Elisabeta I: negocieri matrimoniale, putere religioasă și o succesiune scoțiană

Copilăria

Elisabeta s-a născut la 7 septembrie 1533 la Palatul Greenwich și a primit numele bunicilor sale, Elisabeta de York și Lady Elizabeth Howard.^[8] A fost al doilea copil legitim al lui Henric al VIII-lea care a supraviețuit primei copilării. Mama sa era cea de-a doua soție a lui Henric al VIII-lea, Anne Boleyn. La naștere, Elisabeta era moștenitoarea prezumtivă a tronului Angliei. Sora sa vitregă mai mare, Maria, își pierduse statutul de moștenitoare legitimă după ce Henric își anulase căsătoria cu mama acesteia, Caterina de Aragon, pentru a se căsători cu Anne, cu intenția de a avea un moștenitor de sex masculin și de a asigura succesiunea dinastiei Tudor.^[9][10] Elisabeta a fost botezată la 10 septembrie, iar nașii săi au fost Thomas Cranmer, arhiepiscopul de Canterbury; Henry Courtenay, marchiz de Exeter; Elizabeth Stafford, ducesă de Norfolk; și Margaret Wotton, marchiză văduvă de Dorset. La ceremonie, deasupra copilei a fost purtat un baldachin de unchiul său George Boleyn, viconte Rochford; John Hussey, baron Hussey de Sleaford; Lord Thomas Howard; și William Howard, baron Howard de Effingham.^[11]

Elisabeta avea doi ani și opt luni când mama sa a fost decapitată la 19 mai 1536,^[12] la patru luni după moartea din cauze naturale a Caterinei de Aragon. Elisabeta a fost declarată nelegitimă și exclusă din ordinea de succesiune la tron.^[c] La unsprezece zile după execuția Annei Boleyn, Henric s-a căsătorit cu Jane Seymour. Regina Jane a murit în anul următor, la scurt timp după nașterea fiului lor, Eduard, care era moștenitorul aparent necontestat al tronului. Elisabeta a fost mutată în casa fratelui său vitreg și a purtat crijma, pânza de botez, la botezul acestuia.^[14]

Educația

Prima guvernantă a Elisabetei, Margaret Bryan, a scris despre ea că era „un copil atât de promițător și cu o fire atât de blândă cum n-am mai cunoscut vreodată”.^[15][16] Catherine Champernowne, cunoscută mai ales sub numele dobândit ulterior prin căsătorie, Catherine „Kat” Ashley, a fost numită guvernanta Elisabetei în 1537 și i-a rămas prietenă până la moartea sa, în 1565. Champernowne a învățat-o pe Elisabeta patru limbi: franceza, neerlandeza, italiana și spaniola.^[17] Până când William Grindal i-a devenit preceptor, în 1544, Elisabeta știa să scrie în engleză, latină și italiană. Sub îndrumarea lui Grindal, un preceptor talentat și priceput, a făcut progrese și în franceză și greacă.^[18] La vârsta de 12 ani, a fost în stare să traducă lucrarea religioasă a mamei sale vitrege Catherine Parr, Rugăciuni sau meditații, din engleză în italiană, latină și franceză, oferindu-i traducerea tatălui său drept dar de Anul Nou.^[19] Din adolescență și pe tot parcursul vieții, a tradus lucrări în latină și greacă ale numeroși autori clasici, printre care Pro Marcello de Cicero, Consolarea filozofiei de Boethius, un tratat de Plutarh și Analele lui Tacit.^[20][19] O traducere a lui Tacit păstrată în biblioteca Palatului Lambeth, una dintre numai patru traduceri englezești păstrate din epoca modernă timpurie, a fost identificată în 2019 drept opera Elisabetei, în urma unei analize detaliate a scrisului de mână și a hârtiei.^[21]

După moartea lui Grindal, în 1548, Elisabeta și-a continuat educația sub îndrumarea preceptorului fratelui său Eduard, Roger Ascham, un pedagog înțelegător, care considera că învățarea trebuie să fie plăcută.^[22] Cunoștințele actuale despre educația și precocitatea Elisabetei provin în mare măsură din memoriile lui Ascham.^[18] La încheierea educației sale formale, în 1550, Elisabeta era una dintre cele mai bine educate femei ale generației sale.^[23] Spre sfârșitul vieții, se credea că vorbea și galeza, cornica, scots și irlandeza, pe lângă limbile menționate mai sus. Ambasadorul venețian afirma în 1603 că „stăpânea [aceste] limbi atât de bine, încât fiecare părea să-i fie limbă maternă”.^[24] Istoricul Mark Stoyle sugerează că probabil a învățat cornica de la William Killigrew, valet al Camerei Private și, ulterior, șambelan al Trezoreriei.^[25] Elisabeta a devenit și o muziciană pricepută, cântând la virginal^[26] și la lăută (fiind instruită de Philip van Wilder).^[27] Este posibil ca Elisabeta să fi interpretat încă de tânără lucrările timpurii pentru instrumente cu claviatură ale lui Thomas Tallis, păstrate astăzi în Cartea Mulliner.^[28]

Adolescența

Henric al VIII-lea a murit în 1547, iar fratele vitreg al Elisabetei, Eduard al VI-lea, a devenit rege la vârsta de nouă ani. Catherine Parr, văduva lui Henric, s-a căsătorit curând cu Thomas Seymour, baron Seymour de Sudeley, unchiul lui Eduard al VI-lea și fratele lordului protector Edward Seymour, duce de Somerset. Cuplul a primit-o pe Elisabeta în casa sa de la Chelsea. Acolo, Elisabeta a trecut printr-o criză emoțională despre care unii istorici consideră că a afectat-o pentru tot restul vieții.^[29] Thomas Seymour se deda la hârjoneli și familiarități fizice cu Elisabeta, în vârstă de 14 ani, inclusiv intrând în dormitorul ei în cămașă de noapte, gâdilând-o și lovind-o cu palma peste fese. Elisabeta a început să se trezească devreme și să se înconjoare de slujnice pentru a evita vizitele sale matinale nedorite. Parr, în loc să-și confrunte soțul în legătură cu purtarea sa nepotrivită, i s-a alăturat. De două ori l-a însoțit când acesta o gâdila pe Elisabeta, iar o dată a ținut-o în timp ce Seymour i-a tăiat rochia neagră „într-o mie de bucăți”.^[30] După ce Parr i-a surprins însă pe cei doi îmbrățișându-se, a pus capăt situației.^[31] În mai 1548, Elisabeta a fost trimisă în altă parte.

