 2 decembrie 1941. Această perioadă a fost folosită de sovietici pentru a desfășura un val de represiuni împotriva estonienilor. Se estimează că NKVD și batalioanele sale subordonate de distrugere au ucis aproximativ 2.000 de civili estonieni,[92] iar 50.000–60.000 de persoane au fost deportate adânc în URSS.[93] 10.000 dintre aceștia au murit în sistemul GULAG în decurs de un an.[93] Mulți estonieni au luptat împotriva trupelor sovietice de partea germană, sperând să-și elibereze țara. Aproximativ 12.000 de partizani estonieni⁠(d) au participat la lupte.[94] De o importanță deosebită au fost cei 57 de membri instruiți în Finlanda ai grupului Erna⁠(d), care au operat în spatele liniilor inamice.[94]

Grupuri de rezistență au fost organizate de germani în august 1941 sub forma Omakaitse (Autoapărare), care avea între 34.000[95] și 40.000 de membri,[96] bazându-se în principal pe Kaitseliit⁠(d), desființată de sovietici.[95] Omakaitse era responsabilă de curățarea spatelui armatei germane de soldați ai Armatei Roșii, membri ai NKVD și activiști comuniști. În decurs de un an, membrii săi au ucis 5.500 de locuitori estonieni.[97] Ulterior, au îndeplinit sarcini de pază și au luptat împotriva partizanilor sovietici parașutați în Estonia.[97] Dintre membrii Omakaitse au fost recrutați polițiști estonieni, membri ai Poliția Auxiliară Estonă și ofițeri ai Diviziei a 20-a Waffen-SS (estoniană)⁠(d).[98]

Germanii au format un guvern-marionetă, Autoadministrarea Estoniei⁠(d), condus de Hjalmar Mäe⁠(d). Acest guvern avea o autonomie considerabilă în afacerile interne, precum numirea în funcții în poliție.[98] Poliția de Securitate din Estonia⁠(d) (SiPo) avea o structură mixtă estono-germană (139 de germani și 873 de estonieni) și era formal subordonată Autoadministrării Estoniei.[99] Poliția estoniană a cooperat cu germanii la arestarea evreilor, romilor, comuniștilor și a celor considerați inamici ai ordinii existente sau elemente asociale. Poliția a ajutat, de asemenea, la recrutarea obligatorie⁠(d) a estonienilor pentru muncă forțată și serviciu militar⁠(d) sub comandă germană.[100] Majoritatea populației evreiești reduse din Estonia a fugit înainte de sosirea germanilor, rămânând doar aproximativ o mie de persoane. Toți au fost arestați de poliția estoniană și executați de Omakaitse.[101] Membrii Poliției Auxiliare Estone și ai Diviziei a 20-a Waffen-SS⁠(d) au executat, de asemenea, prizonieri evrei trimiși în lagărele de concentrare și de muncă înființate de germani pe teritoriul Estoniei.[102]

Imediat după intrarea în Estonia, germanii au început să formeze unități voluntare estoniene de dimensiunea unui batalion. Până în ianuarie 1942, au fost formate șase Grupuri de Securitate (batalioanele nr. 181–186, aproximativ 4.000 de oameni), subordonate Armatei a 18-a a Wehrmachtului.[103] După expirarea contractului de un an, unii voluntari au fost transferați la Waffen-SS sau s-au întors la viața civilă, iar din cei rămași au fost formate trei Batalioane de Est (nr. 658–660).[103] Acestea au luptat până la începutul anului 1944, după care membrii lor au fost transferați la Divizia a 20-a Waffen-SS⁠(d).[103]

Începând din septembrie 1941, comanda SS și a poliției a creat patru Batalioane de Apărare a Infanteriei (nr. 37–40) și un batalion de rezervă și geniu (nr. 41–42), subordonate operațional Wehrmachtului. Din 1943 au fost denumite Batalioane de Poliție, cu 3.000 de oameni încadrați în ele.[103] În 1944 au fost transformate în două batalioane de infanterie și evacuate în Germania în toamna anului 1944, unde au fost integrate în Divizia a 20-a Waffen-SS⁠(d).[103]

În toamna anului 1941, germanii au format și opt batalioane de poliție (nr. 29–36), dintre care doar batalionul nr. 36 avea un rol tipic militar. Totuși, din cauza lipsei de efective, majoritatea au fost trimise pe frontul din apropierea Leningradului[104] și au fost în mare parte desființate în 1943. În același an, comanda SS și a poliției a creat cinci noi Batalioane de Securitate și Apărare (au preluat numerotarea 29–33 și aveau peste 2.600 de oameni).[105] În primăvara anului 1943, au fost înființate cinci Batalioane de Apărare (nr. 286–290) ca unități de serviciu militar obligatoriu. Batalionul 290 era compus din estonieni ruși. Batalioanele nr. 286, 288 și 289 au fost folosite pentru a lupta împotriva partizanilor în Belarus.[106]

La 28 august 1942, germanii au format Legiunea Estoniană Waffen-SS⁠(d) voluntară. Din aproximativ 1.000 de voluntari, 800 au fost integrați în Batalionul Narva și trimiși în Ucraina în primăvara anului 1943.[107] Din cauza scăderii numărului de voluntari, în februarie 1943 germanii au introdus recrutarea obligatorie în Estonia. Cei născuți între 1919 și 1924 aveau de ales între a merge la muncă în Germania, a se înrola în Waffen-SS sau în batalioanele auxiliare estoniene. 5.000 s-au alăturat Legiunii Estoniene Waffen-SS, care a fost reorganizată în Brigada a 3-a Estoniană Waffen-SS.[106]

Pe măsură ce Armata Roșie a avansat, a fost anunțată o mobilizare generală, susținută oficial de ultimul prim-ministru al Estoniei, Jüri Uluots. Până în aprilie 1944, 38.000 de estonieni fuseseră înrolați. Unii au intrat în Brigada a 3-a Waffen-SS, care a fost extinsă la nivel de divizie (Divizia a 20-a Waffen-SS⁠(d): 10 batalioane, peste 15.000 de oameni în vara anului 1944) și a incorporat, de asemenea, majoritatea unităților estoniene deja existente (în principal batalioanele de est).[108] Bărbații mai tineri au fost înrolați în alte unități Waffen-SS. Din rest au fost formate șase regimente de apărare a frontierei și patru batalioane de poliție fusilieri (nr. 286, 288, 291 și 292).[109]

Poliția de Securitate și SD din Estonia,[110] batalioanele 286, 287 și 288 ale Poliția Auxiliară Estonă și 2,5–3% din unitățile de miliție Omakaitse (Garda Națională) (între 1.000 și 1.200 de oameni) au participat la arestarea, paza sau uciderea a 400–1.000 de romi și 6.000 de evrei în lagărele de concentrare din regiunea Pskov din Rusia și în lagărele de concentrare Jägala⁠(d), Vaivara, Klooga și Lagedi⁠(d) din Estonia.

Păziți de aceste unități, 15.000 de prizonieri de război sovietici au murit în Estonia: unii din neglijență și rele tratamente, iar alții prin execuție.

Letonia

Deportările și uciderile letonilor de către NKVD sovietic au atins apogeul în zilele de dinaintea capturării Rigăi ocupate de sovietici de către forțele germane.[111] Cei pe care NKVD nu a reușit să-i deporteze înainte de sosirea germanilor au fost împușcați în închisoarea centrală.[111] Instrucțiunile RSHA către agenții săi de a declanșa pogromuri au găsit un teren fertil.[111] După ce Einsatzkommando⁠(d) 1a și o parte a Einsatzkommando 2 au intrat în capitala letonă,[112] comandantul Einsatzgruppe A, Franz Walter Stahlecker, a luat legătura cu Viktors Arājs⁠(d) la 1 iulie și i-a ordonat să formeze o unitate de comando. Aceasta a fost ulterior numită Poliția Auxiliară Letonă⁠(d) sau Arajs Kommandos⁠(d).[113] Membrii săi, studenți de extremă dreapta și foști ofițeri, erau toți voluntari și liberi să plece în orice moment.[113]

În ziua următoare, 2 iulie, Stahlecker i-a ordonat lui Arājs ca Arājs Kommandos să declanșeze pogromuri care să pară spontane,[111] înainte ca autoritățile germane de ocupație să fie pe deplin instituite.[114] Mulțimi influențate de Einsatzkommando[115] de foști membri ai Pērkonkrusts⁠(d) și ai altor grupuri de extremă dreapta au început să jefuiască și să efectueze arestări în masă și au ucis 300 până la 400 de evrei din Riga. Uciderile au continuat sub supravegherea SS Brigadeführer Walter Stahlecker, până când peste 2.700 de evrei au fost uciși.[111][114]

Activitățile Einsatzkommando au fost restrânse după instituirea deplină a autorității germane de ocupație, după care SS-ul a utilizat unități selectate de recruți locali.[112] Generalul german Wilhelm Ullersperger și Voldemārs Veiss⁠(d), un cunoscut naționalist leton, au făcut apel la populație printr-un mesaj radio să atace „dușmanii interni”. În lunile următoare, Poliția Auxiliară de Securitate Letonă⁠(d) s-a concentrat în principal pe uciderea evreilor, comuniștilor și a soldaților rătăciți ai Armatei Roșii în Letonia și în Bielorusia vecină.[113]

În februarie–martie 1943, opt batalioane letone au participat la operațiunea punitivă anti-partizani Operațiunea Winterzauber⁠(d) în apropierea graniței Belarus–Letonia⁠(d), care a dus la incendierea a 439 de sate, 10.000 până la 12.000 de morți și peste 7.000 de persoane trimise la muncă forțată⁠(d) sau închise în lagărul de concentrare Salaspils⁠(d).[116] Numai acest grup a ucis aproape jumătate din populația evreiască a Letoniei,[117] aproximativ 26.000 de evrei, în principal în noiembrie și decembrie 1941.

Crearea Arājs Kommando a fost „una dintre cele mai semnificative inovații ale Holocaustului timpuriu”,[117] și a marcat tranziția de la pogromuri organizate de germani la uciderea sistematică a evreilor de către voluntari locali (foști ofițeri ai armatei, polițiști, studenți și membri ai Aizsargi⁠(d)).[114] Aceasta a contribuit la compensarea deficitului cronic de personal german și i-a eliberat pe germani de stresul psihologic al uciderii sistematice a civililor.[114] Până în toamna anului 1941, SS-ul a desfășurat batalioanele Poliției Auxiliare Letone⁠(d) la Leningrad, unde au fost consolidate în Brigada a 2-a de Infanterie SS letonă⁠(d).[118] În 1943, această brigadă, care a devenit ulterior Divizia a 19-a Waffen Grenadier a SS (letonă)⁠(d), a fost consolidată cu Divizia a 15-a Waffen Grenadier a SS (letonă)⁠(d) pentru a forma Legiunea Letonă⁠(d).[118] Deși Legiunea Letonă era formal o unitate voluntară Waffen-SS, era voluntară doar în nume; aproximativ 80–85% dintre membrii săi au fost recrutați obligatoriu.[119]

Lituania

Înaintea invaziei germane, unii lideri din Lituania și din exil credeau că Germania va acorda țării autonomie, așa cum procedase cu Republica Slovacă. Serviciul de informații german Abwehr credea că controlează Frontul Activist Lituanian⁠(d), o organizație pro-germană cu sediul la ambasada lituaniană din Berlin.[120] Lituanienii au format Guvernul Provizoriu al Lituaniei⁠(d) din proprie inițiativă, dar Germania nu l-a recunoscut diplomatic și nici nu i-a permis ambasadorului lituanian Kazys Škirpa să devină prim-ministru, împiedicându-i activ activitatea. Guvernul provizoriu s-a autodizolvat, deoarece nu avea putere și devenise clar că germanii veniseră ca ocupanți, nu ca eliberatori de sub ocupația sovietică, cum se crezuse inițial. Până în 1943, opinia germană despre lituanieni era că nu reușiseră să demonstreze loialitate față de ei.[121] Când germanii au chemat lituanienii la serviciu militar în primăvara anului 1943, aceștia au protestat, rezultând un număr foarte scăzut de înrolări, ceea ce i-a înfuriat pe ocupanții germani.[121]

Unități conduse de Algirdas Klimaitis⁠(d) și supravegheate de SS Brigadeführer Walter Stahlecker au declanșat pogromuri în și în jurul Kaunas la 25 iunie 1941.[122][123] Colaboratorii lituanieni au ucis sute de mii de evrei, polonezi și romi.[124] Potrivit savantului lituano-american Saulius Sužiedėlis, o atmosferă tot mai antisemită a influențat societatea lituaniană, iar emigranții antisemiți ai LAF „aveau nevoie de puțin impuls din partea «influențelor străine»”.[125] El a concluzionat că colaborarea lituaniană a fost „un ajutor semnificativ în facilitarea tuturor fazelor programului genocidar... [și că] administrația locală a contribuit, uneori cu zel, la distrugerea evreimii lituaniene”.[126] În altă parte, Sužiedėlis a subliniat în mod similar că „conducerea morală și politică a Lituaniei a eșuat în 1941 și că mii de lituanieni au participat la Holocaust”,[127] avertizând însă că, până când afirmațiile privind pogromuri pe scară largă înainte de sosirea forțelor germane nu sunt susținute de relatări fiabile privind timpul, locul și numărul aproximativ de victime, acestea trebuie tratate cu prudență.[128]

În 1941 a fost creată Poliția de Securitate Lituaniană⁠(d), subordonată Poliției de Securitate și Poliției Criminale ale Germaniei naziste.[129] Dintre cele 26 de batalioane ale Poliției Auxiliare Lituaniene⁠(d), 10 au fost implicate în Holocaustul. La 16 august, șeful poliției lituaniene, Vytautas Reivytis⁠(lt), a ordonat arestarea bărbaților și femeilor evrei implicați în activități bolșevice: „În realitate, era un semn pentru a-i ucide pe toți.”[130] Unitatea specială SD și a Poliției de Securitate germane⁠(d) din Vilnius a ucis 70.000 de evrei la Paneriai⁠(d) și în alte locuri.[129]

La Minsk, Batalionul 2 a împușcat aproximativ 9.000 de prizonieri de război sovietici, iar la Slutsk⁠(d) a masacrat 5.000 de evrei.

