Cultura Ucrainei: limba, tradițiile și presiunile politice ale secolului XX

Cultura Ucrainei este rezultatul unor influențe atât vestice cât și estice care s-au exercitat de-a lungul secolelor pe teriroriul țării, la care s-au adăugat identități culturale specifice ale diferitelor grupuri etnice care populează zona. Aidoma întregii Europe, Creștinismul este un factor major de influențare al culturii Ucrainei.

Istorie

Cultura ucraineană a început să se contureze în epoca Rusiei Kievene și a căpătat forma definitivă în perioada cazacilor, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.

Începând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cea mai mare parte a țării a intrat sub stăpânirea Imperiului Rus – ceea ce a dus la rusificare –, în timp ce partea de vest a trecut sub administrație austro-ungară.

În timpul „Primăverii Popoarelor”, în Galiția au apărut primele mișcări și partide politice ucrainene, favorizate de absența presiunilor din partea autorităților austro-ungare.

Cea mai semnificativă ascensiune a culturii ucrainene a avut loc în timpul Războiului de Independență; motivele ornamentale naționale ucrainene au apărut chiar și pe uniformele militare, fiind purtate atât de soldații de rând, cât și de ofițerii Armatei Republicii Populare Ucrainene. Unele personalități marcante, precum Mîkola Leontovîci, și-au pierdut viața în timpul Terorii Roșii. În teritoriile ucrainene încorporate în URSS, revirimentul cultural s-a intensificat în primii ani ai regimului sovietic — perioadă ce a cuprins Noua Politică Economică și politica de ucrainizare — înainte de declanșarea represiunilor staliniste ^[1].

În epoca stalinismului – în special în contextul colectivizării, al dekulakizării și al impunerii forțate a limbii ruse – viața ucrainenilor din RSS Ucraineană a fost complet transformată. Costumele și podoabele tradiționale au dispărut practic din viața cotidiană, iar sărbătorile populare, precum Crăciunul și Boboteaza, au fost interzise; oricine încerca să păstreze aceste obiceiuri era etichetat drept „naționalist” sau „kulak”, bunurile fiindu-i confiscate sau distruse de OGPU și NKVD, în timp ce persoanele în cauză erau fie executate, fie întemnițate în lagărele Gulagului în perioada cuprinsă între anii '30 și '50. Astfel, au fost distruse elemente unice ale vieții populare tradiționale – elemente care, începând cu a doua jumătate a anilor '30, au fost reduse la simple recuzite pentru căminele culturale și ansamblurile oficiale; totodată, diversitatea regională și simbolistica inerente vestimentației, veselei și muzicii au fost, în fapt, șterse ^[2].

Ucrainenii care au supraviețuit foametei din anii 1932–1933 sau deportărilor – și care, aproape fără excepție, au devenit lucrători în gospodăriile colective – au fost obligați să poarte aceleași tipuri standard de îmbrăcăminte de lucru și de zi cu zi ca locuitorii celorlalte republici ale URSS ^[3].

Aceste evenimente au avut un impact profund asupra demografiei populației, perturbând astfel transmiterea tradițiilor între generații: în timp ce familiile ucrainene aveau, de regulă, între cinci și opt copii – creșterea în familii numeroase jucând un rol esențial în păstrarea obiceiurilor –, începând cu sfârșitul anilor '30, numărul mediu de copii născuți în întreaga URSS a scăzut la doi sau trei. Socializarea acestora era asigurată de un sistem format din grădinițe, școli de stat și tabere de pionieri, în vreme ce copiii țăranilor supuși „dekulakizării” erau adesea trimiși în orfelinate, unde treceau printr-un proces de rusificare completă ^[4].

În perioada 1937–1938, organele NKVD i-au executat sau deportat pe toți oamenii de știință, scriitorii, fotografii, regizorii, muzicienii și istoricii ucraineni ai vremii; rămășițele unora dintre aceștia au fost îngropate în pădurea Bîkivnia, lângă Kiev ^[5].

Evenimente similare au avut loc în regiunile vestice ale Ucrainei în perioadele în care acestea au făcut parte din Republica Polonă, Regatul României și Cehoslovacia, precum și după încorporarea lor în URSS — inițial între anii 1939 și 1941, iar ulterior între 1944 și 1953 —, punctul culminant fiind atins în timpul Operațiunii „Vest”.

Epoca Dezghețului a cunoscut o anumită înflorire și popularizare a culturii ucrainene , însă aceasta nu a dus niciodată la o renaștere de masă, din cauza pierderilor demografice severe suferite de populația ucraineană ca urmare a politicilor bolșevice din perioada interbelică și a evenimentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial ^[6].

În timpul regimului lui Leonid Brejnev, purtarea costumului național ucrainean, utilizarea limbii ucrainene și interpretarea muzicii ucrainene în viața de zi cu zi au ajuns să fie considerate semne de simpatie față de disidenți și au fost reprimate de KGB. În mod special, poetul Vasîl Stus, implicat în organizații pentru drepturile omului, a fost persecutat în repetate rânduri din cauza activității sale și a murit în detenție.

În perioada Perestroikăi, a apărut un val de popularizare a culturii ucrainene, impulsionat în primul rând de eforturile lui Andrei Saharov și ale organizației „Memorial”. Arhivele NKVD și KGB au fost deschise publicului, ducând la descoperirea unor locuri de înhumare secrete care conțineau rămășițele victimelor represiunilor politice – în special la Bîkivnia ^[7].

În urma proclamării independenței Ucrainei în 1991, a avut loc o eliberare de cenzura sovietică și o renaștere a identității naționale ucrainene. ^[8].

Pe fundalul războiului ruso-ucrainean izbucnit în 2014, autoritățile ruse — ascunzând în același timp crime de război — au început să distrugă cărți, muzee și monumente ucrainene în teritoriile ocupate; ca răspuns, Ucraina a implementat politici de decomunizare și derusificare în zonele aflate sub controlul său ^{[9] [10] [11] [12]}.