Thomas Seymour a continuat totuși să uneltească pentru a dobândi controlul asupra familiei regale și a încercat să fie numit guvernator al persoanei regelui.^[32][33] Când Parr a murit în urma nașterii unui copil, la 5 septembrie 1548, Seymour și-a reluat avansurile față de Elisabeta, cu intenția de a se căsători cu ea.^[34] Guvernanta ei, Kat Ashley, care îl simpatiza pe Seymour, a încercat să o convingă pe Elisabeta să-l ia de soț. A încercat să o convingă să-i scrie lui Seymour și să-l „mângâie în durerea sa”,^[35] însă Elisabeta a susținut că Thomas nu era atât de îndurerat de moartea mamei sale vitrege încât să aibă nevoie de alinare.

În ianuarie 1549, Seymour a fost arestat și întemnițat în Turnul Londrei, fiind suspectat că plănuia să-l înlăture pe fratele său Somerset din funcția de lord protector, să o căsătorească pe Jane Grey cu regele Eduard al VI-lea și să o ia el însuși de soție pe Elisabeta. Elisabeta, care locuia la Hatfield House, nu a recunoscut nimic. Încăpățânarea ei l-a exasperat pe anchetatorul său, Robert Tyrwhitt, care a relatat: „Văd pe chipul ei că este vinovată”.^[36] Seymour a fost decapitat la 20 martie 1549.^[37]

Moștenitoare prezumtivă

Eduard al VI-lea a murit la 6 iulie 1553, la vârsta de 15 ani. Testamentul său ignora Actul de Succesiune la Coroană din 1543, le excludea atât pe Maria, cât și pe Elisabeta de la succesiune și o desemna în schimb drept moștenitoare pe Jane Grey, nepoata surorii mai mici a lui Henric al VIII-lea, Maria Tudor, regină a Franței. Jane a fost proclamată regină de Consiliul Privat, dar sprijinul de care se bucura s-a destrămat rapid, iar după nouă zile a fost detronată. La 3 august 1553, Maria a intrat triumfal în Londra, având-o alături pe Elisabeta.^[d] Manifestarea de solidaritate dintre surori nu a durat mult. Maria, o catolică devotată, era hotărâtă să înăbușe credința protestantă în care fusese educată Elisabeta și a poruncit ca toți supușii să participe la liturghia catolică; Elisabeta s-a conformat în aparență. Popularitatea inițială a Mariei a început să scadă în 1554, când aceasta și-a anunțat intenția de a se căsători cu Filip al Spaniei, fiul împăratului Carol Quintul și el însuși catolic.^[39] Nemulțumirea s-a răspândit rapid în întreaga țară, iar mulți au început să o privească pe Elisabeta drept principalul punct de convergență al opoziției față de politica religioasă a Mariei.

În ianuarie și februarie 1554 a izbucnit Rebeliunea lui Wyatt, care a fost în scurt timp înăbușită.^[40] Elisabeta a fost adusă la curte de la Ashridge și interogată cu privire la rolul său, iar la 18 martie a fost întemnițată în Turnul Londrei. Elisabeta și-a susținut cu înverșunare nevinovăția.^[41] Deși este puțin probabil să fi complotat împreună cu rebelii, se știa că unii dintre aceștia o abordaseră. Cel mai apropiat confident al Mariei, ambasadorul împăratului Carol, Simon Renard, susținea că tronul ei nu va fi niciodată în siguranță cât timp Elisabeta trăia, iar lordul cancelar Stephen Gardiner a încercat să obțină trimiterea Elisabetei în judecată.^[42] Susținătorii Elisabetei din guvern, printre care William Paget, au convins-o pe Maria să-și cruțe sora în lipsa unor dovezi concludente împotriva ei. În schimb, la 22 mai, Elisabeta a fost mutată din Turn la Palatul Woodstock, unde avea să petreacă aproape un an în arest la domiciliu, sub paza lui Henry Bedingfeld. Mulțimile au aclamat-o de-a lungul întregului drum.^[43][e]

La 17 aprilie 1555, Elisabeta a fost rechemată la curte pentru a fi de față în ultimele etape ale aparentei sarcini a Mariei. Dacă Maria și copilul ei mureau, Elisabeta urma să devină regină, dar dacă Maria dădea naștere unui copil sănătos, șansele Elisabetei de a ajunge pe tron s-ar fi redus drastic. Când a devenit limpede că Maria nu era însărcinată, nimeni nu mai credea că aceasta ar putea avea un copil.^[45] Succesiunea Elisabetei părea asigurată.^[46]

Regele Filip, care a urcat pe tronul Spaniei în 1556, a recunoscut noua realitate politică și a căutat să câștige bunăvoința cumnatei sale. Ea reprezenta un aliat mai potrivit decât principala alternativă, Maria Stuart, care crescuse în Franța și era logodită cu Francisc, Delfinul Franței.^[47] Când soția sa s-a îmbolnăvit în 1558, Filip l-a trimis pe contele de Feria să se consulte cu Elisabeta.^[48] Întâlnirea a avut loc la Hatfield House, unde Elisabeta revenise să locuiască în octombrie 1555. Până în octombrie 1558, Elisabeta își făcea deja planuri pentru viitoarea sa guvernare. Maria a recunoscut-o pe Elisabeta drept moștenitoare la 6 noiembrie 1558, iar Elisabeta a devenit regină când Maria a murit, la 17 noiembrie.^[36][49]

Robert Dudley

În primăvara anului 1559 a devenit evident că Elisabeta era îndrăgostită de prietenul său din copilărie Robert Dudley.^[70][71] Se spunea că soția acestuia, Amy, suferea de „o boală la unul dintre sâni” și că regina ar fi dorit să se căsătorească cu Robert dacă soția lui ar fi murit.^[71] Până în toamna anului 1559, mai mulți pretendenți străini concurau pentru mâna Elisabetei; trimișii lor, deveniți tot mai nerăbdători, răspândeau relatări din ce în ce mai scandaloase și raportau că o căsătorie a reginei cu favoritul său nu era privită cu ochi buni în Anglia:^[72] „Nu există om care să nu strige cu indignare împotriva lui și a ei ... nu se va căsători cu nimeni altul decât cu favoritul Robert.”^[73] Amy Dudley a murit în septembrie 1560 în urma unei căderi pe scări și, deși ancheta coronerului a stabilit că fusese vorba despre un accident, numeroși contemporani l-au suspectat pe soțul ei că îi pusese la cale moartea pentru a se putea căsători cu regina.^[74][h] Elisabeta a luat în serios pentru o vreme posibilitatea unei căsătorii cu Dudley. Totuși, William Cecil, Nicholas Throckmorton și unii pairi conservatori și-au exprimat fără echivoc opoziția.^[77] Au circulat chiar zvonuri potrivit cărora nobilimea s-ar fi răsculat dacă ar fi avut loc căsătoria.^[78]