În martie 1942, în Polonia, Batalionul 2 lituanian⁠(d) a păzit lagărul de concentrare Majdanek.[131] În iulie 1942, Batalionul 2 a participat la deportarea evreilor din Ghetoul Varșoviei către lagărul de exterminare Treblinka.[132] În august–octombrie 1942, unele dintre batalioanele de poliție lituaniene au fost desfășurate în Belarus și Ucraina: al 3-lea la Molodecino⁠(d), al 4-lea la Donețk, al 7-lea la Vinița, al 11-lea la Korosten, al 16-lea la Dnepropetrovsk, al 254-lea la Poltava și al 255-lea la Moghilău (Belarus).[133] Un batalion a fost folosit și pentru a reprima Revolta din ghetoul Varșoviei în 1943.[131]

Participarea populației locale a fost un factor esențial în Holocaustul în Lituania ocupată de naziști[134] care a dus la decimarea aproape totală a evreilor lituanieni⁠(d) din teritoriile lituaniene ocupate de naziști în cadrul ocupației germane a statelor baltice⁠(d). Din aproximativ 210.000[135] de evrei (208.000 conform datelor statistice lituaniene de dinainte de război),[136] se estimează că 195.000–196.000 au pierit înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial; majoritatea între iunie și decembrie 1941.[135][137] Evenimentele petrecute în regiunile vestice ale URSS ocupate de Germania nazistă în primele săptămâni după invazia germană (inclusiv Lituania – vezi harta) au marcat intensificarea bruscă a Holocaustului.[138][139][140]

Bulgaria

În timpul alianței Bulgariei cu Germania nazistă, guvernul bulgar a introdus măsuri și legislație îndreptate împotriva evreilor și a altor minorități; în septembrie 1939, toți evreii considerați cetățeni străini – aproximativ 4.000 – au fost expulzați. Majoritatea au fugit în cele din urmă în Palestina, ajungând acolo cu mari dificultăți. Ministrul de interne Petar Gabrovski⁠(d) și Aleksandar Belev⁠(d), după ce au studiat Legile de la Nürnberg, au introdus în 1940 Legea pentru Protecția Națiunii⁠(d), aflată în vigoare din ianuarie 1941.[141]

Cehoslovacia

Sudetenland

Konrad Henlein⁠(d), un lider populist al mișcării völkisch care reprezenta numeroasa minoritate germană din regiunea de frontieră Sudetenland, a căutat în mod activ o invazie nazistă a Cehoslovaciei,[142] iar eforturile sale au declanșat, probabil, Acordul de la München.[143] După invazie, el a administrat deportările naziste care au trimis evrei în Lagărul de concentrare Theresienstadt, aproape niciunul dintre ei nefiind supraviețuitor. De exemplu, 42.000 de persoane, în principal evrei cehi, au fost deportate din Theresienstadt în 1942, dintre care se cunosc doar 356 de supraviețuitori.[144] Henlein a încercat, de asemenea, să expulzeze toți cehii din Sudetenland, dar vecinul Protectorat al Boemiei și Moraviei a refuzat să-i accepte, iar el a fost informat că necesarul de forță de muncă al fabricilor din zonă prevala asupra unor astfel de politici etnice.[145]

Protectoratul Boemiei și Moraviei

Când germanii au anexat Cehoslovacia în 1938 și 1939, au creat Protectoratul Boemiei și Moraviei din partea cehă a Cehoslovaciei interbelice.[146] Acesta avea propriile forțe militare, inclusiv o armată guvernamentală formată din 12 batalioane, poliție și jandarmerie. Majoritatea membrilor „armatei guvernamentale” au fost trimiși în Italia de Nord în 1944 ca muncitori și gardieni.[147] Dacă armata guvernamentală a fost sau nu o forță colaborationistă a fost subiect de dezbatere. Ofițerul său comandant, Jaroslav Eminger⁠(d), a fost judecat și achitat pentru acuzații de colaborare după cel de-al Doilea Război Mondial.[148] Unii membri ai acestei forțe au desfășurat operațiuni de rezistență active în timp ce se aflau în armată, iar în ultimele zile ale conflictului, elemente ale armatei s-au alăturat Revoltei de la Praga.[149]

Republica Slovacă

Republica Slovacă (Slovenská Republika) a fost un stat slovac cvasi-independent, care a existat între 14 martie 1939 și 8 mai 1945 ca aliat și stat client al Germaniei naziste. Republica Slovacă a existat aproximativ pe același teritoriu ca actuala Slovacie (cu excepția părților sudice și estice). Se învecina cu Germania, Protectoratul Boemiei și Moraviei, Polonia ocupată de Germania⁠(d) și Ungaria.

Grecia

Germania a instalat în Grecia un guvern colaboraționist. Prim-miniștrii Georgios Tsolakoglou⁠(d), Konstantinos Logothetopoulos⁠(d) și Ioannis Rallis⁠(d)[150] au cooperat cu autoritățile Axei. Grecia a exportat produse agricole, în special tutun, către Germania, iar „voluntari” greci au lucrat în fabrici germane.[151]

Deși eforturile generalului-maior Georgios Bakos⁠(d) de a recruta o legiune de voluntari greci pentru a lupta pe Frontul de Est au eșuat,[152] guvernul colaborationist al lui Ioannis Rallis a creat forțe paramilitare armate precum Batalioanele de Securitate⁠(d)[153] pentru a lupta împotriva rezistenței EAM⁠(d)/ELAS⁠(d)[154]. Fostul dictator, generalul Theodoros Pangalos⁠(d), a văzut în Batalioanele de Securitate o modalitate de a reveni politic, iar majoritatea ofițerilor Armatei Elene⁠(d) recrutați în aprilie 1943 erau republicani într-un fel asociați cu Pangalos.[155]

Partide național-socialiste grecești precum Partidul Național-Socialist Grec al lui George S. Mercouris (deținut de organizația ESPO), sau organizații deschis antisemite precum Uniunea Națională a Greciei, au ajutat autoritățile germane să lupte împotriva rezistenței grecești și să identifice și să deporteze evreii greci.[156] Organizația BUND și liderul său Aginor Giannopoulos au instruit un batalion de voluntari greci care au luptat în unități SS și Brandenburgers.

În timpul ocupației Axei, un număr de albanezi geamizi și-au creat propria administrație și miliție în Thesprotia, Grecia, sub organizația Balli Kombëtar, și au colaborat activ mai întâi cu forțele de ocupație italiene și apoi germane, comițând o serie de atrocități.[157] Într-un incident din 29 septembrie 1943, Nuri și Mazzar Dino, lideri paramilitari albanezi, au instigat execuția în masă a tuturor funcționarilor și notabililor greci din Paramythia.[158]

Bulgaria era interesată de dobândirea Salonicului și a Macedoniei de Vest și spera să câștige loialitatea celor 80.000 de slavi care locuiau acolo la acea vreme.[159] Apariția partizanilor greci în acea zonă a determinat forțele Axei să permită formarea detașamentelor colaborationiste Ohrana.[159] Organizația a recrutat inițial între 1.000 și 3.000 de bărbați înarmați din comunitatea slavofonă din vestul Macedoniei grecești.[160]

O organizație politică și paramilitară aromână, Legiunea Romană, activă în principal în regiunea Pindului din Grecia ocupată, a colaborat cu autoritățile italiene. Gruparea, condusă de naționaliști aromâni precum Alcibiade Diamandi și Nicolae Matuși, urmărea obținerea unei forme de autonomie pentru comunitățile aromâne din zonă, însă sprijinul local a fost limitat, iar influența sa militară și politică a rămas redusă.

Ungaria

În aprilie 1941, pentru a recâștiga teritorii și sub presiunea Germaniei, Ungaria a permis Wehrmacht-ului să traverseze teritoriul său în cadrul invaziei Iugoslaviei. Prim-ministrul ungar Pál Teleki dorea să mențină o poziție neutră favorabilă Aliaților,[161] dar nu a mai putut rămâne în afara războiului. Secretarul britanic de externe Anthony Eden a amenințat că va rupe relațiile diplomatice dacă Ungaria nu va opune rezistență activă trecerii trupelor germane pe teritoriul său. Generalul Henrik Werth, șeful Statului Major General ungar, a încheiat un aranjament privat cu Înaltul Comandament german, nesancționat de guvernul ungar, pentru transportul trupelor germane prin Ungaria. Teleki, incapabil să oprească aceste evenimente, s-a sinucis la 3 aprilie 1941.[161] După război, Tribunalul Poporului din Ungaria l-a condamnat pe Werth la moarte pentru crime de război.[162]

Nu este clar dacă cei 10.000–20.000 de refugiați evrei (din Polonia și din alte locuri) au fost incluși în recensământul din ianuarie 1941. Ei, împreună cu aproximativ 20.000 de persoane care nu au putut dovedi rezidența legală încă din 1850, au fost deportați în sudul Poloniei. Potrivit rapoartelor germane naziste, în total 23.600 de evrei au fost uciși, inclusiv 16.000 care fuseseră anterior expulzați din Ungaria[163] între 15 iulie și 12 august 1941 și fie abandonați acolo, fie predați germanilor. În practică, ungurii au deportat numeroase persoane ale căror familii locuiseră în zonă de generații. În unele cazuri, cererile pentru permise de rezidență au fost lăsate fără soluționare de către oficialii ungari până după efectuarea deportărilor. Marea majoritate (16.000) dintre cei deportați au fost masacrați în masacrul de la Camenița Podoliei la sfârșitul lunii august.[164][a]

În urma ocupației germane a Ungariei la 19 martie 1944, evreii din provincii au fost deportați în lagărul de concentrare Auschwitz; între mai și iulie acel an, 437.000 de evrei au fost trimiși acolo din Ungaria, majoritatea fiind gazați la sosire.[168]

Polonia

Spre deosebire de alte țări europene ocupate de Germania, Polonia ocupată nu a avut un guvern care să colaboreze cu naziștii.[169][170] Guvernul polonez nu a capitulat,[171] ci a intrat în exil, mai întâi în Franța, apoi la Londra, evacuând totodată forțele armate prin România și Ungaria și pe mare către Franța aliată și Marea Britanie.[172][173][174] Teritoriul polonez ocupat de Germania a fost fie anexat direct de Germania nazistă, fie plasat sub administrație germană ca Guvernământul General.[175]

La scurt timp după invazia Poloniei de către Germania în septembrie 1939, autoritățile naziste au ordonat mobilizarea funcționarilor polonezi de dinainte de război și a poliției poloneze (Poliția Albastră), cărora li s-a cerut să se prezinte la serviciu sub amenințarea unor pedepse severe.[176][177][178] Pe lângă rolul de forță de poliție obișnuită care se ocupa de criminalitate, Poliția Albastră a fost folosită de germani și pentru combaterea contrabandei și a rezistenței, pentru a organiza łapanka (razie aleatorie de civili) în vederea muncii forțate și pentru a aresta evrei (germană: Judenjagd, „vânătoarea de evrei”)[179] și a participa la exterminarea lor. Polițiștii polonezi au fost esențiali în implementarea politicii naziste de concentrare a evreilor în ghetouri și, din 1942 încoace, în lichidarea acestora.[180] În toamna târzie și la începutul iernii anului 1941, împușcarea evreilor, inclusiv a femeilor și copiilor, a devenit una dintre numeroasele lor activități la ordinul ocupanților germani.[181] După o fază inițială de ezitare, polițiștii polonezi s-au familiarizat cu brutalitatea nazistă și, potrivit lui Jan Grabowski, uneori „și-au depășit profesorii germani”.[182] Deși mulți funcționari și polițiști au executat ordinele germane, unii au acționat ca agenți ai rezistenței poloneze.[183][184]

Unii colaboratori – szmalcowniki – șantajau evrei și pe polonezii care îi ascundeau și acționau ca informatori, denunțând evreii și polonezii care îi ajutau, precum și raportând activitatea rezistenței poloneze.[185] Mulți cetățeni polonezi de origine germană din perioada interbelică s-au declarat voluntar Volksdeutsche („germani etnici”), iar unii dintre ei au comis atrocități împotriva populației poloneze și au organizat jafuri pe scară largă ale proprietăților.[186][187]

Germanii au creat organisme de conducere evreiești în comunitățile și ghetourile evreiești – Judenräte (consilii evreiești) care funcționau ca intermediari autoimpunători pentru administrarea comunităților și ghetourilor evreiești; și Poliția Ghetoului Evreiesc (Jüdischer Ordnungsdienst), care acționa ca poliție auxiliară pentru menținerea ordinii și combaterea criminalității.[188]

Statul Secret Polonez a investigat în timpul războiului 17.000 de polonezi care au colaborat cu germanii; aproximativ 3.500 au fost condamnați la moarte.[189][190]

România

Potrivit unui raport al unei comisii internaționale publicat de guvernul român în 2004, între 280.000 și 380.000 de evrei au murit pe teritoriul României, în zonele de război din Basarabia, Bucovina și în teritoriile anterior ocupate de sovietici care au ajuns sub control românesc (Guvernământul Transnistriei). Dintre cei 25.000 de rromi deportați în lagărele de concentrare din Transnistria, 11.000 au murit.[191]

Deși o mare parte a uciderilor a fost comisă în zona de război de trupele române și germane, în pogromul de la Iași din iunie 1941 peste 13.000 de evrei au murit în trenuri care au circulat înainte și înapoi prin țară.[192]

Jumătate dintre cei aproximativ 270.000 până la 320.000 de evrei care trăiau în Basarabia, Bucovina și județul Dorohoi au fost uciși sau au murit între iunie 1941 și primăvara anului 1944. Dintre aceștia, între 45.000 și 60.000 de evrei au fost uciși în Basarabia și Bucovina de trupele române și germane[193][194] în câteva luni după intrarea țării în război în 1941.

Soldații și jandarmii români au lucrat, de asemenea, împreună cu Einsatzkommando, unități germane de exterminare însărcinate cu masacrarea evreilor și romilor în teritoriile cucerite, cu miliția ucraineană locală și cu unitățile SS ale germanilor locali din Ucraina (Sonderkommando Russland și Selbstschutz). Trupele române au fost în mare parte responsabile pentru masacrul de la Odesa din 1941, în cadrul căruia, între 18 octombrie 1941 și mijlocul lunii martie 1942, soldații, jandarmii și polițiștii români au ucis până la 25.000 de evrei și au deportat peste 35.000.[191]

Cu toate acestea, jumătate dintre evreii care locuiau în granițele României de dinaintea Operațiunii Barbarossa au supraviețuit războiului, deși au fost supuși unei game largi de condiții dure, inclusiv muncă forțată, sancțiuni financiare și legi discriminatorii. Toate proprietățile evreiești au fost naționalizate.


Un raport comandat și acceptat de guvernul român în 2004 privind Holocaustul a concluzionat:[191]

Dintre toți aliații Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru moartea unui număr mai mare de evrei decât orice altă țară, cu excepția Germaniei însăși. Crimele comise la Iași, Odesa, Bogdanovca, Domanivka și Peciora, de exemplu, s-au numărat printre cele mai odioase crime comise împotriva evreilor oriunde în timpul Holocaustului. România a comis un genocid împotriva evreilor. Supraviețuirea evreilor în unele părți ale țării nu schimbă această realitate.

Iugoslavia

La 25 martie 1941, sub o presiune considerabilă, guvernul iugoslav a acceptat semnarea Pactului Tripartit cu Germania nazistă, garantând neutralitatea Iugoslaviei. Acordul a fost extrem de nepopular în Serbia și a dus la demonstrații masive de stradă.[195] Două zile mai târziu, la 27 martie, ofițeri militari sârbi conduși de generalul Dušan Simović au răsturnat regența și l-au pus pe tron pe regele în vârstă de 17 ani Petru al II-lea.[196] Furios de îndrăzneala sârbilor, Hitler a ordonat invazia Iugoslaviei.[197] La 6 aprilie 1941, fără declarație de război, armatele germane și italiene combinate au invadat. Unsprezece zile mai târziu, Iugoslavia a capitulat și a fost ulterior împărțită între statele Axei.[198]

  • Regiunea Serbiei Centrale și Banat au fost supuse ocupației militare germane în Teritoriul comandantului militar în Serbia;
  • forțele italiene au ocupat coasta Dalmației și Muntenegru;
  • Protectoratul italian al Albaniei a anexat regiunea Kosovo și o parte din Macedonia;
  • Bulgaria a primit Macedonia Vardarului (astăzi Macedonia de Nord);
  • Ungaria a ocupat și anexat regiunile Bačka și Baranya, precum și Međimurje și Prekmurje;
  • restul Dravei Banovina (aproximativ actuala Slovenia) a fost împărțit între Germania și Italia fascistă;
  • iar Croația, Sirmia și Bosnia au fost combinate în Statul Independent al Croației, un stat marionetă sub conducerea fascistului croat Ante Pavelić.[199]

Teritoriul Comandantului Militar în Serbia

Sub ocupația militară germană, Serbia a fost inițial administrată direct de naziști, apoi de un guvern marionetă condus de generalul Milan Nedić.[200] Principala funcție a guvernului era menținerea ordinii interne sub autoritatea Comandamentului german, cu ajutorul unităților paramilitare locale.[201] Statul Major de Operațiuni al Wehrmacht-ului nu a luat niciodată în considerare formarea unei unități care să servească în forțele armate germane.[202] Până la mijlocul anului 1943, forțele colaborationiste din Serbia (unități sârbe și ruso-etnice) numărau între 25.000 și 30.000 de oameni.[202][203]

Unități sârbe

Organizațiile colaborationiste sârbe Garda de Stat Sârbă (SDS) și Garda de Frontieră Sârbă (SGS) au ajuns la un total combinat de 21.000 de oameni la apogeu. Corpul Voluntarilor Sârbi (SDK), miliția de partid a mișcării fasciste Mișcarea Națională Iugoslavă condusă de Dimitrije Ljotić, a ajuns la 9.886 de oameni; membrii săi au ajutat la paza și administrarea lagărelor de concentrare și au luptat împotriva partizanilor iugoslavi și a cetnicilor alături de germani. În octombrie 1941, Corpul Voluntarilor Sârbi a participat la masacrul de la Kragujevac, arestând și predând ostatici Wehrmachtului.[204] Membrii Corpului Voluntarilor Sârbi trebuiau să depună un jurământ prin care declarau că vor lupta până la moarte atât împotriva comuniștilor, cât și a cetnicilor.[202]

Poliția Specială din Belgrad colaboraționistă a ajutat unitățile germane să aresteze cetățeni evrei pentru deportarea în lagărele de concentrare. Până în vara anului 1942, majoritatea evreilor sârbi fuseseră exterminați.[205] Până la sfârșitul anului 1942, Poliția Specială avea 240 de agenți și 878 de gardieni de poliție sub comanda Gestapo. După eliberarea țării în octombrie 1944, forțele colaborationiste s-au retras împreună cu armata germană și au fost ulterior absorbite în Waffen-SS.[206]

Aproape de la început, două mișcări de gherilă rivale, cetnicii și partizanii, s-au angajat într-un război civil sângeros între ele, pe lângă lupta împotriva forțelor de ocupație. Unii cetnici au colaborat cu ocupația Axei pentru a combate rezistența partizană rivală, pe care o considerau principalul lor inamic, stabilind un modus vivendi sau operând ca forțe auxiliare „legalizate” sub controlul Axei.[207][208][209][210]

În august 1941, Kosta Pećanac s-a pus pe sine și pe cetnicii săi la dispoziția guvernului lui Milan Nedić, devenind „cetnicii legali” ai regimului de ocupație.[211] La apogeul forței lor, la mijlocul lunii mai 1942, cele două forțe auxiliare cetnice legalizate numărau 13.400 de oameni; aceste detașamente au fost dizolvate până la sfârșitul anului 1942.[202] Pećanac a fost capturat și executat de forțele loiale rivalului său cetnic Draža Mihailović în 1944. Deoarece nu a existat o singură organizație cetnică unificată,[211] alte unități cetnice s-au implicat independent în activități de rezistență marginale[212] și au evitat acomodarea cu inamicul.[207][213] De-a lungul timpului și în diferite părți ale țării, unele grupuri cetnice au fost atrase progresiv[212][214] în acorduri oportuniste: mai întâi cu forțele lui Nedić în Serbia, apoi cu italienii în Dalmația și Muntenegru ocupate, cu unele forțe Ustaše în nordul Bosniei și, după capitularea Italiei, și direct cu germanii.[215] În unele regiuni, cetnicii au colaborat „extensiv și sistematic”, ceea ce ei numeau „folosirea inamicului”.[215][216][217]

Unități etnice ruse

Trupa de Poliție Auxiliară și Corpul de Protecție Rus au fost unități paramilitare create pe teritoriul Serbiei ocupate de germani, compuse exclusiv din emigrați albi anticomuniști sau Volksdeutsche din Rusia, sub comanda generalului Mikhail Skorodumov (aproximativ 400 și, respectiv, 7.500 de oameni până în decembrie 1942).[218] Forța a atins un efectiv maxim de 11.197 de oameni până în septembrie 1944.[219] Spre deosebire de unitățile sârbe, Corpul de Protecție Rus făcea parte din forțele armate germane, iar membrii săi depuneau jurământul lui Hitler.[202]

Banat

Între aprilie 1941 și octombrie 1944, partea sârbească a Banatului s-a aflat sub ocupație militară germană ca unitate administrativă a Teritoriului Comandantului Militar din Serbia. Administrația zilnică și securitatea au fost lăsate în seama celor 120.000 de Volksdeutsche, care reprezentau 20% din populația locală. În Banat, activitățile de securitate, luptă antipartizană și patrulare a frontierelor au fost desfășurate exclusiv de Volksdeutsche în cadrul Deutsche Mannschaft. În 1941, a fost creată Poliția Auxiliară din Banat pentru a servi în lagărele de concentrare. Aceasta avea 1.552 de membri până în februarie 1943.[220] Era afiliată cu Ordnungspolizei și includea aproximativ 400 de maghiari. Gestapo din Banat a folosit germani etnici locali ca agenți. Evreii din Banat au fost deportați și exterminați cu participarea deplină a conducerii germane din Banat, a Poliției din Banat și a numeroși civili germani etnici.[220]

Potrivit surselor germane, la 28 decembrie 1943, minoritatea Volksdeutsche din Banat contribuise cu 21.516 oameni la Waffen-SS, poliția auxiliară și poliția din Banat.[198]

Cei 700.000 de Volksdeutsche care trăiau în Iugoslavia[221] au constituit baza Diviziei a 7-a Munte Voluntară SS „Prinz Eugen”, care, spre sfârșitul războiului, a inclus și alte etnii. Soldații diviziei au pedepsit brutal civilii acuzați că colaborau cu partizanii atât în Serbia ocupată, cât și în Statul Independent Croația, mergând până la distrugerea completă a unor sate.[222]

Montenegro

Guvernoratul italian al Muntenegrului a fost instituit ca un protectorat italian cu sprijinul separatiștilor muntenegreni cunoscuți drept „Verzii”. Brigada Lovćen, miliția Verziilor, a colaborat cu italienii. Alte unități colaborationiste au inclus cetnici locali, poliția, jandarmeria și miliția musulmană din Sandžak.[223]

Kosovo

Cea mai mare parte a Kosovo și partea vestică a sudului Serbiei (Juzna Srbija, inclusă în Zeta Banovina) a fost anexată Albaniei de către Italia fascistă și Germania nazistă.[224] Albanezii kosovari au fost recrutați în grupuri paramilitare albaneze cunoscute sub numele de Vulnetari, create pentru a ajuta fasciștii italieni să mențină ordinea,[225] mulți sârbi și evrei fiind expulzați din Kosovo și trimiși în lagăre de internare din Albania.[226]

Milițiile Balli Kombëtar, sau Balliștii, au fost grupuri naționaliste albaneze voluntare care au început ca mișcare de rezistență, apoi au colaborat cu Puterile Axei în speranța creării unei Albanii Mari.[227] În cadrul acestor miliții au fost formate unități militare, printre care Regimentul Kosovo, creat la Kosovska Mitrovica ca unitate militară auxiliară nazistă după capitularea Italiei.[228] Potrivit rapoartelor germane, la începutul anului 1944 aproximativ 20.000 de gherile albaneze conduse de Xhafer Deva au luptat împotriva partizanilor alături de Wehrmacht în Albania și Kosovo.[198]

Macedonia

În Vardar Macedonia anexată de Bulgaria, autoritatea de ocupație a organizat Ohrana în forțe auxiliare de securitate. La 11 martie 1943, întreaga populație evreiască din Skopje a fost deportată în camerele de gazare ale lagărului de concentrare Treblinka.[229]

Ținuturile slovene

Puterile Axei au împărțit Ținuturile slovene în trei zone. Germania a ocupat cea mai mare parte, cea nordică. Italia a anexat partea sudică, iar Ungaria a anexat partea de nord-est, Prekmurje.[230] Ca și în restul Iugoslaviei, naziștii au folosit Volksdeutsche sloveni pentru a-și promova scopurile, în grupuri precum Deutsche Jugend (Tineretul German), care a fost utilizat ca forță militară auxiliară pentru serviciul de pază și lupta împotriva partizanilor, precum și Slovenian National Defense Corps.[230]

Garda Națională Slovenă (Domobranci) a fost o forță colaborationistă formată în septembrie 1943 în Provincia Ljubljana (pe atunci parte a Italiei). A fost condusă de fostul general Leon Rupnik, dar avea o autonomie limitată și, inițial, a funcționat ca o forță de poliție auxiliară care îi ajuta pe germani în operațiunile antipartizane.[231] Ulterior, a dobândit mai multă autonomie și a desfășurat majoritatea operațiunilor antipartizane în Ljubljana. O mare parte din echipamentul Gărzii era italian (confiscat după ieșirea Italiei din război în 1943), deși au fost folosite și arme și echipamente germane, mai ales spre sfârșitul războiului. Unități similare, dar mult mai mici, au fost formate și în Litoral (Primorska) și Upper Carniola (Gorenjska). Garda Albastră, cunoscută și ca cetnicii sloveni, a fost o miliție anticomunistă condusă de Karl Novak și Ivan Prezelj.[232]

Miliția Voluntară Anticomunistă (MVAC) se afla sub autoritate italiană. Una dintre cele mai mari componente ale MVAC a fost Garda Civică (Vaške Straže⁠(sl)),[231] o organizație militară voluntară slovenă creată de autoritățile fasciste italiene pentru a lupta împotriva partizanilor, precum și unele unități cetnice colaborationiste. Legiunea Morții (Legija Smrti) a fost o altă unitate armată slovenă antipartizană formată după ce Garda Albastră s-a alăturat MVAC.[230]

Statul Independent Croația

La 10 aprilie 1941, cu câteva zile înainte de capitularea Iugoslaviei, Ante Pavelić a înființat Statul Independent Croația (NDH) ca stat afiliat Axei, cu capitala la Zagreb.[233] Între 1941 și 1945, regimul fascist Ustaše a colaborat cu Germania nazistă și a desfășurat persecuții independente. Potrivit United States Holocaust Memorial Museum, acest lucru a dus la moartea a aproximativ 30.000 de evrei, între 25.000 și 30.000 de romi și între 320.000 și 340.000 de sârbi etnici din Croația și Bosnia,[234] în lagăre precum infamul lagăr de concentrare Jasenovac.[235][236]

Divizia a 13-a Munte Waffen-SS „Handschar” (1 croată), creată în februarie 1943, și Divizia a 23-a Munte Waffen-SS „Kama” (2 croată), creată în ianuarie 1944, au fost alcătuite din croați și bosniaci, precum și din germani locali. Mai devreme în război, Pavelić a format o Legiune Croată pentru Frontul de Est și a atașat-o la Wehrmacht. Piloți voluntari s-au alăturat Luftwaffe, deoarece Pavelić nu dorea implicarea directă a armatei sale atât din motive propagandistice (Domobranii/Gărzile Naționale fiind „apărători ai valorilor croate, care nu atacă, ci doar apără”), cât și din nevoia de flexibilitate politică față de Uniunea Sovietică.

Pavelić a proclamat că croații sunt descendenți ai goților, pentru a elimina complexul de inferioritate al conducerii și pentru a fi mai bine văzuți de germani. Poglavnik a afirmat că „croații nu sunt slavi, ci germanici prin sânge și rasă”.[237]

Bosnia

În 1941, Bosnia a devenit parte integrantă a Statului Independent Croația. Musulmanii bosniaci erau considerați croați de confesiune islamică.[238]

Uniunea Sovietică

Înainte de invazia germană

Colaborarea de la stat la stat, facilitată de Pactul Molotov–Ribbentrop din august 1939, a început cu invazia sovietică a Poloniei din septembrie 1939, urmată mai târziu în aceeași lună de participarea Armatei Roșii la o paradă militară comună la Brześć în Polonia ocupată[239] și de semnarea la Moscova a Tratatului de frontieră și prietenie germano-sovietic. Niveluri ridicate ale polițiilor secrete ale ambelor state au desfășurat ulterior conferințele Gestapo–NKVD la Zakopane și Kraków, dar și la Brześć, Lwów și Przemyśl în 1939–1940, permițând ambelor părți să împărtășească informații despre rezistența poloneză și să facă schimb de prizonieri polonezi.[240][241]

După invazia germană

Operațiunea Barbarossa a început la 22 iunie 1941 și, până în noiembrie 1942, Germania nazistă ocupase aproximativ 750,000 mi2 (1.942,49 km2) din Uniunea Sovietică.[141] Până în noiembrie 1944, forțele germane au fost împinse în afara teritoriului sovietic de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial.[141]

Potrivit istoricului american Jeffrey Burds, din cele trei milioane de colaboratori înarmați cu Germania nazistă din Europa, până la 2,5 milioane proveneau din Uniunea Sovietică, iar până în 1945 fiecare al optulea soldat german fusese anterior cetățean sovietic înainte de război.[242] Antony Beevor scrie că între 1 și 1,5 milioane de bărbați din teritoriile URSS au servit militar sub germani.[243] Cu toate acestea, numărul exact nu va fi cunoscut niciodată.[244]Format:Dubious Persoanele din Uniunea Sovietică au servit în Wehrmacht într-o mare varietate de unități: Hiwi, unități de securitate, Armata Rusă de Eliberare (ROA), KONR, Armata de Eliberare Ucraineană, diverse unități ruse independente (Brigada 1 Națională SS Rusă „Drujina”⁠(ru), RNNA, RONA, Prima Armată Națională Rusă) și Legiunile Estice.[141]

Spre sfârșitul războiului, SS Main Office și Ostministerium au început să intre în conflict privind Legiunile Estice și unitățile cazace.[245] Prima încerca să controleze toate trupele non-germane care luptau în Wehrmacht, în timp ce cea din urmă avea propria politică față de unitățile militare, sprijinită de comitetele naționale pe care le patrona.[245] Majoritatea comitetelor naționale au refuzat să se subordoneze lor și unităților militare asociate lui Andrey Vlasov și Comitetului pentru Eliberarea Popoarelor Rusiei (KONR) și forțelor sale armate, ROA, preferând să declare armate naționale proprii, precum Armata de Eliberare Caucaziană și Armata Națională a Turkestanului.[245] Totuși, cu ajutorul susținătorilor săi din SS Main Office, Vlasov a devenit liderul lor aparent până în aprilie 1945, iar toate comitetele naționale și trupele aferente au fost nominal subordonate lui.[245]

Potrivit lui Antony Beevor, cei care au servit sub germani erau „adesea extraordinar de naivi și slab informați”.[243] Mulți își priveau serviciul sub germani doar ca pe o altă formă de serviciu militar și ca pe o modalitate de a-și asigura hrana, pe care o preferau în locul maltratării și înfometării din lagărele de prizonieri de război.[243]

Waffen-SS a recrutat din numeroase naționalități care trăiau în Uniunea Sovietică, iar guvernul german a încercat să înroleze voluntar cetățeni sovietici pentru programul Ostarbeiter. Inițial, acest efort a avut succes, dar vestea despre condițiile teribile cu care se confruntau muncitorii a redus fluxul de noi voluntari, iar programul a devenit ulterior forțat.[246]

Hiwis

Încă din primele zile, dezertori individuali și prizonieri din Armata Roșie ofereau ajutor germanilor în sarcini auxiliare precum, dar fără a se limita la, gătit, condus și asistență medicală. Au existat și civili sovietici care s-au alăturat unităților de aprovizionare și batalioanelor de construcții. Atât auxiliarii militari, cât și cei civili erau numiți Hiwi (abreviere germană pentru „voluntar auxiliar”), foștii soldați sovietici purtând adesea uniformele Armatei Roșii fără însemne sovietice. După două luni de serviciu, li se permitea să poarte uniforme germane cu însemne și grade, ceea ce făcea ca Hiwis veterani să fie aproape indistinguibili de soldații germani obișnuiți, deși avansarea lor în grade era foarte limitată.