Dintre diferiții candidați luați în considerare pentru mâna reginei, Robert Dudley a continuat să fie considerat o posibilă alegere încă aproape un deceniu.^[79] Elisabeta era extrem de geloasă pe afecțiunile lui, chiar și după ce nu mai intenționa să se căsătorească ea însăși cu el.^[80] În 1564, l-a ridicat pe Dudley la rangul de pair, conferindu-i titlul de conte de Leicester. În 1578, acesta s-a căsătorit în cele din urmă cu Lettice Knollys, fapt la care regina a reacționat prin repetate izbucniri de nemulțumire și printr-o ostilitate care a durat tot restul vieții sale.^[81][82] Cu toate acestea, Dudley „a rămas întotdeauna în centrul vieții emoționale [a Elisabetei]”, după cum a descris situația istoricul Susan Doran.^[83] A murit la scurt timp după înfrângerea Armadei Spaniole în 1588. După moartea Elisabetei, printre bunurile sale cele mai personale a fost găsită o scrisoare de la el, pe care regina notase cu propria mână „ultima lui scrisoare”.^[84]

Pretendenții străini

Negocierile matrimoniale au constituit un element esențial al politicii externe a Elisabetei.^[85] La începutul anului 1559, ea a respins cererea în căsătorie a lui Filip, văduvul surorii sale vitrege, dar timp de mai mulți ani a luat în considerare propunerea regelui Eric al XIV-lea al Suediei.^[86][87][88] Încă din tinerețea Elisabetei fusese discutat un proiect de căsătorie cu un prinț danez; Henric al VIII-lea propusese în 1545 o căsătorie cu prințul Adolf, duce de Holstein-Gottorp, iar câțiva ani mai târziu Edward Seymour, duce de Somerset, sugerase o căsătorie cu prințul Frederic (viitorul Frederic al II-lea), însă negocierile încetaseră în 1551.^[89] În jurul anului 1559 a fost avută în vedere o alianță protestantă anglo-daneză,^[90] iar pentru a contracara propunerea suedeză, regele Frederic al II-lea i-a cerut mâna Elisabetei la sfârșitul anului 1559.^[89]

Timp de mai mulți ani, Elisabeta a purtat negocieri serioase în vederea unei căsătorii cu vărul lui Filip, Carol al II-lea, Arhiduce de Austria. Până în 1569, relațiile cu Habsburgii se deterioraseră. Elisabeta a luat apoi în considerare, succesiv, căsătoria cu doi prinți francezi din Casa de Valois, mai întâi cu Henric, duce de Anjou, iar apoi, între 1572 și 1581, cu fratele acestuia, Francisc, duce de Anjou, fost duce de Alençon.^[92] Acest din urmă proiect matrimonial era legat de o alianță preconizată împotriva dominației spaniole asupra Țărilor de Jos de Sud.^[93] Pentru o vreme, Elisabeta pare să fi tratat cu seriozitate această posibilitate de căsătorie, purtând un cercel în formă de broască pe care i-l trimisese Francisc.^[94]

În 1563, Elisabeta i-a spus unui trimis imperial: „Dacă aș urma înclinația firii mele, aceasta ar fi: mai degrabă cerșetoare și necăsătorită decât regină și măritată”.^[85] Mai târziu în același an, după ce Elisabeta s-a îmbolnăvit de variolă, problema succesiunii a devenit un subiect aprins de dezbatere în Parlament. Membrii Parlamentului au îndemnat-o pe regină să se căsătorească sau să desemneze un moștenitor, pentru a împiedica izbucnirea unui război civil după moartea sa. Elisabeta a refuzat ambele variante. În aprilie, a prorogat Parlamentul, care nu s-a mai întrunit până când regina a avut nevoie de sprijinul acestuia pentru aprobarea unor noi impozite, în 1566.

După ce promisese anterior că se va căsători, ea a declarat unei Camere a Comunelor turbulente:

Nu voi încălca niciodată, de dragul onoarei mele, cuvântul unui principe rostit în public. Și, prin urmare, spun din nou că mă voi căsători de îndată ce împrejurările îmi vor permite, dacă Dumnezeu nu-l va lua dintre cei vii pe acela cu care intenționez să mă căsătoresc, ori pe mine însămi, sau dacă nu se va ivi vreun alt mare impediment.^[95][96]

Până în 1570, principalele personalități ale guvernului acceptaseră în particular că Elisabeta nu se va căsători niciodată și nici nu va desemna un succesor. William Cecil căuta deja soluții la problema succesiunii.^[85] Pentru refuzul de a se căsători, Elisabeta a fost adesea acuzată de iresponsabilitate.^[97] Tăcerea ei îi întărea însă propria siguranță politică: știa că, dacă ar desemna un moștenitor, tronul său ar deveni vulnerabil la o lovitură de stat; își amintea felul în care „o a doua persoană, așa cum am fost eu” fusese transformată în centrul conspirațiilor îndreptate împotriva predecesoarei sale.^[98]

Fecioria

Statutul de femeie necăsătorită al Elisabetei a inspirat un cult al fecioriei asociat cu pururea feciorie a Fecioarei Maria. În poezie și în portretistică, era reprezentată ca fecioară, zeiță sau ambele, și nu ca o femeie obișnuită.^[99] La început, numai Elisabeta a transformat aparenta sa feciorie într-o virtute politică: în 1559, ea a declarat în Camera Comunelor: „Și, în cele din urmă, îmi va fi de ajuns ca o piatră de marmură să spună că o regină, după ce a domnit atâta vreme, a trăit și a murit fecioară”.^[100] Ulterior, poeții și scriitorii au preluat tema și au dezvoltat o iconografie care o glorifica pe Elisabeta. Până în 1578, elogiile publice ale Fecioarei deveniseră o modalitate codificată de exprimare a opoziției față de negocierile matrimoniale ale reginei cu ducele de Alençon.^[101] În cele din urmă, Elisabeta avea să susțină că era căsătorită cu regatul și cu supușii săi, sub ocrotire divină. În 1599, a vorbit despre „toți soții mei, bunii mei supuși”.^[102]

Această pretinsă feciorie nu era însă acceptată de toată lumea. Catolicii o acuzau pe Elisabeta de „desfrâu murdar”, care ar fi pângărit simbolic atât națiunea, cât și propriul său trup.^[103] Henric al IV-lea al Franței afirma că una dintre marile întrebări ale Europei era „dacă regina Elisabeta era sau nu fecioară”.^[104]

O problemă centrală în dezbaterea privind fecioria Elisabetei este dacă regina și-a consumat vreodată relația cu Robert Dudley. În 1559, ea a dispus ca încăperile lui Dudley să fie mutate lângă propriile sale apartamente. În 1561, Elisabeta a rămas în mod misterios la pat din cauza unei boli care i-a provocat umflarea trupului.^[105][106]

În 1587, un tânăr care își spunea Arthur Dudley a fost arestat pe coasta Spaniei, fiind suspectat de spionaj.^[107] Bărbatul susținea că era fiul nelegitim al Elisabetei și al lui Robert Dudley, iar vârsta sa era compatibilă cu o naștere în perioada bolii din 1561.^[108] A fost dus la Madrid pentru cercetări, unde a fost interogat de Francis Englefield, un aristocrat catolic exilat în Spania și secretar al regelui Filip al II-lea.^[107] Se păstrează astăzi trei scrisori care descriu interogatoriul și relatează versiunea lui Arthur asupra propriei vieți, de la presupusa sa naștere în palatul regal până la sosirea în Spania.^[107] Afirmațiile sale nu i-au convins însă pe spanioli: Englefield i-a recunoscut regelui Filip că „pretenția sa, în stadiul actual, nu valorează nimic”, dar a sugerat că „nu ar trebui lăsat să plece, ci [...] ținut sub pază foarte strictă”.^[108] Regele a fost de acord, iar despre Arthur nu s-a mai auzit nimic.^[109] Istoriografia modernă respinge premisa fundamentală a acestei povești drept „imposibilă”,^[108] susținând că viața Elisabetei era urmărită atât de îndeaproape de contemporani, încât nu ar fi putut ascunde o sarcină.^[109][110]

Cauza catolică

Maria a devenit în curând centrul opoziției catolice. În 1569 a izbucnit o importantă răscoală catolică în nord; scopul era eliberarea Mariei, căsătorirea ei cu Thomas Howard, duce de Norfolk, și așezarea acesteia pe tronul Angliei.^[120] După înfrângerea rebelilor, peste 750 dintre ei au fost executați din ordinul Elisabetei.^[121] Crezând că răscoala avusese succes, Papa Pius al V-lea a emis în 1570 o bulă papală intitulată Regnans in Excelsis, prin care „Elisabeta, pretinsa regină a Angliei și slujitoare a nelegiuirii” era declarată excomunicată și eretică, iar toți supușii săi erau dezlegați de obligația de credință față de ea.^[122][123] Catolicii care se supuneau poruncilor reginei erau amenințați cu excomunicarea.^[122] Bula papală a determinat Parlamentul să inițieze măsuri legislative împotriva catolicilor, care au fost însă temperate prin intervenția Elisabetei.^[124] În 1581, convertirea supușilor englezi la catolicism „cu intenția” de a-i face să renunțe la fidelitatea datorată Elisabetei a fost declarată faptă de înaltă trădare, pedepsită cu moartea.^[125] Începând din anii 1570, preoți misionari formați în seminarii de pe continent au pătruns clandestin în Anglia pentru a contribui la „recatolicizarea Angliei”.^[123] Unii au fost executați pentru înaltă trădare, contribuind la formarea unui cult al martiriului.^[123]

Regnans in Excelsis le-a oferit catolicilor englezi un puternic motiv pentru a o considera pe Maria suverana legitimă a Angliei. Este posibil ca Maria să nu fi fost informată despre fiecare complot catolic menit să o așeze pe tronul englez, însă de la Complotul Ridolfi din 1571 (în urma căruia pretendentul Mariei, ducele de Norfolk, a fost decapitat) până la Complotul Babington din 1586, Francis Walsingham, conducătorul rețelei de informații a Elisabetei, și consiliul regal au strâns sistematic probe împotriva ei.^[120] La început, Elisabeta s-a împotrivit cererilor ca Maria să fie executată. Până la sfârșitul anului 1586, fusese însă convinsă să autorizeze judecarea și executarea Mariei pe baza scrisorilor redactate în cursul Complotului Babington.^[126] Proclamația Elisabetei prin care era anunțată sentința declara că „zisa Maria, pretinzând un drept asupra aceleiași Coroane, a uneltit și a plănuit în acest regat diferite lucruri menite să aducă vătămarea, moartea și nimicirea persoanei noastre regale”.^[127] La 8 februarie 1587, Maria a fost decapitată la Castelul Fotheringhay, în Northamptonshire.^[128] După execuție, Elisabeta a susținut că nu intenționase ca mandatul de execuție semnat să fie expediat și l-a învinuit pe secretarul său, William Davison, că îl pusese în aplicare fără știrea sa. Sinceritatea remușcărilor Elisabetei și problema dacă aceasta dorise sau nu să întârzie punerea în aplicare a mandatului au fost puse sub semnul întrebării atât de contemporanii săi, cât și de istoricii de mai târziu.^[59]

Țările de Jos

După ocuparea și pierderea orașului Le Havre în 1562–1563, Elisabeta a evitat expedițiile militare pe continent până în 1585, când a trimis o armată engleză pentru a-i sprijini pe rebelii protestanți neerlandezi din Revolta Neerlandeză împotriva lui Filip al II-lea.^[133] Decizia a urmat morții, în 1584, a aliaților reginei, Wilhelm Taciturnul, principe de Orania, și a ducelui de Anjou, precum și capitulării unei serii de orașe neerlandeze în fața lui Alexandru Farnese, duce de Parma, guvernatorul lui Filip în Țările de Jos Spaniole. În decembrie 1584, alianța dintre Filip al II-lea și Liga Catolică franceză, încheiată prin Tratatul de la Joinville, a diminuat capacitatea fratelui ducelui de Anjou, Henric al III-lea al Franței, de a se opune dominației spaniole asupra Țărilor de Jos. Alianța a extins totodată influența spaniolă de-a lungul coastei franceze a Canalului Mânecii, unde Liga Catolică era puternică, sporind amenințarea unei invazii asupra Angliei.^[133] Asediul Anversului din vara anului 1585 de către ducele de Parma a impus o reacție din partea englezilor și a neerlandezilor. Rezultatul a fost Tratatul de la Nonsuch din august 1585, prin care Elisabeta s-a angajat să acorde neerlandezilor sprijin militar.^[134] Tratatul a marcat începutul Războiului anglo-spaniol.