Hitler a acordat cu reticență permisiunea, în septembrie 1941, de a recruta persoane din Uniunea Sovietică ca asistenți voluntari neînarmați, dar în practică acest lucru era adesea ignorat, iar mulți dintre ei au servit în unități de pe linia frontului. Uneori, o mare parte dintre oamenii unităților germane erau Hiwis; de exemplu, jumătate din Divizia 134 Infanterie și un sfert din Armata a 6-a erau compuse din Hiwis la sfârșitul anului 1942. Autoritățile Armatei Roșii estimau că peste un milion de persoane au servit în Wehrmacht ca Hiwis.

Legiunile Estice

Eșecul Puterilor Axei de a învinge rapid Uniunea Sovietică la sfârșitul anului 1941 a determinat Wehrmacht-ul să recurgă la noi surse de forță de muncă necesare pentru un război prelungit. În noiembrie–decembrie 1941, Hitler a ordonat formarea a patru Legiuni Estice: Turkestan, Georgiană, Armeană și Caucaziană Musulmană. În august 1942, „Regulamentul privind formațiunile auxiliare locale din Est” i-a desemnat pe popoarele turcice și pe cazaci drept „aliați egali care luptă umăr la umăr cu soldații germani împotriva bolșevismului în cadrul unităților speciale de luptă”. Integrarea batalioanelor estice în diviziile germane care apărau Zidul Atlanticului în Europa de Vest a provocat probleme, deoarece acestea erau total nepotrivite pentru a lupta împotriva Aliaților Occidentali și au devenit de fapt o povară pentru diviziile slăbite pe care trebuiau să le întărească.[247] Între 275.000 și 350.000 de voluntari și recruți „musulmani și caucazieni” au servit în Wehrmacht.[248]

Legiunile Estice11 rânduri · 2 coloane
Grupuri etnice din URSS Estimări ale numărului

de persoane care au servit în Wehrmacht

Cazaci 70.000
Kazahi, Uzbeci, Turkmeni

și alte

grupuri etnice din Asia Centrală

 ~70.000
Azeri <40.000
Nord-caucazieni <30.000
Georgieni 25.000
Armeni 20.000
Tătari crimeeni 10.000
Tătari de pe Volga 2.500
Calmîci 7.000
Total 280.000

Între începutul anului 1942 și sfârșitul anului 1943, Kommando der Ostlegionen in Polen a format în total 54 de batalioane, dar acesta nu a fost singurul loc unde au fost create astfel de unități:[249]

Batalioane ale Legiunilor Estice formate de Kommando der Ostlegionen in Polen[249]
Legiune Nr. de batalioane formate
Turkestan 15
Armeană 9
Georgiană 8
Azeră 8
Idel-Ural (finni de pe Volga și tătari) 7
Nord-caucaziană 7
Total 54

Rusia

În Rusia propriu-zisă, rușii etnici au administrat Autonomia Lokot semi-autonomă în Rusia ocupată de naziști.[250] La 22 iunie 1943, o paradă a Wehrmacht-ului și a forțelor colaborationiste ruse a fost întâmpinată și primită pozitiv în Pskov. Intrarea germanilor în Pskov a fost etichetată drept „Ziua eliberării” de autoritățile de ocupație, iar vechiul steag tricolor rusesc a fost inclus în paradă.[251]

Calmîcii

Corpul de Cavalerie Calmîc era compus din aproximativ 5.000 de calmîci care au ales să se alăture germanilor în retragere în 1942, mai degrabă decât să rămână în Kalmykia pe măsură ce armata germană se retrăgea în fața Armatei Roșii.[252] Joseph Stalin a declarat ulterior populația calmîcă în ansamblu drept colaboratoare cu germanii în 1943 și a ordonat deportări în masă în Siberia, provocând pierderi masive de vieți omenești.[253]

Belarus

În Belarus sub ocupație germană, politicieni locali pro-independență au încercat să folosească naziștii pentru a reînființa un stat belarus independent, cucerit de bolșevici în 1919. Un organism reprezentativ belarus, Consiliul Central Belarus, a fost creat sub control german în 1943, dar nu avea putere reală și s-a concentrat în principal pe gestionarea problemelor sociale și a educației. Unitățile militare naționale belaruse (Apărarea Națională Belarusă) au fost create abia cu câteva luni înainte de sfârșitul ocupației germane.

Ucraina

În total, germanii au înrolat 250.000 de ucraineni nativi pentru serviciu în cinci formațiuni separate, inclusiv Detașamentele Militare Naționaliste (VVN), Frățiile Naționaliștilor Ucraineni (DUN), Divizia SS „Galicia”, Armata de Eliberare Ucraineană (UVV) și Armata Națională Ucraineană (Ukrainische Nationalarmee, UNA).[254][255] Până la sfârșitul anului 1942, numai în Reichskommissariat Ucraina, SS-ul a folosit 238.000 de polițiști ucraineni locali și 15.000 de germani, un raport de 1 la 16.[256]

Transcaucazia

Forțele etnice armene, georgiene, turcice și caucaziene desfășurate de germani erau alcătuite în principal din prizonieri de război sovietici. Printre aceste batalioane se numărau 18.000 de armeni, 13.000 de azeri, 14.000 de georgieni și 10.000 de oameni din „Caucazul de Nord”.[257] Istoricul american Alexander Dallin notează că Legiunile armeană și georgiană au fost trimise în Țările de Jos din cauza neîncrederii lui Hitler față de ele, iar mulți au dezertat ulterior.[258] Autorul Christopher Ailsby a descris forțele turcice și caucaziene formate de germani drept „slab înarmate, instruite și motivate” și „nesigure și aproape inutile”.[257]

Federația Revoluționară Armeană (Dashnakii) a fost suprimată în Armenia atunci când Prima Republică a Armeniei a fost cucerită de bolșevicii ruși în invazia Armatei Roșii din 1920 și astfel a încetat să mai existe. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unii dintre dashnaki au văzut o oportunitate de a recâștiga independența Armeniei. Legiunea Armeană, sub comanda lui Drastamat Kanayan, a participat la ocuparea Peninsulei Crimeea și a Caucazului.[259] La 15 decembrie 1942, Consiliul Național Armean a primit recunoaștere oficială din partea lui Alfred Rosenberg, din cadrul Ministerului Reichului pentru Teritoriile de Est Ocupate. Președintele Consiliului a fost Ardasher Abeghian, vicepreședintele a fost Abraham Guilkhandanian, iar printre membri se numărau Garegin Nzhdeh și Vahan Papazian. Până la sfârșitul anului 1944, organizația a publicat o revistă săptămânală, Armenian, editată de Viken Shantn, care transmitea și la Radio Berlin cu ajutorul dr. Paul Rohrbach.[260]

Ciscaucazia

În ianuarie 1940, încurajat de eșecurile sovietice din Războiul de Iarnă împotriva Finlandei, intelectualul cecen ex-comunist Hasan Israilov și fratele său Hussein au stabilit o bază de gherilă în munții din sud-estul Ceceniei, unde au lucrat la organizarea unei mișcări de gherilă unificate pentru a pregăti o insurecție armată împotriva sovieticilor. La începutul lunii februarie 1940, rebelii lui Israilov au preluat controlul asupra mai multor aul-uri din raionul Șatoi. Guvernul rebel a fost stabilit în satul natal al lui Israilov, Galanchozh.[261] Aceștia au învins apoi detașamentele punitive ale NKVD trimise împotriva lor, capturând arme moderne.[262]

După invazia germană în URSS din iunie 1941, frații au convocat 41 de întâlniri diferite în vara anului 1941 pentru a recruta susținători locali sub denumirea de „Guvernul Revoluționar Popular Provizoriu al Ceceno-Ingușetiei”, iar până la mijlocul verii acelui an aveau organizați peste 5.000 de gherile și cel puțin 25.000 de simpatizanți, structurați în cinci districte militare care cuprindeau Grozny, Gudermes și Malgobek. În unele zone, până la 80% dintre bărbați erau implicați în insurecție. Se știe că Uniunea Sovietică a folosit tactici de bombardament în covor împotriva revoluționarilor, provocând pierderi în principal în rândul populației civile.[261] Raiduri aeriene sovietice masive au vizat de două ori satele montane ceceno-ingușe în primăvara anului 1942, devastând complet mai multe aul-uri și ucigând majoritatea locuitorilor lor, inclusiv un număr mare de vârstnici și copii.[262]

Până la 28 ianuarie 1942, Israilov a decis să extindă revolta de la ceceni și inguși la unsprezece dintre principalele grupuri etnice din Caucaz prin formarea Partidului Special al Fraților Caucazieni (OKPB), cu scopul unei „lupte armate împotriva barbariei bolșevice și a despotismului rus”. În februarie 1942, un alt cecen ex-comunist, Mairbek Sheripov, a organizat o rebeliune la Shatoi și a încercat să cucerească Itum-Kale. Forțele sale s-au unit cu armata lui Israilov, bazându-se pe sosirea așteptată a Wehrmacht-ului german. În vecina Dagestan, rebelii au preluat și zonele Novolakskaya și Dylym. Insurecția a provocat dezertarea multor soldați ceceni și inguși din Armata Roșie. Unele surse susțin că numărul total al montanilor care au dezertat a ajuns la 62.750, depășind numărul luptătorilor montani din Armata Roșie.[263] În realitate, această cifră se referă la întregul Caucaz de Nord pentru întreaga perioadă a războiului.[264]

La 25 august 1942, nouă sabotori antrenați de Abwehr din cadrul Nordkaukasisches Sonderkommando Schamil au fost parașutați lângă satul Berzhki, în zona Galashki, unde au recrutat 13 ceceni locali pentru cauza lor. Ulterior, în august și septembrie, un total de 40 de agenți germani au fost lansați în diferite locații. Misiunea lor era să captureze rafinăria de petrol din Grozny pentru a împiedica distrugerea ei de către sovieticii aflați în retragere și să o mențină până la sosirea Primei Armate Panzer germane. Totuși, ofensiva germană s-a blocat după capturarea doar a orașului etnic rus Malgobek din Ingușetia.[262] Germanii au făcut eforturi susținute pentru a se coordona cu Israilov, dar refuzul acestuia de a ceda controlul mișcării sale revoluționare germanilor și insistența continuă asupra recunoașterii independenței Ceceniei de către Germania i-au determinat pe mulți germani să-l considere pe Israilov nesigur, iar planurile sale nerealiste. Deși germanii au reușit să desfășoare operațiuni secrete în Cecenia — precum sabotarea câmpurilor petroliere din Groznîi — tentativele unei alianțe germano-cecene au eșuat.[263]

Colaborarea dincolo de Europa cu puterile Axei europene

Egipt și mandatul Palestinei

Conflictul arabo-evreiesc intens mediatizat din Palestina sub mandat britanic între 1936 și 1939 și ascensiunea Germaniei naziste au început să afecteze relațiile evreilor cu societatea egipteană, în ciuda faptului că numărul sioniștilor activi era mic.[265] Societăți locale militante și naționaliste, precum Partidul Tânărul Egipt și Societatea Fraților Musulmani, au răspândit rapoarte false conform cărora evreii și britanicii distrugeau locurile sfinte din Ierusalim și alte zvonuri potrivit cărora sute de femei și copii arabi erau uciși.[266] O parte din acest antisemitism a fost alimentată de asocierea dintre regimul lui Hitler și activiști arabi anti-imperialiști. Un astfel de activist, Haj Amin al-Husseini, a primit fonduri naziste pentru ca Frații Musulmani să tipărească și să distribuie mii de broșuri de propagandă antisemită.[266]

Imperiul colonial francez

Franța și-a păstrat imperiul colonial, iar termenii armistițiului din 22 iunie 1940 au mutat echilibrul de putere al resurselor militare reduse ale Franței de la Franța metropolitană către posesiunile sale de peste mări, în special Africa de Nord franceză. Deși în 1940 majoritatea coloniilor franceze, cu excepția Africii Ecuatoriale Franceze, s-au raliat Franței de la Vichy, acest lucru s-a schimbat pe parcursul războiului. Până în 1943, toate coloniile franceze, cu excepția Indochinei Franceze controlate de Japonia, se aflau sub controlul Franței Libere.[267] Africa Ecuatorială Franceză a jucat în mod deosebit un rol esențial.[268]

Africa de Nord franceză

Temându-se că flota franceză ar putea cădea în mâinile Germaniei, Marina Regală britanică a scufundat sau a avariat cea mai mare parte a acesteia în iulie 1940, în atacul asupra portului naval algerian Mers-el-Kébir, ceea ce a otrăvit relațiile anglo-franceze și a dus la represalii ale regimului de la Vichy.[269] Când Operațiunea Torch, invazia aliată a Africii de Nord franceze, a început la 8 noiembrie 1942 cu debarcări în Maroc și Algeria, forțele de la Vichy au opus inițial rezistență, provocând 479 de morți și 720 de răniți. Amiralul François Darlan s-a autoproclamat Înalt Comisar al Franței (șef al guvernului civil) pentru Africa de Nord și de Vest, apoi a ordonat forțelor de la Vichy de acolo să înceteze rezistența și să coopereze cu Aliații, lucru pe care acestea l-au făcut.[270][271]

Majoritatea figurilor de la Vichy au fost arestate, inclusiv Darlan și generalul Alphonse Juin,[272] comandantul-șef din Africa de Nord. Amândoi au fost eliberați, iar generalul american Dwight D. Eisenhower a acceptat autoproclamarea lui Darlan. Acest lucru l-a înfuriat pe de Gaulle, care a refuzat să-l recunoască pe Darlan. Darlan a fost asasinat în Ajunul Crăciunului 1942 de un monarhist francez. Forțele germane Wehrmacht din Africa de Nord au creat Kommando Deutsch-Arabische Truppen, format din două batalioane de voluntari arabi de origine tunisiană, un batalion algerian și un batalion marocan.[273] Cele patru unități aveau în total 3.000 de oameni, cu cadre germane.[274]

Maroc

În 1940, Résident Général Charles Noguès a aplicat decretele antisemite venite de la Vichy, excluzând evreii marocani din profesii precum medic, avocat sau profesor.[275][276] [277] Toți evreii care locuiau în alte zone au fost obligați să se mute în cartierele evreiești, numite mellahs,[275] iar propaganda antisemită de la Vichy a încurajat boicotarea evreilor,[275] iar pamflete au fost afișate pe magazinele evreiești.[275] Aceste legi i-au pus pe evreii marocani într-o poziție incomodă „între o majoritate musulmană indiferentă și o clasă de coloniști antisemită”.[276] Sultanul Mohammed al V-lea ar fi refuzat să aprobe „planul Vichy de a ghetiza și deporta sfertul de milion de evrei din Maroc către fabricile morții din Europa” și, ca act de sfidare, a insistat să-i invite pe toți rabinii Marocului la festivitățile de încoronare din 1941.[278]

Tunisia

Mulți tunisieni au privit cu satisfacție înfrângerea Franței de către Germania în iunie 1940,[279] dar nu mult mai mult de atât. În ciuda angajamentului său de a pune capăt protectoratului francez, liderul pragmatic al independenței Habib Bourguiba detesta ideologiile statelor Axei[280] și se temea că orice beneficiu pe termen scurt ar veni cu prețul unei tragedii pe termen lung.[280] După al Doilea Armistițiu de la Compiègne, Pétain a trimis un nou rezident general la Tunis, amiralul Jean-Pierre Esteva. Au urmat arestări ale lui fr și fr, figuri centrale ale partidului Neo-Destour. Bey-ul Muhammad VII al-Munsif s-a orientat spre o independență mai mare în 1942, dar când Forțele Franceze Libere au alungat puterile Axei în 1943, acestea l-au acuzat de colaborare cu Vichy și l-au detronat.

Africa Ecuatorială Franceză

Federația coloniilor din Africa Ecuatorială Franceză (AEF sau Afrique-Équatoriale française) s-a raliat cauzei lui de Gaulle după ce Félix Éboué din Chad i s-a alăturat în august 1940. Excepția a fost Gabon, care a rămas loial Franței de la Vichy până la 12 noiembrie 1940, când s-a predat forțelor invadatoare ale Franței Libere. Federația a devenit centrul strategic al activităților Franței Libere în Africa.

Siria și Liban (mandate ale Societății Națiunilor)

Armée du Levant (Armata Levantului) a guvernului de la Vichy, sub comanda generalului Henri Dentz, avea trupe coloniale metropolitane regulate și troupes spéciales (trupe speciale, soldați sirieni și libanezi indigeni).[281] Dentz avea la dispoziție șapte batalioane de infanterie ale trupelor franceze regulate și unsprezece batalioane de infanterie de „trupe speciale”, inclusiv cel puțin 5.000 de cavaleri în unități hipomobile și motorizate, două grupuri de artilerie și unități de sprijin.[281] Francezii aveau 90 de tancuri (conform estimărilor britanice), Armée de l'air avea 90 de avioane (ajungând la 289 de avioane după întăriri), iar Marine nationale (Marina franceză) dispunea de două distrugătoare, o navă de escortă și trei submarine.[282][283]

Royal Air Force a atacat aerodromul de la Palmyra, în centrul Siriei, la 14 mai 1941, după ce o misiune de recunoaștere a observat aeronave germane și italiene. Atacurile împotriva avioanelor germane și italiene aflate în tranzit prin Siria au continuat: forțele franceze de la Vichy au doborât un bombardier Blenheim la 28 mai, ucigând echipajul, și au forțat la aterizare un altul la 2 iunie.[284] Avioanele de vânătoare franceze Morane-Saulnier M.S.406 au escortat de asemenea aeronave germane Junkers Ju 52 spre Irak la 28 mai.[284] Germania a permis avioanelor franceze aflate în drum din Algeria spre Siria să survoleze teritoriul controlat de Axă și să realimenteze la baza aeriană controlată de germani de la Eleusina, în Grecia.[285]

După Armistițiul de la Saint Jean d'Acre, la 14 iulie 1941, 37.736 de prizonieri de război francezi de la Vichy au supraviețuit, majoritatea alegând să fie repatriați în loc să se alăture Franței Libere.

Creștinii libanezi

În opoziție față de mandatul francez al Societății Națiunilor asupra Libanului la sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, Pierre Gemayel și Partidul Falangist (care a fost modelat după Falanga spaniolă și Partidul Național Fascist italian) au admirat deschis Germania nazistă și credeau că aceasta ar putea în cele din urmă elibera Libanul de sub dominația franceză.[286]

Voluntari străini

Voluntari militari francezi

Voluntarii francezi au format Legiunea Voluntarilor Francezi împotriva Bolșevismului (LVF), Légion impériale, SS-Sturmbrigade Frankreich și, în final, în 1945, Divizia a 33-a Waffen Grenadier a SS „Charlemagne” (1-a franceză), care s-a numărat printre ultimii apărători ai Berlinului.[287][288][289]

Voluntari din India Britanică

Legiunea Indiană (Legion Freies Indien, Indische Freiwilligen Infanterie Regiment 950 sau Indische Freiwilligen-Legion der Waffen-SS) a fost creată în august 1942, recrutând în principal din prizonieri de război nemulțumiți ai Armatei Indiene Britanice capturați de forțele Axei în campania din Africa de Nord. Cei mai mulți erau susținători ai liderului naționalist exilat și fost președinte al Indian National Congress Subhas Chandra Bose. Armata Regală Italiană a format o unitate similară din prizonieri de război indieni, Battaglione Azad Hindoustan. (Un stat marionetă sprijinit de Japonia, Azad Hind, a fost de asemenea creat în Extremul Orient indian, cu Armata Națională Indiană ca forță militară.)[290][291]

Unități non-germane ale Waffen-SS

Divizia predominant scandinavă 11th SS Volunteer Panzergrenadier Division Nordland, împreună cu rămășițe ale voluntarilor francezi, italieni, spanioli și olandezi, au fost printre ultimii apărători ai Reichstagului din Berlin.[292][293]

Procesele de la Nürnberg, declarând Waffen-SS o organizație criminală, au exclus în mod explicit recruții obligați, care nu comiseseră crime.[294] În 1950, Înaltul Comisariat al SUA în Germania și Comisia americană pentru persoane strămutate au clarificat poziția SUA privind unitățile baltice Waffen-SS, considerându-le distincte de SS-ul german în scop, ideologie, activități și criterii de apartenență.

Colaborarea economică

Un număr de companii internaționale au fost acuzate că au colaborat cu Germania nazistă înainte de intrarea țărilor lor în al Doilea Război Mondial, deși s-a dezbătut dacă termenul „colaborare” este aplicabil relațiilor comerciale din afara contextului unui război deschis.[295]

Companiile americane care au avut relații comerciale cu Germania nazistă au inclus Ford Motor Company,[296] Coca-Cola,[297][298] și IBM.[299][300][301]

Brown Brothers Harriman & Co. a acționat pentru magnatul german Fritz Thyssen, care a contribuit la finanțarea ascensiunii lui Hitler la putere.[302] Associated Press (AP) a furnizat imagini pentru o carte de propagandă intitulată The Jews in the USA, precum și pentru alta intitulată The Subhuman. [303]

În decembrie 1941, când Statele Unite au intrat în război împotriva Germaniei, 250 de firme americane dețineau peste 450 de milioane de dolari în active germane.[304] Printre marile companii americane cu investiții în Germania se numărau General Motors, Standard Oil, IT&T, Singer, International Harvester, Eastman Kodak, Gillette, Coca-Cola, Kraft, Westinghouse și United Fruit.[304] Multe mari studiouri de la Hollywood au fost, de asemenea, acuzate de colaborare, prin realizarea sau ajustarea filmelor pentru a corespunde gusturilor naziste înainte de intrarea SUA în război.[295]

Operațiunile financiare germane la nivel mondial au fost facilitate de bănci precum Bank for International Settlements, Chase și Morgan și Union Banking Corporation.[304]

Robert A. Rosenbaum scrie: „Companiile americane aveau toate motivele să știe că regimul nazist folosea IG Farben și alte carteluri ca arme ale războiului economic”; și a remarcat că

„pe măsură ce SUA au intrat în război, au constatat că unele tehnologii sau resurse nu puteau fi procurate, deoarece fuseseră cedate de companiile americane ca parte a acordurilor comerciale cu omologii lor germani.”[305]

După război, unele dintre aceste companii și-au reintegrat filialele germane temporar desprinse și chiar au primit despăgubiri pentru daunele de război din partea guvernelor aliate.[304]

Note și surse

Note

  1. ↑ "Câteva mii dintre deportați au fost pur și simplu abandonați de captorii lor în zonele din jurul orașului Camenița Podoliei. Majoritatea au pierit ulterior împreună cu evreii locali ca urmare a transporturilor sau a aktions din numeroasele ghetouri, dar o mică parte a supraviețuit.[165] Uciderile au avut loc la 27–28 august 1941, în orașul sovietic Camenița Podoliei (astăzi în Ucraina), ocupat de trupele germane în luna precedentă, la 11 iulie 1941.[166] Numărul persoanelor deportate peste Carpați a fost de 19.426, potrivit unui document descoperit în 2012.[167]