Expediția a fost condusă de fostul pretendent al Elisabetei, contele de Leicester. Încă de la început, Elisabeta nu a susținut cu adevărat această linie de acțiune. Strategia sa — sprijinirea în mod oficial a neerlandezilor cu o armată engleză, concomitent cu inițierea unor negocieri secrete de pace cu Spania la numai câteva zile după sosirea lui Leicester în Țările de Jos^[135] — intra inevitabil în contradicție cu cea a lui Leicester, care instituise un protectorat și de la care neerlandezii așteptau conducerea unei campanii militare active. Elisabeta, în schimb, dorea ca acesta „să evite cu orice preț orice acțiune decisivă împotriva inamicului”.^[136] Leicester a stârnit furia Elisabetei acceptând funcția de guvernator general oferită de Statele Generale ale Țărilor de Jos. Regina a considerat gestul drept o manevră a neerlandezilor menită să o constrângă să accepte suveranitatea asupra Țărilor de Jos,^[137] pe care până atunci o refuzase întotdeauna. I-a scris lui Leicester:

Nu ne-am fi putut închipui niciodată (dacă experiența însăși nu ne-ar fi arătat-o) că un om ridicat de noi și favorizat de noi în chip neobișnuit, mai presus de orice alt supus al acestei țări, ar fi putut nesocoti într-un mod atât de vrednic de dispreț porunca noastră într-o chestiune care ne privește într-atât onoarea ... Prin urmare, voința și porunca noastră expresă sunt ca, lăsând deoparte orice întârziere și orice scuză, să vă supuneți de îndată, potrivit datoriei de credință ce ne-o datorați, și să îndepliniți tot ceea ce purtătorul acestei scrisori vă va porunci să faceți în numele nostru. Să nu dați greș în aceasta, dacă nu vreți să răspundeți pentru contrariul cu cel mai mare risc pentru voi.^[138]

„Porunca” Elisabetei era ca emisarul său să citească în public scrisorile sale de dezaprobare în fața Consiliului de Stat neerlandez, în timp ce Leicester trebuia să fie de față.^[139] Această umilire publică a „locotenentului general” al reginei, împreună cu continuarea negocierilor sale pentru o pace separată cu Spania,^[k] a subminat iremediabil poziția lui Leicester în rândul neerlandezilor. Campania militară a fost grav afectată de refuzurile repetate ale Elisabetei de a trimite fondurile promise pentru trupele sale, care sufereau de foame. Refuzul reginei de a se angaja pe deplin în această cauză, deficiențele lui Leicester ca lider politic și militar și situația haotică și dominată de rivalități între facțiuni din politica neerlandeză au dus la eșecul campaniei.^[141][142] Leicester a renunțat în cele din urmă la comandă în decembrie 1587.^[143] Spaniolii continuau să controleze provinciile sudice ale Țărilor de Jos, iar amenințarea unei invazii a Angliei persista.^[144]

Sprijinul acordat neerlandezilor a continuat totuși. Leicester a fost înlocuit de Francis Vere, care până în 1589 a devenit sergent-major-general al tuturor trupelor Elisabetei din Țările de Jos. A deținut această funcție pe parcursul a cincisprezece campanii, desfășurate cu un succes aproape neîntrerupt. Vere a avut relații excelente cu neerlandezii conduși de Mauriciu de Nassau și a colaborat îndeaproape cu aceștia pentru consolidarea cauzei independenței. Trupele lui Vere au spulberat mitul invincibilității spaniole, ceea ce i-a atras respectul și admirația Elisabetei.^[145] Sprijinul englez acordat neerlandezilor a încetat după moartea Elisabetei, însă până atunci aceștia deveniseră suficient de puternici pentru a se apăra singuri.^[146]

Spania

După izbucnirea războiului dintre Anglia și Spania în 1585, Francis Drake a întreprins o expediție de un an, în cursul căreia a atacat porturi și nave spaniole din Caraibe. În 1587, a efectuat un raid încununat de succes asupra orașului Cádiz, distrugând navele de război spaniole pregătite pentru invadarea Angliei,^[147] după ce Filip al II-lea hotărâse să ducă războiul pe teritoriul englez.^[144]

La 12 iulie 1588, Armada Spaniolă, o uriașă flotă, a pornit spre Canalul Mânecii, cu planul de a transporta din Țările de Jos pe coasta sud-estică a Angliei o armată spaniolă de invazie comandată de ducele de Parma. Pentru a intercepta Armada, Elisabeta și-a trimis flota sub comanda lui Francis Drake și a lui Charles Howard. Armada a fost înfrântă în urma unei combinații de erori de calcul,^[l] împrejurări nefavorabile și un atac cu brulote engleze în largul localității Gravelines, la miezul nopții de 28 spre 29 iulie (7–8 august după stilul nou), care a împrăștiat navele spaniole spre nord-est.^[149] Rămășițele dezorganizate ale Armadei s-au întors cu greu în Spania, după pierderi dezastruoase în largul coastelor Irlandei; unele nave au încercat să revină în Spania prin Marea Nordului, ocolind apoi spre sud de-a lungul coastei vestice a Irlandei.^[150] Neștiind care fusese soarta Armadei, milițiile engleze s-au mobilizat pentru apărarea țării sub comanda contelui de Leicester. Leicester a invitat-o pe Elisabeta să-și inspecteze trupele la Tilbury, în Essex, la 8 august. Purtând o platoșă de argint peste o rochie de catifea albă, regina li s-a adresat în celebrul discurs către trupele de la Tilbury:

Iubiții mei supuși, unii dintre cei care se îngrijesc de siguranța noastră ne-au sfătuit să fim cu băgare de seamă atunci când ne încredințăm mulțimilor înarmate, de teama trădării; dar vă asigur că nu doresc să trăiesc neavând încredere în poporul meu credincios și iubitor ... Știu că am trupul unei femei slabe și firave, dar am inima și curajul unui rege, și încă al unui rege al Angliei, și socotesc o mare rușine ca Parma sau Spania ori vreun principe al Europei să îndrăznească să invadeze hotarele regatului meu.^[151][152]

Când a devenit limpede că invazia nu va mai avea loc, țara a sărbătorit. Procesiunea Elisabetei către o slujbă de mulțumire la Catedrala Sfântul Paul a rivalizat ca spectacol cu propria sa încoronare.^[150] Înfrângerea Armadei a constituit o importantă victorie propagandistică atât pentru Elisabeta, cât și pentru Anglia protestantă. Englezii au interpretat izbăvirea drept un semn al favorii divine și al inviolabilității țării aflate sub domnia unei regine fecioare.^[130] Victoria nu a reprezentat însă un punct de cotitură în război, care a continuat încă șaisprezece ani.^[153]