Note

  1. ↑ Darcy 2019, p. 75.
  2. ↑ Hoffmann, Stanley (1968). „Collaborationism in France during World War II”. The Journal of Modern History. 40 (3): 376. doi:10.1086/240209. ISSN 0022-2801. JSTOR 1878146.
  3. ↑ Gordon, Bertram N. (1980). Collaborationism in France during the Second World War. Ithaca: Cornell University Press. p. 18. ISBN 978-0-8014-1263-9.
  4. ↑ Armstrong, John A. (1968). „Collaborationism in World War II: The Integral Nationalist Variant in Eastern Europe”. The Journal of Modern History. 40 (3): 396–410. doi:10.1086/240210. JSTOR 1878147.
  5. ↑ German Invasion of Western Europe, May 1940, Holocaust Encyclopedia, United States Holocaust Memorial Museum
  6. ↑ B. De Wever, Vlaams Nationaal Verbond (VNV) at Belgium-WWII, ("Au sein de la direction du parti, on retrouve deux tendances: une aile fasciste et une aile modérée.")
  7. ↑ Hitler's Foreign Executioners: Europe's Dirty Secret, Christopher Hale, The History Press, 2011 ISBN: 978-0-7524-6393-3 "by June the plum jobs in the Belgian administration had been grabbed by VNV men"
  8. 1 2 Bosworth, R. J. B. (2009). The Oxford handbook of fascism. Oxford University Press. p. 483. ISBN 978-0-19-929131-1.
  9. ↑ Gerard, Emmanuel; Van Nieuwenhuyse, Karel, ed. (2010). Scripta Politica: Politieke Geschiedenis van België in Documenten (1918–2008) (ed. 2e herwerkte dr.). Leuven: Acco. p. 112. ISBN 978-90-334-8039-3.
  10. ↑ Gotovitch, José; Aron, Paul, eds. (2008). Dictionnaire de la Seconde Guerre Mondiale en Belgique. Brussels: André Versaille ed. p. 408. ISBN: 978-2-87495-001-8.
  11. 1 2 Dumoulin & Witte 2006, pp. 20–26.
  12. 1 2 Gotovitch, José; Aron, Paul, ed. (2008). Dictionnaire de la Seconde Guerre Mondiale en Belgique [Dictionary of the Second World War in Belgium]. Brussels: André Versaille éd. p. 410. ISBN 978-2-87495-001-8.
  13. ↑ Grosbois, Thierry (1998). Pierlot, 1930–1950. Brussels: Racine. pp. 271–272. ISBN 2-87386-485-0.
  14. ↑ Jacquemyns, Guillaume; Struye, Paul (2002). La Belgique sous l'Occupation Allemande: 1940–1944 (ed. Rev.). Brussels: Éd. Complexe. p. 141. ISBN 2-87027-940-X.
  15. ↑ Ministerie van Justitie. Commissariaat-generaal van de gerechtelijke politie / Ministère de la Justice. Commissariat-général de la police judiciaire, European Holocaust Research Infrastructure
  16. ↑ Gotovitch, José; Aron, Paul, ed. (2008). Dictionnaire de la Seconde Guerre Mondiale en Belgique [Dictionary of the Second World War in Belgium]. Brussels: André Versaille éd. pp. 412–413. ISBN 978-2-87495-001-8.
  17. ↑ Beke, Wouter (2005). De Ziel van eel Zuil: de Christelijke Volkspartij 1945–1968. Leuven: Catholic University of Leuven. p. 363. ISBN 90-5867-498-3.
  18. 1 2 Moore, Bob, ed. (2000). Resistance in Western Europe. Oxford: Berg. pp. 46–47. ISBN 1-85973-274-7.
  19. ↑ Conway, Martin (2012). The Sorrows of Belgium: Liberation and Political Reconstruction, 1944–1947. Oxford: Oxford University Press. p. 19. ISBN 978-0-19-969434-1.
  20. ↑ Laporte, Christian (10 august 1994). „Un Oradour flamand à Meensel-Kiezegen”. Le Soir. Accesat în 22 iunie 2013.
  21. ↑ Bunting, Madeleine (1995), The Model Occupation: The Channel Islands under German Rule, 1940–1945, London: Harper Collins Publisher, pp. 51, 316
  22. ↑ Hansard (Commons), vol. 430, col. 138
  23. ↑ The German Occupation of the Channel Islands, Cruickshank, London 1975 ISBN: 0-19-285087-3
  24. ↑ War Profits Levy (Jersey) Law 1945
  25. ↑ War Profits (Guernsey) Law 1945
  26. ↑ Occupation Diary, Leslie Sinel, Jersey 1945
  27. ↑ Jørgen Hæstrup, Secret Alliance: A Study of the Danish Resistance Movement 1940–45. Odense, 1976. p. 9.
  28. ↑ Phil Giltner, "The Success of Collaboration: Denmark's Self-Assessment of its Economic Position after Five Years of Nazi Occupation," Journal of Contemporary History 36:3 (2001) p. 486.
  29. ↑ Henning Poulsen, "Hvad mente Danskerne?" Historie 2 (2000) p. 320.
  30. ↑ Robert A. Saunders (2020). „Why Norden? Why now? A geopolitical foregrounding”. Geopolitics, Northern Europe, and Nordic Noir: What Television Series Tell Us About World Politics. Routledge. ISBN 978-0429769603.
  31. 1 2 Vilhjálmsson, Vilhjálmur Örn; Blüdnikow, Bent (2006). „Rescue, Expulsion, and Collaboration: Denmark's Difficulties with It's World War II Past”. Jewish Political Studies Review. Jerusalem Center for Public Affairs. 18 (3/4): 3–29. Accesat în 14 februarie 2023.
  32. ↑ Voorhis 1972, p. 174.
  33. ↑ „Statsminister Vilhelm Buhls Antisabotagetale 2 September 1942” (în daneză). Universitatea Aarhus. Arhivat din original la 7 octombrie 2015. Accesat în 12 septembrie 2015.
  34. ↑ „Samarbejdspolitikken under besættelsen 1940–45” (în daneză). Universitatea Aarhus. Arhivat din original la 19 martie 2022. Accesat în 5 octombrie 2020.
  35. ↑ Frisch, Hartvig (1945). Danmark besat og befriet – Bind II. Forlaget Fremad. p. 390.
  36. ↑ „Danmark og de jødiske flygtninge 1938–1945: Flygtningestop” (în daneză). Dansk Institut for Internationale Studier. Arhivat din original la 4 martie 2016. Accesat în 12 septembrie 2015.
  37. ↑ Weiss, Jakob (5 mai 2005). „Anders Fogh siger undskyld” [Anders Fogh apologizes]. Berlingske (în daneză). Arhivat din original la 2 august 2021.
  38. ↑ Voorhis 1972, p. 175.
  39. ↑ Poulsen, Historie, 320.
  40. ↑ Jørgensen, Hans (1998). Mennesker for kul. Forlaget Fremad. p. 23. ISBN 978-87-557-2201-9.
  41. ↑ Why did France lose to Germany in 1940?, Stéphanie Trouillard, France24, 16 May 2020
  42. ↑ Mark Mazower: Dark Continent (p. 73), Penguin books, ISBN: 0-14-024159-0
  43. ↑ Douglas Porch (2022). „"The Wisdom of a Great Leader"”. Defeat and Division: France at War, 1939–1942. Armies of the Second World War. Cambridge University Press. pp. 279–337. doi:10.1017/9781107239098.007. ISBN 978-1-107-04746-4.
  44. ↑ Lloyd, C. (2003). Collaboration and Resistance in Occupied France: Representing Treason and Sacrifice. Palgrave Macmillan UK. p. 29. ISBN 978-0-230-50392-2.
  45. ↑ Davey 1971, p. 29.
  46. ↑ Jackson, J. (2003). France: The Dark Years, 1940–1944. Modern World Series. OUP Oxford. p. 194. ISBN 978-0-19-162288-5.
  47. ↑ Millington, C. (2020). A History of Fascism in France: From the First World War to the National Front. Bloomsbury Academic. p. 123. ISBN 978-1-350-00654-6.
  48. ↑ ["Berlière, Jean-Marc"] (27 aprilie 2007). „L'impossible pérennité de la police républicaine sous l'Occupation”. Centre de ressources et d'ingénierie documentaires de l'INSP (în franceză).
  49. ↑ Bene 2012, p. 539.
  50. ↑ Porch 2024, p. 473.
  51. ↑ Littlejohn, D. (1981). Foreign Legions of the Third Reich: Norway, Denmark, France. R.J. Bender. pp. 170–172.
  52. ↑ Lormier, D. (2013). La Résistance Pour les Nuls (în franceză). edi8. p. 1-PT138. ISBN 978-2-7540-5365-5.
  53. ↑ Muracciole, J.F. (2020). Histoire de la Résistance en France (în franceză). Humensis. p. 19. ISBN 978-2-7154-0508-0.
  54. ↑ Tiersky, R. (1974). French Communism, 1920–1972. Columbia University Press. p. 107. ISBN 978-0-231-51609-9.
  55. ↑ Winock, M. (2021). La France libérée (1944–1947) (în franceză). Place des éditeurs. p. 83. ISBN 978-2-262-07989-5.
  56. 1 2 3 Broche, François; Muracciole, Jean-François (2017). „Chapitre III. L'engagement dans la Collaboration”. Histoire de la Collaboration (în franceză). Paris: Tallandier. pp. 117–160. ISBN 979-10-210-2264-5.
  57. ↑ Pike, David Wingeate (1993). „Between the Junes: The French Communists from the Collapse of France to the Invasion of Russia”. Journal of Contemporary History. Sage Publications, Ltd. 28 (3): 465–485. doi:10.1177/002200949302800304. ISSN 0022-0094. JSTOR 260642.
  58. ↑ Ross, G. (2022). Workers and Communists in France: From Popular Front to Eurocommunism. University of California Press. p. 13. ISBN 978-0-520-30489-5.
  59. ↑ Pesnot, Patrick; Denantes, Rebecca; Kern, Christine; Billoud, Michèle; Fauquet, Marie-Hélène (4 aprilie 2021). „Juin 1940 : les négociations entre le PCF et les Allemands”. France Inter (în franceză).
  60. ↑ Hanley, D.L.; Kerr, A.P.; Kerr, A.P.; Waites, N.H. (2005). Contemporary France: Politics and Society Since 1945. Taylor & Francis. p. 151. ISBN 978-1-134-97423-8.
  61. ↑ Cobb, M. (2009). The Resistance: The French Fight Against the Nazis. Simon & Schuster UK. p. 2. ISBN 978-1-84737-759-3.
  62. ↑ Murphy, F.J. (1998). Père Jacques: Resplendent in Victory (în franceză). ICS Publications. p. 83. ISBN 978-0-935216-64-6.
  63. ↑ Ashdown, Paddy (2014). The Cruel Victory. London: William Collins. pp. 18–19. ISBN 978-0-00-752081-7.
  64. ↑ „STO” (în franceză). Larousse.
  65. ↑ Zuccotti 2019, p. 1.
  66. ↑ Zuccotti 2019, p. 3.
  67. ↑ Zuccotti 2019, p. 4.
  68. 1 2 3 Megargee & White 2018, p. 95.
  69. ↑ Megargee & White 2018, pp. 95–96.
  70. 1 2 3 4 Megargee & White 2018, p. 96.
  71. ↑ Boissoneault, Lorraine (9 noiembrie 2017). „Was Vichy France a Puppet Government or a Willing Nazi Collaborator?”. Smithsonian Magazine. Accesat în 18 februarie 2023.
  72. ↑ Zuccotti 2019, p. 360.
  73. ↑ Lloyd, C. (2003). Collaboration and Resistance in Occupied France: Representing Treason and Sacrifice. Palgrave Macmillan UK. p. 29. ISBN 978-0-230-50392-2.
  74. 1 2 Zuccotti 2019, pp. 360–361.
  75. ↑ For example, Alfred Cobban, A History of Modern France: Volume 3: 1871–1962, Penguin Books, 1965, p. 200: "The official figure of some three or four thousand is a gross understatement which must be multiplied by at least ten."
  76. ↑ Robert J. Soucy, "The Nature of Fascism in France" in Volume 1 no. 1 of the Journal of Contemporary History, (Harper & Row, New York, 1966), p. 31, footnote 4
  77. ↑ „Heim ins Reich: La 2e guerre mondiale au Luxembourg – quelques points de repère”. Centre national de l'audiovisuel. Arhivat din original la 10 iunie 2007.
  78. ↑ Michael Curtis (2002). Verdict on Vichy: Power and Prejudice in the Vichy France Regime. Arcade Publishing. p. 231. ISBN 978-1-55970-689-6. Accesat în 16 ianuarie 2016.[nefuncțională]
  79. ↑ „Dutch Jew-hunters who massively helped the Nazis”. Arutz Sheva. 3 februarie 2018.
  80. ↑ „Archive to reveal new details on WWII Jews' arrests”. NBC News. 12 aprilie 2011. Arhivat din original la 22 octombrie 2019.
  81. ↑ Siegal, Nina (25 aprilie 2023). „Dutch to Make Public the Files on Accused Nazi Collaborators”. The New York Times.
  82. ↑ Norway profile – Leaders, BBC, 17 April 2012
  83. ↑ "He didn't mean to harm any good Norwegian" – the acquittal of Knut Rød, one of the organisers of the Norwegian Jew's deportation to Auschwitz, Seventh European Social Science History conference 26 February – 1 March 2008 Arhivat în 19 martie 2008, la Wayback Machine. retrieved 10 March 2008
  84. ↑ Myklebost, Tor (1943). Front cover image for They came as friends They came as friends. Garden City, NY: Doubleday, Doran & Co. p. 43.
  85. ↑ „Justice – I”. Time Magazine. 5 noiembrie 1945. Arhivat din original la 5 septembrie 2008. Accesat în 28 aprilie 2011.
  86. ↑ The Norwegian TV series that's enraged the Kremlin: And why you should watch it, James Kirchick, Politico, 20 March 2016
  87. ↑ T. Bataković, Dušan (2007). Kosovo and Metohija: living in the enclave. Serbian Academy of Sciences and Arts, Institute for Balkan Studies. p. 55. ISBN 978-86-7179-052-9. Accesat în 21 august 2012.
  88. ↑ Vickers, Miranda (1998). Between Serb and Albanian: a history of Kosovo. Hurst & Co. p. 134. ISBN 978-1-85065-278-6. Accesat în 21 august 2012.
  89. ↑ Božović 1991, p. 85.
    Вулнетари су на Косову и Метохији, али и у суседним крајевима, спалили стотине српских и црногорских села, убили мноштво људи и извршили безброј пљачки.
  90. ↑ Hitler's Empire: How the Nazis Ruled Europe, by Mark Mazower, Penguin Books 2008 (paperback), pp. 150, 154–155 (ISBN: 978-0-14-311610-3)
  91. ↑ Birn 2001, pp. 182–183.
  92. ↑ Wnuk 2018, pp. 64–65.
  93. 1 2 Wnuk 2018, p. 58.
  94. 1 2 Wnuk 2018, p. 65.
  95. 1 2 Wnuk 2018, p. 66.
  96. ↑ Birn 2001, p. 183.
  97. 1 2 Wnuk 2018, p. 95.
  98. 1 2 Birn 2001, p. 184.
  99. ↑ Birn 2001, pp. 184–85.
  100. ↑ Birn 2001, pp. 191–97.
  101. ↑ Birn 2001, p. 187–88.
  102. ↑ Birn 2001, pp. 190–91.
  103. 1 2 3 4 5 Hiio 2011, p. 268.
  104. ↑ Hiio 2011, p. 268-269.
  105. ↑ Hiio 2011, pp. 269–70.
  106. 1 2 Hiio 2011, p. 270.
  107. ↑ Hiio 2011, p. 269.
  108. ↑ Hiio 2011, pp. 271–72.
  109. ↑ Hiio 2011, p. 271.
  110. ↑ Birn 2001, pp. 181-198.
  111. 1 2 3 4 5 Angrick & Klein 2009, pp. 65–70.
  112. 1 2 Breitman 1991.
  113. 1 2 3 Birn 1997.
  114. 1 2 3 4 Haberer 2001.
  115. ↑ Longerich 2010, p. 194.
  116. ↑ Adamushko, V.I.; Artizov, A.N.; Bubalo, A.F.; Dyukov, A.R.; Ioffe, M.L.; Kirillova, N.V., ed. (2013). «Зимнее волшебство»: нацистская карательная операция в белорусско-латвийском приграничье, февраль — март 1943 г [Winterzauber: Nazi punitive operation on the Belarus-Latvia border region, February – March 1943.]. Documents and records (în rusă). Minsk-Moscow: Фонд «Историческая память»/ Historical Memory Foundation, Russia. pp. 2–25. ISBN 978-5-9990-0020-0.
  117. 1 2 Andrew Ezergailis. The Holocaust in Latvia, 1941–1944: the missing center. Historical Institute of Latvia, 1996. ISBN: 978-9984-9054-3-3, pp. 182–189
  118. 1 2 Valdis O. Lumans. Book Review: Symposium of the Commission of the Historians of Latvia, The Hidden and Forbidden History of Latvia under Soviet and Nazi Occupations, 1940–1991: Selected Research of the Commission of the Historians of Latvia, Vol. 14, Institute of the History of Latvia Publications:European History Quarterly 2009 39: 184