În 1589, la un an după Armada Spaniolă, Elisabeta a trimis împotriva Spaniei Armada Engleză, cunoscută și drept Contraarmada, cu 23.375 de oameni și 150 de nave, sub comanda amiralului Francis Drake și a generalului John Norreys. Flota engleză a suferit o înfrângere catastrofală, 11.000–15.000 de oameni fiind uciși, răniți sau murind de boală,^{[154][155][156]} iar 40 de nave fiind scufundate sau capturate.^[156] Avantajul dobândit de Anglia după înfrângerea Armadei Spaniole a fost pierdut, iar victoria spaniolă a marcat refacerea puterii navale a lui Filip al II-lea în deceniul următor.^[157]

În timp ce marina engleză veghea asupra posibilității unei noi invazii, corsarii englezi au continuat să vâneze navele spaniole și portugheze care transportau metale prețioase și alte mărfuri de mare valoare. Aceștia participau la expediții foarte profitabile, finanțate în comun de investitori, pentru atacarea și jefuirea așezărilor și navelor din Atlantic și din posesiunile spaniole din America. Cunoscuți drept „Câinii Mării”, printre ei se numărau Drake, Hawkins și Raleigh. Curtea Elisabetei și puternicii negustori londonezi s-au aflat în fruntea celor care promovau, echipau și finanțau aceste expediții, autorizate de regină. Numai Elisabeta primea aproape o treime din profituri, iar câștigurile contribuiau totodată la alimentarea vistieriei regale.^[158] Una dintre cele mai importante capturi a fost marea și extrem de valoroasa caracă portugheză Madre de Deus, capturată în luptă în largul insulelor Azore, în 1592. După sosirea la Dartmouth, încărcătura a fost jefuită pe scară largă, ceea ce a stârnit furia Elisabetei; chiar și așa, valoarea mărfurilor rămase echivala cu aproximativ jumătate din valoarea vistieriei engleze de la acea vreme.

Au existat și o serie de eșecuri; cel mai important a fost expediția dezastruoasă întreprinsă de Drake și Hawkins în Caraibe în 1595, în cursul căreia au murit amândoi, vestea provocându-i Elisabetei un puternic șoc.^[159] Cu toate acestea, a apărut o nouă generație de „Câini ai Mării”, printre care James Lancaster, William Parker și, cel mai de succes dintre toți, Christopher Newport. Deși nu au reușit să captureze niciuna dintre marile nave care transportau comori, „Câinii Mării” ai Elisabetei s-au dovedit foarte eficienți; această strategie de hărțuire a adus anual, pe întreaga durată a războiului, câștiguri echivalente cu aproximativ 15% din importurile țării.^[160]

În 1596, Elisabeta a trimis o a doua armadă engleză la Cádiz, în speranța capturării flotei spaniole care transporta comori. Condusă de favoritul său, contele de Essex, flota Elisabetei, sprijinită de neerlandezi, a reușit să cucerească Cádizul, provocând spaniolilor pierderea a aproximativ 32 de nave, împreună cu încărcăturile aflate la bord.^[161] Victoria a fost celebrată drept un triumf, iar Essex a devenit un erou, prestigiul său ajungând să rivalizeze cu cel al Elisabetei. Regina l-a acuzat însă pe Essex că își însușise o parte din prada spaniolă și i-a cerut socoteală pentru faptul că acordase titluri de cavaler în timp ce se afla la Cádiz, amintindu-i că nu avea autoritatea de a face acest lucru.^[162]

Între timp, drept răzbunare pentru atacul asupra Cádizului, Filip al II-lea a trimis câteva luni mai târziu o a doua Armadă Spaniolă împotriva Angliei, însă expediția s-a încheiat dezastruos: furtunile au împrăștiat flota înainte ca aceasta să zărească Anglia, provocând pierderea a aproape 5.000 de oameni și scufundarea a 40 de nave. Acest dezastru, împreună cu raidul asupra Cádizului, a obligat monarhia spaniolă să-și declare falimentul în acel an. Neabătut, Filip a trimis o a treia Armadă în 1597, dar, în apropierea coastelor engleze, o altă furtună a împrăștiat flota; alte 28 de nave au fost scufundate sau capturate, iar 2.000 de oameni s-au pierdut.^[163] Elisabeta i-a conferit lui Charles Howard titlul de Conte de Nottingham pentru rolul său în campanie. Regina era însă furioasă pe contele de Essex, care plecase într-o expediție eșuată în Azore, acuzându-l că lăsase Anglia fără apărare; relațiile dintre cei doi au devenit din ce în ce mai tensionate.^[164]

După moartea lui Filip al II-lea în 1598, succesorul său, Filip al III-lea, și-a refăcut flota și a trimis a patra Armadă Spaniolă în Irlanda, în 1601, pentru a-i sprijini pe rebelii de acolo. De această dată, spaniolii au reușit să debarce și au ocupat orașul Kinsale timp de trei luni, dar, după înfrângerea rebelilor în afara orașului, au fost siliți să capituleze cu întreaga lor forță de pe coasta de sud-vest a Irlandei.^[165] Această înfrângere a slăbit hotărârea Spaniei de a continua războiul împotriva Angliei; ambele tabere erau însă epuizate, iar pacea dintre Anglia și Spania a fost încheiată prin Tratatul de la Londra din 1604, la un an după moartea Elisabetei.^[166]

După moartea reginei, Walter Raleigh a susținut că prudența Elisabetei împiedicase desfășurarea eficientă a războiului împotriva Spaniei:

Dacă răposata regină ar fi avut aceeași încredere în oamenii săi de arme precum a avut în scribii săi, în vremea ei am fi sfărâmat acel mare imperiu și i-am fi făcut pe regii lui regi ai smochinelor și portocalelor, ca în vremurile de demult. Dar Maiestatea Sa a făcut totul pe jumătate și, prin mici incursiuni, i-a învățat pe spanioli cum să se apere și să-și cunoască propria slăbiciune.^[167]

Deși unii istorici au criticat-o pe Elisabeta din motive asemănătoare,^[m] regina avea motive întemeiate să nu acorde prea multă încredere comandanților săi, care, odată intrați în acțiune, aveau tendința, după cum afirma chiar ea, „să se lase purtați de trufia slavei deșarte”.^[169]

Franța

Când protestantul Henric al IV-lea al Franței a urcat pe tronul Franței în 1589, Elisabeta i-a trimis ajutor militar. A fost prima sa intervenție militară în Franța după retragerea din Le Havre din 1563. Succesiunea lui Henric era puternic contestată de Liga Catolică și de Filip al II-lea, iar Elisabeta se temea că Spania ar putea prelua controlul asupra porturilor franceze de la Canalul Mânecii.

Primele campanii engleze desfășurate ulterior în Franța au fost însă dezorganizate și ineficiente.^[170] Peregrine Bertie, ignorând în mare măsură ordinele Elisabetei, a străbătut nordul Franței cu o armată de 4.000 de oameni, fără rezultate semnificative. S-a retras în dezordine în decembrie 1590, după eșecul asediului Parisului. În anul următor, John Norreys a condus 3.000 de oameni într-o campanie în Bretania care, în pofida victoriei de la Quenelec din iunie, s-a încheiat fără un rezultat decisiv.

În iulie, Elisabeta a trimis o altă armată, comandată de Robert Devereux, al II-lea conte de Essex, pentru a-l ajuta pe Henric al IV-lea la asediul Rouenului, acesteia alăturându-i-se și Norreys. Essex nu a obținut însă niciun rezultat și s-a întors în Anglia în ianuarie 1592, iar Henric a abandonat asediul în aprilie.^[171] Ca de obicei, Elisabeta nu mai reușea să-și controleze comandanții odată ce aceștia se aflau în străinătate. „Unde este, ce face sau ce are de gând să facă”, scria ea despre Essex, „nu știm”.^[172] Norreys a plecat la Londra pentru a solicita personal sprijin suplimentar. Elisabeta a ezitat, iar în absența lui Norreys, în mai 1592, o armată a Ligii Catolice și a Spaniei a fost aproape de a distruge rămășițele armatei sale la Craon, în nord-vestul Franței. Ca și în cazul celorlalte asemenea expediții, Elisabeta nu era dispusă să finanțeze în măsura solicitată aprovizionarea și întăririle cerute de comandanți.

În martie 1593, Henric s-a convertit la catolicism la Paris pentru a-și consolida poziția pe tronul Franței. Elisabeta a fost profund tulburată și șocată de această hotărâre, iar încercările ulterioare ale lui Henric de a-i recâștiga bunăvoința au iritat-o; regina a ordonat întoarcerea tuturor trupelor sale în Anglia.^[173] Cu toate acestea, membrii Ligii Catolice nu aveau încredere în Henric și au continuat să i se opună, în timp ce aliații lor spanioli și-au continuat campania din Bretania și au înaintat spre importantul port Brest. Regele Filip al Spaniei urmărea să creeze baze înaintate în vestul Franței, de unde flota sa refăcută să poată amenința permanent Anglia. Norreys i-a scris Elisabetei avertizând-o asupra acestui pericol; după o perioadă de ezitare, regina a recunoscut amenințarea și a trimis o nouă armată în 1594. Norreys, cu 4.000 de oameni, a colaborat cu comandantul francez Jean VI d'Aumont. De această dată, campania a fost încununată de succes: după ocuparea mai multor orașe, au asediat un fort spaniol ridicat în apropierea orașului Brest, care a fost cucerit și distrus. Victoria a fost decisivă și a înlăturat amenințarea, iar la scurt timp după aceea Liga Catolică s-a destrămat. Elisabeta l-a aclamat pe Norreys drept erou, dar apoi i-a ordonat să se întoarcă în Anglia împreună cu trupele sale.^[174]

În 1595, Henric a declarat război Spaniei și a dorit ca Anglia să încheie o alianță cu Franța. Elisabeta nu era însă interesată, atât din cauza neîncrederii sale față de Henric, cât și a temerii că Franța devenea prea puternică. Spaniolii au cucerit însă Calais în 1596, iar Spania aflându-se din nou la mică distanță de Anglia, Elisabeta a cedat: împreună cu Republica Neerlandeză a fost constituită Tripla Alianță. Elisabeta a continuat totuși să ezite, încercând să obțină fie Boulogne, fie o despăgubire bănească; în cele din urmă s-a convenit asupra celei de-a doua variante. Când forțele spaniole au cucerit Amiens în martie 1597, Elisabeta a trimis în Picardia aproximativ 4.200 de oameni sub comanda lui Thomas Baskerville, care s-au alăturat forțelor lui Henric.^[175] Armata anglo-franceză a sosit, a asediat Amiensul și a respins o armată de despresurare. Orașul a capitulat, după care Franța a început negocieri de pace cu Spania. Henric dorea ca Elisabeta să participe la tratative, dar ea a refuzat, amintindu-i de alianța cu neerlandezii. În cele din urmă, Henric a negociat fără știrea Elisabetei și a semnat pacea cu Spania la Vervins. Regina l-a acuzat astfel pe regele Franței de „perfidie și duplicitate”.^[176]

Irlanda

Deși Irlanda era unul dintre cele două regate asupra cărora domnea, Elisabeta se confrunta cu o populație irlandeză ostilă și, în unele regiuni, practic autonomă,^[n] care rămânea atașată catolicismului și era dispusă să-i sfideze autoritatea și să comploteze cu dușmanii săi. Politica reginei în Irlanda consta în acordarea de pământuri curtenilor săi și în împiedicarea rebelilor de a oferi Spaniei o bază de unde aceasta să poată ataca Anglia.^[178] În cursul unei serii de răscoale, trupele Coroanei au recurs la tactica pământului pârjolit, devastând teritoriile și ucigând bărbați, femei și copii. În timpul unei revolte din Munster, conduse de Gerald FitzGerald, conte de Desmond, se estimează că aproximativ 30.000 de irlandezi au murit de foame în 1582. Poetul și colonistul Edmund Spenser a scris că victimele „ajunseseră într-o asemenea nenorocire încât chiar și o inimă de piatră s-ar fi înduioșat văzându-le”.^[179] Elisabeta îi sfătuia pe comandanții săi ca irlandezii, „acea națiune grosolană și barbară”, să fie bine tratați, dar nici ea, nici comandanții săi nu au manifestat remușcări atunci când folosirea forței și vărsarea de sânge serveau impunerii autorității Coroanei.^[180]

Între 1593 și 1603, Elisabeta s-a confruntat în Irlanda cu cea mai grea încercare a domniei sale, Războiul de Nouă Ani, o revoltă izbucnită în perioada de maximă intensitate a ostilităților cu Spania, care îl sprijinea pe conducătorul rebelilor, Hugh O'Neill, conte de Tyrone.^[181] În primăvara anului 1599, Elisabeta l-a trimis pe Robert Devereux pentru a înăbuși revolta. Spre frustrarea ei,^[o] acesta a făcut puține progrese și s-a întors în Anglia sfidând ordinele reginei. A fost înlocuit de Charles Blount, care în decurs de trei ani i-a înfrânt pe rebelii sprijiniți de spanioli. Bătălia decisivă a avut loc la Kinsale, în 1602; Elisabeta a elogiat victoria și l-a aclamat pe Blount drept erou. Costul financiar al războiului din Irlanda a fost însă considerabil, iar vistieria regatului a evitat cu greu falimentul. O'Neill s-a predat în cele din urmă în 1603, prin Tratatul de la Mellifont, la câteva zile după moartea Elisabetei.^[182]