  119. ↑ Brūvelis, Edvīns; et al. (2005). Latviešu leģionāri / Latvian legionnaires (în letonă și engleză). Daugavas vanagi. ISBN 978-9984-19-762-3. OCLC 66394978.
  120. ↑ Tadeusz Piotrowski, Poland's Holocaust, McFarland & Company, 1997, ISBN: 0-7864-0371-3, Google Print, pp. 163–68
  121. 1 2 Kroener, Bernhard R. (2001). Germany and the Second World War. V/2. Clarendon Press. p. 61. ISBN 978-0-19-820873-0.
  122. ↑ „Arūnas Bubnys. Lietuvių saugumo policija ir holokaustas (1941–1944) | Lithuanian Security Police and the Holocaust (1941–1944)”. genocid.lt. Accesat în 17 februarie 2017.
  123. ↑ Oshry, Ephraim, Annihilation of Lithuanian Jewry, Judaica Press, Inc., New York, 1995
  124. ↑ Niwiński, Piotr (2011). Ponary: miejsce ludzkiej rzeźni (PDF). Warszawa: Instytut Pamięci Narodowej, Komisja Ścigania Zbrodni przeciwko Narodowi Polskiemu; Ministerstwo Spraw Zagranicznych Rzeczpospolitej Polskiej, Departament Współpracy z Polonią. pp. 25–26. Arhivat din original (PDF) la 5 februarie 2012.
  125. ↑ Sužiedėlis 2004, p. 339.
  126. ↑ Sužiedėlis 2004, pp. 346, 348.
  127. ↑ Sužiedėlis, Saulius (2001). „The Burden of 1941”. Lithuanian Quarterly Journal of Arts and Sciences. 47 (4). Arhivat din original la 15 septembrie 2012. Accesat în 21 octombrie 2012.
  128. ↑ Krapauskas, Virgil (2010). „Book Reviews”. Lithuanian Quarterly Journal of Arts and Sciences. 56 (3). Arhivat din original la 3 decembrie 2013. Accesat în 21 octombrie 2012.
  129. 1 2 Arūnas Bubnys (2004). Vokiečių ir lietuvių saugumo policija (1941–1944) (German and Lithuanian security police: 1941–1944) (în lituaniană). Vilnius: Lietuvos gyventojų genocido ir rezistencijos tyrimo centras. Accesat în 9 iunie 2006.
  130. ↑ Saulius Sužiedėlis: „Holokaustas – centrinis moderniosios Lietuvos istorijos įvykis” (Saulius Sužiedėlis: "The Holocaust is the central event of modern Lithuanian history"), Zigma Vitkus, bernardinai, December 28, 2010
  131. 1 2 Tadeusz Piotrowski (1997). Poland's Holocaust: Ethnic Strife, Collaboration with Occupying Forces and Genocide.. McFarland & Company. pp. 165–166. ISBN 978-0-7864-0371-4. Accesat în 15 martie 2008.
  132. ↑ Peter Gessner (29 iulie 1942). „Life and Death in the German-established Warsaw Ghetto”. Info-poland.buffalo.edu. Arhivat din original la 18 august 2006. Accesat în 28 septembrie 2011.
  133. ↑ Хлокост на юге Украины (1941–1944): (Запорожская область) [The Holocaust in the south of Ukraine (1941–1944): (Zaporizhia region)]. holocaust.kiev.ua (în rusă). 2003. Arhivat din original la 27 august 2006.
  134. ↑ Dov Levin (1996). „Lithuania”. În David S. Wyman; Charles H. Rosenzveig. The World Reacts to the Holocaust. Johns Hopkins University Press. pp. 325–353. ISBN 978-0-8018-4969-5. Accesat în 16 ianuarie 2016.
  135. 1 2 Michael MacQueen, The Context of Mass Destruction: Agents and Prerequisites of the Holocaust in Lithuania, Holocaust and Genocide Studies, Volume 12, Number 1, pp. 27–48, 1998, Arhivat în 21 august 2008, la Wayback Machine.
  136. ↑ Arūnas Bubnys, Holocaust in Lithuania: An Outline of the Major Stages and Their Results in Alvydas Nikžentaitis, Stefan Schreiner, Darius Staliūnas, The Vanished World of Lithuanian Jews, Rodopi, 2004, ISBN: 90-420-0850-4, Google Print, p. 219 Arhivat în 15 ianuarie 2016, la Wayback Machine.
  137. ↑ Dina Porat, "The Holocaust in Lithuania: Some Unique Aspects", in David Cesarani, The Final Solution: Origins and Implementation, Routledge, 2002, ISBN: 0-415-15232-1, Google Print, p. 161 Arhivat în 15 ianuarie 2016, la Wayback Machine.
  138. ↑ Browning & Matthäus 2007, pp. 244–294.
  139. ↑ Dina Porat, "The Holocaust in Lithuania: Some Unique Aspects", in David Cesarani, The Final Solution: Origins and Implementation, Routledge, 2002, ISBN: 0-415-15232-1, Google Print, p. 159 Arhivat în 15 ianuarie 2016, la Wayback Machine.
  140. ↑ Konrad Kwiet, Rehearsing for Murder: The Beginning of the Final Solution in Lithuania in June 1941, Holocaust and Genocide Studies, Volume 12, Number 1, pp. 3–26, 1998, Arhivat în 12 februarie 2009, la Wayback Machine.
  141. 1 2 3 4 Ioanid, Radu (2010). „Occupied and Satellite States”. În Hayes, Peter; Roth, John K. The Oxford Handbook of Holocaust Studies. Oxford University Press. doi:10.1093/oxfordhb/9780199211869.003.0022.
  142. ↑ Robbins, Keith (1969). „Konrad Henlein, the Sudeten Question and British Foreign Policy”. The Historical Journal. XII (4): 675. doi:10.1017/S0018246X0001058X.
  143. ↑ Armstrong, Hamilton Fish (1939). „Armistice at Munich”. Foreign Affairs. 17 (2): 198. doi:10.2307/20028917. JSTOR 20028917.
  144. ↑ Kárný 1999, p. 9.
  145. ↑ Cornwall 2011, p. 221.
  146. ↑ Volker Ullrich. Hitler: Volume I: Ascent 1889–1939. pp. 752–753.
  147. ↑ „Vladimír Měřínský (1934–2022)”. www.memoryofnations.eu (în engleză). Accesat în 14 aprilie 2023.
  148. ↑ Ecce Homo – Jaroslav Eminger, Český rozhlas, 14 July 2004 (in Czech)
  149. ↑ „The Tragic Destiny of Romeo Reisinger: Death a Few Hours before Liberation”. vhu.cz (în Czech). Army Museum. 31 martie 2014. Accesat în 21 februarie 2023.
  150. ↑ Mark Mazower, Inside Hitler's Greece. The Experience of Occupation, 1941–44(Greek translation), Athens: Αλεξάνδρεια, 1994(1993),125.
  151. ↑ Juan Carmona Zabala sheds light on tobacco trade in modern Greece and Germany, Joanie Blackwell, American School of Classical Studies at Athens, 29 June 2017
  152. ↑ Priovolos, Giannis (2018). Εθνικιστική «αντίδραση» και Τάγματα Ασφαλείας [Nationalist "Reaction" and the Security Battalions] (în Greek). Athens: Patakis. pp. 27–28. ISBN 978-960-16-7561-9.
  153. ↑ Chimbos, Peter D. (1999), „Greek Resistance 1941–45 : Organization, Achievements and Contributions to Allied War Efforts Against the Axis Powers”, International Journal of Comparative Sociology, Brill
  154. ↑ Hondros 1983, p. 81.
  155. ↑ Mazower 1995, p. 324.
  156. ↑ Markos Vallianatos, The untold history of Greek collaboration with Nazi Germany (1941–1944)
  157. ↑ Russell King, Nicola Mai, and Stephanie Schwandner-Sievers. The New Albanian Migration. Sussex Academic Press, 2005
  158. ↑ Hermann Frank Meyer (2008). Blutiges Edelweiß: die 1. Gebirgs-Division im Zweiten Weltkrieg. Ch. Links Verlag. pp. 469–471. ISBN 978-3-86153-447-1. Accesat în 16 ianuarie 2016.
  159. 1 2 Miller, Marshall Lee (1975). Bulgaria During the Second World War. Stanford University Press. p. 129. ISBN 0-8047-0870-3.
  160. ↑ Historical Dictionary of the Republic of Macedonia, G – Reference, Dimitar Bechev, Scarecrow Press, 2009, ISBN: 0-8108-5565-8, pp. 162–163.
  161. 1 2 'Clinging to Neutrality', Cornelius, Deborah S., in Hungary in World War II: Caught in the Cauldron, World War II: The Global, Human, and Ethical Dimension, (New York, NY, 2011; online edn, Fordham Scholarship Online, 19 Jan. 2012) doi:10.5422/fordham/9780823233434.003.0005, accessed 18 Feb. 2023
  162. ↑ Kursietis, Andris J., and Antonio J. Munoz. The Hungarian Army and Its Military Leadership in World War II. Bayside, NY: Axis Europa & Magazines, 1999. Print.
  163. ↑ Randolph L. Braham (2000). The Politics of Genocide. Wayne State University Press. p. 34. ISBN 0-8143-2691-9.
  164. ↑ „degob.org”. degob.org. 28 august 1941. Arhivat din original la 9 martie 2007. Accesat în 13 februarie 2013.
  165. ↑ Timothy Snyder (2010). Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin. Basic Books. pp. 200–204. ISBN 978-0-465-00239-9.
  166. ↑ Martin Davis. „Kamyanets-Podilskyy” (PDF). pp. 11–14 / 24 in PDF – via direct download. De asemenea în: Martin Davis (2010). „The Nazi Invasion of Kamenets”. JewishGen.
  167. ↑ Betekintő. „A few thousand of the deportees ..”. Betekinto.hu. Arhivat din original la 17 mai 2014. Accesat în 13 februarie 2013.
  168. ↑ Longerich 2010, p. 408.
  169. ↑ Weinberg 2005, pp. 48–121.
  170. ↑ Cherry, Robert; Orla-Bukowska, Annamaria (2007). Rethinking Poles and Jews: Troubled Past, Brighter Future (în engleză). Rowman & Littlefield Publishers. ISBN 978-1-4616-4308-1.
  171. ↑ Lewin, Eyal (2012). National Resilience during War: Refining the Decision-Making Model (în engleză). Lexington Books. p. 12. ISBN 978-0-7391-7459-3.
  172. ↑ Lane, T. (2004). Victims of Stalin and Hitler: The Exodus of Poles and Balts to Britain (în engleză). Springer. p. 138. ISBN 978-0-230-51137-8.
  173. ↑ Koskodan, Kenneth K. (2011). No Greater Ally: The Untold Story of Poland's Forces in World War II (în engleză). Bloomsbury Publishing. p. 43. ISBN 978-1-78096-241-2.
  174. ↑ Rottman, Gordon L. (2012). Warsaw Pact Ground Forces (în engleză). Bloomsbury Publishing. p. 47. ISBN 978-1-78200-447-9.
  175. ↑ Hugo Service (2013). Germans to Poles: Communism, Nationalism and Ethnic Cleansing After the Second World War. Cambridge University Press. p. 17. ISBN 978-1-107-67148-5.
  176. ↑ Hempel, Adam (1987). Policja granatowa w okupacyjnym systemie administracyjnym Generalnego Gubernatorstwa: 1939–1945 (în poloneză). Warsaw: Instytut Wydawniczy Związków Zawodowych. p. 83.
  177. ↑ Grabowski 2016, p. 1.
  178. ↑ Higher SS- and Police Leader (HSSPF) for the Generalgouvernement Friedrich-Wilhelm Krüger (30 October 1939). Aufruf/Odezwa (Appeal).
  179. ↑ Grabowski, Jan (2014). Hunt for the Jews:Betrayal and Murder in German-Occupied Poland. Indiana University Press. p. 52. ISBN 978-0-253-01074-2.
  180. ↑ Grabowski 2016, pp. 7–11.
  181. ↑ Grabowski 2016, p. 7.
  182. ↑ Grabowski 2016, p. 8.
  183. ↑ Gunnar S. Paulsson (2004). „The Demography of Jews in Hiding in Warsaw”. The Holocaust: Critical Concepts in Historical Studies. London: Routledge. p. 118. ISBN 978-0-415-27509-5.
  184. ↑ Hempel, Adam (1990). Pogrobowcy klęski: rzecz o policji "granatowej" w Generalnym Gubernatorstwie 1939–1945 (în poloneză). Warsaw: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. p. 435. ISBN 978-83-01-09291-7.
  185. ↑ Marci Shore. „Gunnar S. Paulsson Secret City: The Hidden Jews of Warsaw 1940–1945”. The American Association for Polish-Jewish Studies. Accesat în 17 februarie 2014.
  186. ↑ Maria Wardzyńska, Był rok 1939: Operacja niemieckiej policji bezpieczeństwa w Polsce Intelligenzaktion, Institute of National Remembrance, 2009, ISBN: 978-83-7629-063-8
  187. ↑ Browning & Matthäus 2007, p. 32.
  188. ↑ Ringelblum, Emmanuel (2015). Notes From The Warsaw Ghetto: The Journal Of Emmanuel Ringelblum (în engleză). Pickle Partners Publishing. ISBN 978-1-78625-716-1.
  189. ↑ Friedrich, Klaus-Peter (2005). „Collaboration in a 'Land without a Quisling': Patterns of Cooperation with the Nazi German Occupation Regime in Poland during World War II”. Slavic Review. 64 (4): 711–746. doi:10.2307/3649910 . JSTOR 3649910.
  190. ↑ Connelly, John (2005). „Why the Poles Collaborated so Little: And Why That Is No Reason for Nationalist Hubris”. Slavic Review. 64 (4): 771–781. doi:10.2307/3649912 . JSTOR 3649912.
  191. 1 2 3 International Commission on the Holocaust in Romania (11 noiembrie 2004). „Executive Summary: Historical Findings and Recommendations” (PDF). Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania. Yad Vashem (The Holocaust Martyrs' and Heroes' Remembrance Authority). Accesat în 28 martie 2023.
  192. ↑ Revisited: Romania's Iași pogrom, one of the worst massacres of Jews during World War II, Nadia Bletry, Thierry Trelluyer, Ruth Michaelson. France24, 23 March 2022
  193. ↑ Nazi Policy on the Eastern Front, 1941: Total War, Genocide, and Radicalization, Rochester studies in Central Europe, ISSN 1528-4808 Editors Alex J. Kay, Jeff Rutherford, David Stahel Publisher University Rochester Press, 2012 ISBN: 978-1-58046-407-9
  194. ↑ The JUST Act Report: Moldova, US Department of State
  195. ↑ Ridley, J.G. (1994). Tito: A Biography. Constable. ISBN 978-0-09-471260-7.
  196. ↑ Đonlagić, A.; Atanachovic, Z.; Plenča, D.; Edwards, L.F.; Milić, S. (1967). Yugoslavia in the Second World War. Medunarodna štampa. Books on Demand. ISBN 978-0-598-52382-2.
  197. ↑ Goeschel, C. (2018). Mussolini and Hitler: The Forging of the Fascist Alliance. Yale University Press. p. 209. ISBN 978-0-300-17883-8.
  198. 1 2 3 Tomasevich 2002, p. 47.
  199. ↑ Tomasevich 2002, p. 612.
  200. ↑ Lemkin, R. (2008). Axis Rule in Occupied Europe: Laws of Occupation, Analysis of Government, Proposals for Redress. Foundations of the Laws of War Publications of the Carnegie. Lawbook Exchange, Limited. p. 248. ISBN 978-1-58477-901-8.
  201. ↑ McDonald, G.C.; United States. Department of the Army (1973). Area Handbook for Yugoslavia. Area handbook series. U.S. Government Printing Office. p. 51.
  202. 1 2 3 4 5 Tomasevich 2002, p. 189.
  203. ↑ Cohen, P.J.; Riesman, D. (1996). Serbia's Secret War: Propaganda and the Deceit of History. Eastern European studies. Texas A & M University Press. p. 37. ISBN 978-0-89096-760-7.
  204. ↑ Hayes, P.; Diefendorf, J.M.; Horowitz, S.R.; Herzog, D.; Smelser, R.M.; Lower, W.; Holocaust Educational Foundation; Rossi, L.F. (2012). Lessons and Legacies X: Back to the Sources: Reexamining Perpetrators, Victims, and Bystanders. Lessons & Legacies. Northwestern University Press. p. 35. ISBN 978-0-8101-2862-0.
  205. ↑ Barry M. Lituchy (2006). Jasenovac and the Holocaust in Yugoslavia: analyses and survivor testimonies. Jasenovac Research Institute. p. xxxiii. ISBN 978-0-9753432-0-3.