Rusia

Elisabeta a continuat să întrețină relațiile diplomatice cu Țaratul Rusiei, stabilite inițial de fratele său vitreg, Eduard al VI-lea. Îi scria adesea țarului Ivan cel Groaznic în termeni cordiali, deși acesta era frecvent nemulțumit de accentul pus de regină pe relațiile comerciale în detrimentul posibilității unei alianțe militare. Ivan i-a cerut chiar mâna la un moment dat, iar spre sfârșitul domniei sale a solicitat garanția că i se va acorda azil în Anglia dacă domnia i-ar fi fost amenințată.^[183] După ce această inițiativă a eșuat, a cerut să se căsătorească cu Mary Hastings, însă Elisabeta a refuzat chiar și să discute această propunere cu ambasadorul rus.^[184] Negustorul și exploratorul englez Anthony Jenkinson, care își începuse cariera ca reprezentant al Companiei Moscoviei, a devenit ambasadorul special al reginei la curtea țarului Ivan.^[185]

După moartea lui Ivan, în 1584, acesta a fost succedat de fiul său, Feodor I. Spre deosebire de tatăl său, Feodor nu era interesat să mențină privilegiile comerciale exclusive acordate Angliei. El și-a declarat țaratul deschis tuturor negustorilor străini și l-a îndepărtat pe ambasadorul englez Jerome Bowes, a cărui aroganță fusese tolerată de Ivan. Elisabeta a trimis un nou ambasador, Giles Fletcher cel Bătrân, pentru a-i cere regentului Boris Godunov să-l convingă pe țar să-și reconsidere hotărârea. Negocierile au eșuat după ce Fletcher i s-a adresat lui Feodor omițând două dintre numeroasele sale titluri. Elisabeta a continuat să-i scrie lui Feodor pe un ton când conciliant, când dojenitor. I-a propus o alianță, deși refuzase o asemenea propunere atunci când fusese făcută de tatăl lui Feodor, însă țarul a respins-o.^[183]

Statele musulmane

În timpul domniei Elisabetei s-au dezvoltat relații comerciale și diplomatice între Anglia și Statele Barbaresce.^[186][187] Anglia a stabilit relații comerciale cu Marocul aflat sub dinastia Saadi, în opoziție cu Spania, vânzând armuri, muniții, lemn și metale în schimbul zahărului marocan, în pofida unei interdicții papale.^[188] În 1600, Abd el-Ouahed ben Messaoud, secretarul principal al sultanului marocan Ahmad al-Mansur, a vizitat Anglia în calitate de ambasador la curtea engleză,^[186][189] pentru a negocia o alianță anglo-marocană împotriva Spaniei.^[190][186] Elisabeta „a fost de acord să vândă Marocului muniții, iar ea și Mulai Ahmad al-Mansur au discutat în repetate rânduri posibilitatea unei operațiuni comune împotriva spaniolilor”.^[191] Discuțiile nu au dus însă la un rezultat concret, iar ambii suverani au murit în decurs de doi ani de la încheierea misiunii diplomatice.^[192]

Au fost stabilite relații diplomatice și cu Imperiul Otoman, odată cu acordarea unei charte regale Companiei Levantului și trimiterea, în 1578, a primului ambasador englez la Sublima Poartă, William Harborne.^[191] În 1580 a fost încheiat pentru prima dată un tratat comercial.^[193] Numeroși soli au fost trimiși în ambele direcții, iar între Elisabeta și sultanul Murad al III-lea a avut loc un schimb de scrisori.^[191] Într-una dintre aceste scrisori, Murad avansa ideea că protestantismul și islamul aveau „mult mai multe în comun între ele decât avea oricare dintre ele cu romano-catolicismul, întrucât ambele respingeau venerarea idolilor”, și susținea încheierea unei alianțe între Anglia și Imperiul Otoman.^[194] Spre consternarea Europei catolice, Anglia exporta în Imperiul Otoman cositor și plumb pentru turnarea tunurilor, precum și muniții, iar după izbucnirea războiului cu Spania în 1585, Elisabeta a discutat în mod serios cu Murad al III-lea despre operațiuni militare comune, Francis Walsingham pledând pentru o intervenție militară otomană directă împotriva inamicului spaniol comun.^[195]

America

În 1583, Humphrey Gilbert a navigat spre vest pentru a întemeia o colonie în Newfoundland. Nu s-a mai întors niciodată în Anglia. Fratele său vitreg, Walter Raleigh, a explorat coasta Atlanticului și a revendicat teritoriul Virginiei, denumit probabil astfel în onoarea Elisabetei, „Regina Fecioară”. Acest teritoriu era mult mai întins decât actualul stat Virginia, întinzându-se din Noua Anglie până în Caroline. În 1585, Raleigh s-a întors în Virginia cu un mic grup de coloniști. Aceștia au debarcat pe Insula Roanoke, în largul actualului stat Carolina de Nord. După eșecul primei colonii, Raleigh a recrutat un alt grup și i-a încredințat conducerea lui John White. Când Raleigh s-a întors în 1590, nu mai exista nicio urmă a coloniei Roanoke pe care o lăsase acolo, însă aceasta fusese prima așezare engleză din America de Nord.^[196]

Compania Indiilor de Est

În urma succeselor obținute de corsarii englezi împotriva navelor spaniole și portugheze, navigatorii englezi au început să străbată lumea în căutarea bogățiilor. Ca urmare, negustorii londonezi i-au adresat Elisabetei o petiție, urmărind să dea o lovitură decisivă monopolului spaniol și portughez asupra comerțului cu Orientul Îndepărtat.^[197] La 31 decembrie 1600, negustorii au primit de la Elisabeta o chartă regală, fiind astfel înființată Compania Indiilor de Est pentru desfășurarea comerțului în regiunea Oceanului Indian și în China. James Lancaster a comandat în anul următor prima expediție, care s-a încheiat cu succes, compania înființând în 1602 prima sa factorie la Banten, pe insula Java. Pentru o perioadă de 15 ani, companiei i-a fost acordat monopolul comerțului englez cu toate țările aflate la est de Capul Bunei Speranțe și la vest de Strâmtoarea Magellan. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, compania a ajuns în cele din urmă să controleze aproximativ jumătate din comerțul mondial și teritorii întinse din India.^[198]