  206. ↑ Dolbeau, C. (2006). Face au bolchevisme: petit dictionnaire des résistances nationales à l'Est de l'Europe (1917–1989) [In the face of Bolshevism: Little dictionary of national resistance movements in Eastern Europe (1917–1989)] (în franceză). Arctic. ISBN 978-2-916713-00-7.
  207. 1 2 Ramet 2006, p. 147.
  208. ↑ Tomasevich 1975, pp. 223–225.
  209. ↑ MacDonald 2002, pp. 140–142.
  210. ↑ Pavlowitch 2007, pp. 65–67.
  211. 1 2 Glenny 2000, p. 489.
  212. 1 2 Milazzo 1975, p. 182.
  213. ↑ Milazzo 1975, p. 21.
  214. ↑ Tomasevich 1975, p. .
  215. 1 2 Tomasevich 1975, p. 169.
  216. ↑ Tomasevich 1975, p. 246.
  217. ↑ Ramet 2006, p. 145.
  218. ↑ Tomasevich 2002, p. 192.
  219. ↑ Cohen, P.J.; Riesman, D. (1996). Serbia's Secret War: Propaganda and the Deceit of History. Eastern European studies. Texas A & M University Press. ISBN 978-0-89096-760-7.
  220. 1 2 Zakić, M. (2017). Ethnic Germans and National Socialism in Yugoslavia in World War II. Cambridge University Press. p. 152. ISBN 978-1-316-77306-2.
  221. ↑ Schiessl, C. (2016). Alleged Nazi Collaborators in the United States after World War II. Lexington Books. ISBN 978-1-4985-2941-9.
  222. ↑ Glišić, Venceslav (1970). „"TEROR" I "ZLOČINI" NACISTIČKE NEMAČKE U SRBIJI 1941–1945”. znaci.net. Arhivat din original la 22 ianuarie 2019.
  223. ↑ War and Revolution in Yugoslavia: 1941–1945 Arhivat în 15 ianuarie 2016, la Wayback Machine. by Jozo Tomasevich. Google Books.
  224. ↑ Littlejohn, D. (1994). Foreign Legions of the Third Reich. R. James Bender Publishing. p. 8. ISBN 978-0-912138-29-9.
  225. ↑ Bishop, C. (2012). SS Hitler's Foreign Divisions: Foreign Volunteers in the Waffen-SS 1940–45. Military Classics. Amber Books Ltd. p. 136. ISBN 978-1-908273-99-4.
  226. ↑ World Jewish Congress (2008). The Israel Journal of Foreign Affairs. Israel Council on Foreign Relations.
  227. ↑ Bishop, C. (2005). Hitler's Foreign Divisions: Foreign Volunteers in the Waffen-SS, 1940–1945. Armenian Research Center collection. Amber Books. ISBN 978-1-904687-37-5.
  228. ↑ Elsie, R. (1997). Kosovo: In the Heart of the Powder Keg. East European monographs. East European Monographs. ISBN 978-0-88033-375-7.
  229. ↑ Yale Strom (1992). The Expulsion of the Jews: Five Hundred Years of Exodus. SP Books. p. 17. ISBN 978-1-56171-081-2.
  230. 1 2 3 Tomasevich 2002, p. 83.
  231. 1 2 Gow, J.; Carmichael, C. (2000). Slovenia and the Slovenes: A Small State and the New Europe. Reprint Due July Series. Hurst. p. 49. ISBN 978-1-85065-428-5.
  232. ↑ Kranjc, G.J. (2013). To Walk with the Devil: Slovene Collaboration and Axis Occupation, 1941–1945. University of Toronto Press. p. 85. ISBN 978-1-4426-1330-0.
  233. ↑ Yeomans, R. (2012). Visions of Annihilation: The Ustasha Regime and the Cultural Politics of Fascism, 1941–1945. Pitt series in Russian and East European studies. University of Pittsburgh Press. ISBN 978-0-8229-7793-3.
  234. ↑ „Axis Invasion of Yugoslavia”. Holocaust Encyclopedia. 11 martie 1943.
  235. ↑ „Jasenovac”. The Holocaust Encyclopedia. 10 aprilie 1941.
  236. ↑ „List of Individual Victims of Jasenovac Concentration Camp”. Official website of the Jasenovac Memorial Site. Accesat în 10 mai 2016.
  237. ↑ Беляков 2009, p. 146.
  238. ↑ Pinson, M.; Mottahedeh, R.P. (1996). The Muslims of Bosnia-Herzegovina: Their Historic Development from the Middle Ages to the Dissolution of Yugoslavia. Harvard Middle Eastern monographs. Center for Middle Eastern Studies of Harvard University. ISBN 978-0-932885-12-8.
  239. ↑ Moorhouse, Roger (2014). The Devils' Alliance: Hitler's Pact with Stalin, 1939-1941. Basic Books. pp. 5, 38, 115. ISBN 978-0465054923.
  240. ↑ English, Robert D. (2000). Russia and the Idea of the West. Columbia University Press. p. 104. ISBN 0231504748. Gestapo-NKVD collaboration following the Hitler-Stalin Pact of 1939.
  241. ↑ Moorhouse (2014), p. 38, Colaborare.
  242. ↑ Burds, Jeffrey (2007). „The Soviet War against 'Fifth Columnists': The Case of Chechnya, 1942-4”. Journal of Contemporary History. 42 (2): 308. doi:10.1177/0022009407075545. ISSN 0022-0094. JSTOR 30036445.
  243. 1 2 3 Beevor, Antony. The Fall of Berlin 1945. pp. 113–114.
  244. ↑ Jurado, Carlos Caballero (1999). Foreign Volunteers of the Wehrmacht 1941-1945. Men-at-Arms. Osprey Publishing. p. 12. ISBN 0-85045-524-3.
  245. 1 2 3 4 Drobyazko, S.; Karashchuk, A. (2001). Восточные легионы и казачьи части в Вермахте [Eastern legions and Cossack units in the Wehrmacht] (în rusă). Moscow. pp. 3–4.
  246. ↑ Andrew Gregorovich. „InfoUkes: Ukrainian History – World War II in Ukraine”. infoukes.com. Arhivat din original la 25 mai 2019. Accesat în 17 februarie 2017.
  247. ↑ Kroener, Bernhard R. (2001). Germany and the Second World War (în engleză). V/2. Clarendon Press. p. 1057. ISBN 978-0-19-820873-0.
  248. ↑ Altstadt, Audrey L. (2013). The Azerbaijani Turks: Power and Identity under Russian Rule (în engleză). Hoover Press. p. 187. ISBN 978-0-8179-9183-8.
  249. 1 2 Jurado, Carlos Caballero (1999). Foreign Volunteers of the Wehrmacht 1941–1945. Men-at-Arms. Osprey Publishing. p. 19. ISBN 0-85045-524-3.
  250. ↑ Haslinger, Peter; Tönsmeyer, Tatjana, ed. (2021). Fighting Hunger, Dealing with Shortage (2 vols): Everyday Life under Occupation in World War II Europe: A Source Edition. Brill Publishers. p. 775. ISBN 978-90-04-46184-0.
  251. ↑ Enstad, Johannes Due (2018). Soviet Russians under Nazi Occupation. Cambridge University Press. doi:10.1017/9781108367707. ISBN 978-1-108-36770-7.
  252. ↑ J. Otto Pohl (1999). Ethnic Cleansing in the USSR, 1937–1949. Greenwood Press. pp. 61–65. ISBN 978-0-313-30921-2.
  253. ↑ Pohl, J. Otto (2000). „Stalin's genocide against the "Repressed Peoples"”. Journal of Genocide Research. 2: 267–293. doi:10.1080/713677598.
  254. ↑ Alfred J. Rieber (2003). „Civil Wars in the Soviet Union” (PDF). Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History. Project Muse. 4 (1): 133, 145–147. doi:10.1353/kri.2003.0012. Arhivat din original (PDF) la 30 octombrie 2020. Accesat în 11 aprilie 2016. Slavica Publishers.
  255. ↑ Motyka, Grzegorz (februarie 2001). „Dywizja SS 'Galizien'” [SS Division 'Galicia']. Pamięć I Sprawiedliwość (în poloneză). Biuletyn IPN. 1. Arhivat din original la 3 ianuarie 2003.
  256. ↑ Jeffrey Burds (2013). Holocaust in Rovno: The Massacre at Sosenki Forest, November 1941. Springer. pp. 24–25. ISBN 978-1-137-38840-7. Arhivat din original la 6 septembrie 2024. Accesat în 19 septembrie 2020.
  257. 1 2 Ailsby 2004, pp. 123–124.
  258. ↑ Dallin, Alexander. German Rule in Russia: 1941–1945. Octagon Books: 1990.
  259. ↑ Auron 2003, p. 238.
  260. ↑ Christopher J. Walker's "Armenia —The Survival of a Nation," p. 357
  261. 1 2 Александр УРАЛОВ (А. АВТОРХАНОВ). Убийство чечено-ингушского народа. Народоубийство в СССР Arhivat în 27 mai 2008, la Wayback Machine.
  262. 1 2 3 Dunlop. Russia Confronts Chechnya, pp 62–70
  263. 1 2 Эдуард Абрамян. Кавказцы в Абвере. М. "Яуза", 2006
  264. ↑ Николай Бугай (2013). Итоги сталинского правления в государственной национальной политике. 1920–1950-е годы (PDF). «Белые пятна» российской и мировой истории (în rusă) (5–6): 62. Accesat în 31 iulie 2018.
  265. ↑ Joel Beinin, Introduction
  266. 1 2 Küntzel, Matthias (2005). „National Socialism and Anti-Semitism in the Arab World”. Jewish Political Studies Review. 17 (1/2): 99–118. JSTOR 25834622.
  267. ↑ Thomas 2007.
  268. ↑ Jennings 2015.
  269. ↑ See, for example, Winston S. Churchill, The Second World War, Volume 2: Their Finest Hour, London & New York, 1949, Book One, chapter 11, "Admiral Darlan and the French Fleet: Oran"
  270. ↑ Funk, Arthur L. (aprilie 1973). „Negotiating the 'Deal with Darlan'”. Journal of Contemporary History. 8 (2): 81–117. doi:10.1177/002200947300800205. JSTOR 259995.
  271. ↑ Funk 1974.
  272. ↑ Alphonse Juin (1888–1967), Chemins de mémoire, Ministère des Armées (Ministry of Armies), Republic of France
  273. ↑ Paterson, L., Higgins, D. R. (2018). Hitler's Brandenburgers: The Third Reich Elite Special Forces. Greenhill Books. p. 65. ISBN 978-1-78438-231-5.
  274. ↑ Torres, Carlos Canales; Vicente, Miguel del Rey (2012). La palmera y la esvástica: La odisea del Afrika Korps (în spaniolă). EDAF. p. 267. ISBN 978-84-414-3173-7.
  275. 1 2 3 4 Kenbib, Mohammed (2014-08-08). "Moroccan Jews and the Vichy regime, 1940–42". The Journal of North African Studies. 19 (4): 540–553. doi:10.1080/13629387.2014.950523 ISSN 1362-9387
  276. 1 2 Miller 2013, p. 45.
  277. ↑ „Le Petit Marocain”. Gallica (în engleză). 24 iunie 1945. Accesat în 22 martie 2020.
  278. ↑ Moroccan Jews pay homage to 'protector' – Haaretz Daily Newspaper | Israel News Arhivat în 13 mai 2008, la Wayback Machine.. Haaretz.com. Retrieved on 2011-07-04.
  279. ↑ Perkins 2004, p. 105.
  280. 1 2 Perkins 1986, p. 180.
  281. 1 2 Mollo 1981, p. 144.
  282. ↑ Playfair 2004, pp. 200, 206.
  283. ↑ Long 1953, pp. 333–334, 36.
  284. 1 2 Sutherland & Canwell (2011), p. 43.
  285. ↑ Shores & Ehrengardt (1987), p. 30.
  286. ↑ "The Hajj Amin's opportunistic wartime residence and propaganda activities in Nazi Germany certainly was not the proudest moment in the history of Palestinian nationalism. And, certainly, opponents of Palestinian nationalism have made good use of those activities to associate the Palestinian national movement with European-style anti-Semitism and the genocidal program of the Nazis. But it should be remembered that the Hajj Amin was not the only non-European nationalist leader to find refuge and succor in Berlin at this time. While in Berlin, the Hajj might have rubbed shoulders with Netaji Subhas Chandra Bose, a leftist leader of the Indian National Congress of India, who believed that Germany might prove to be an effective ally in the struggle against British imperialism… Or the Hajj Amin might have bumped into Pierre Gemayel, the leader of a Lebanese Christian group called the Phalange, who believed that Nazi Germany represented the wave of the future… Members of the Stern Gang also sought a tactical partnership with Nazi Germany and even opened negotiations with Hitler's government." (Gelvin 2014, pp. 119–120)
  287. ↑ Felton 2014, pp. 145, 152, 154.
  288. ↑ Weale 2012, p. 407.
  289. ↑ Hamilton 2020, pp. 349, 386.
  290. ↑ Dunphy, J.J. (2018). Unsung Heroes of the Dachau Trials: The Investigative Work of the U.S. Army 7708 War Crimes Group, 1945–1947. McFarland, Incorporated, Publishers. p. 116. ISBN 978-1-4766-3337-4.
  291. ↑ Fay, Peter W. (1993). The Forgotten Army: India's Armed Struggle for Independence, 1942–1945. University of Michigan Press. pp. 212–213. ISBN 0-472-08342-2.
  292. ↑ Forbes, Robert (2010). For Europe : the French volunteers of the Waffen-SS. Mechanicsburg, PA: Stackpole Books. p. 425. ISBN 978-0-8117-3581-0.
  293. ↑ Beevor, Antony (2002). The fall of Berlin, 1945. New York: Viking-Penguin Books. pp. 321, 323, 351–352. ISBN 978-0-670-03041-5.
  294. ↑ Nuremberg Trial Proceedings, Volume 22, September 1946 Arhivat în 21 februarie 2007, la Wayback Machine.
  295. 1 2 Schuessler, Jennifer (25 iunie 2013). „Scholar Asserts That Hollywood Avidly Aided Nazis”. The New York Times. ISSN 0362-4331. Arhivat din original la 3 februarie 2018. Accesat în 20 martie 2018.
  296. ↑ English, Simon (3 noiembrie 2003). „Ford 'used slave labour' in Nazi German plants”. The Daily Telegraph. ISSN 0307-1235. Arhivat din original la 20 martie 2018. Accesat în 20 martie 2018.
  297. ↑ „Mark Thomas discovers Coca-Cola's Nazi links”. New Statesman. Arhivat din original la 20 martie 2018. Accesat în 20 martie 2018.
  298. ↑ „Coca-Cola collaborated with the Nazis in the 1930s, and Fanta is the proof”. Timeline. 2 august 2017. Arhivat din original la 19 august 2018. Accesat în 20 martie 2018.
  299. ↑ Black, Edwin (27 februarie 2012). „IBM's Role in the Holocaust – What the New Documents Reveal”. HuffPost. Arhivat din original la 29 octombrie 2017. Accesat în 20 martie 2018.
  300. ↑ Black, Edwin. „How IBM Technology Jump Started the Holocaust”. Gizmodo. Arhivat din original la 21 martie 2018. Accesat în 21 martie 2018.
  301. ↑ Black, Edwin (19 mai 2002). „The business of making the trains to Auschwitz run on time”. San Francisco Chronicle. Arhivat din original la 28 martie 2018. Accesat în 28 martie 2018.
  302. ↑ Campbell, Duncan (25 septembrie 2004). „How Bush's grandfather helped Hitler's rise to power”. The Guardian. Arhivat din original la 15 martie 2018. Accesat în 20 martie 2018.
  303. ↑ „What the AP's Collaboration With the Nazis Should Teach Us About Reporting the News”. Tablet Magazine. Arhivat din original la 20 martie 2018. Accesat în 20 martie 2018.
  304. 1 2 3 4 Stone & Kuznick 2013, p. 82.
  305. ↑ Robert A. Rosenbaum (2010). Waking to Danger: Americans and Nazi Germany, 1933–1941. ABC-CLIO. pp. 121–. ISBN 978-0-313-38503-2.
  306. „Conclusions of the Estonian International Commission for the Investigation of Crimes Against Humanity. Phase II – The German Occupation of Estonia, 1941–1944” (PDF). Arhivat din original (PDF) la 20 iulie 2011. Accesat în 29 martie 2010.
  307. Arad, Yitzhak. Belzec, Sobibor, Treblinka – The Operation Reinhard Death Camps, Indiana University Press, Bloomington and Indianapolis, 1987
Eroare la citare: Eticheta <ref> definită în <references> nu are atributul nume.
Eroare la citare: Eticheta <ref> definită în <references> nu are atributul nume.

Bibliografie