Falkland sau Malvine: arhipelagul sud-atlantic cu suveranitate disputată

Date esențiale

Capitală

Stanley

Populație — Recensământ 2021

3.662^[3]

Suprafață

12.173 km²(4.700 mi²)

Limbi oficiale

engleza

Sistem politic

teritoriu britanic de peste mări, monarhie constituțională

Monedă

lira din Insulele Falkland (£)
lira sterlină (£) (FKP, GBP)

Densitate

0,30 loc/km²

Fus orar

FKST (UTC-3)

Insulele Falkland (engleză Falkland Islands, pronunțat /ˈfɔː(l)klənd, ˈfɒlklənd/^[7]), numite și Insulele Malvine (spaniolă Islas Malvinas), sunt un arhipelag din Atlanticul de Sud, situat pe Platforma continentală patagoneză. Insulele principale se află la aproximativ 300 mi (500 km) est de coasta sudică a Patagoniei, în America de Sud, și la 752 mi (1.210 km) de Capul Dubouzet, aflat la extremitatea nordică a Peninsulei Antarctice, la o latitudine de aproximativ 52° S. Arhipelagul, cu o suprafață de 4.700 mi2 (12.000 km²), cuprinde Falkland de Est, Falkland de Vest și 776 de insule mai mici. În calitate de teritoriu britanic de peste mări, Insulele Falkland beneficiază de autoguvernare internă, în timp ce Regatul Unit este responsabil de apărarea și relațiile lor externe. Capitala și cea mai mare așezare este Stanley, situată pe Falkland de Est.

Se consideră că insulele erau nelocuite înainte de a fi descoperite de europeni în secolul al XVII-lea. Descoperirea Insulelor Falkland și colonizarea lor ulterioară de către europeni fac obiectul unor controverse. De-a lungul timpului, pe insule au existat așezări franceze, britanice, spaniole și argentiniene. Regatul Unit și-a reafirmat stăpânirea în 1833, însă Argentina continuă să revendice insulele. În aprilie 1982, forțele armate argentiniene au invadat insulele. Administrația britanică a fost restabilită două luni mai târziu, la încheierea Războiului din Insulele Falkland. În cadrul unui referendum privind suveranitatea organizat în 2013, aproape toate voturile exprimate au fost în favoarea păstrării statutului de teritoriu britanic de peste mări. Suveranitatea asupra teritoriului face obiectul unei dispute în curs între Argentina și Regatul Unit.

Recensământul din 2021 a înregistrat o populație de 3.662 de locuitori,^[3] dintre care aproximativ 30% sunt rezidenți temporari, aflați pe insule cu vize de muncă pe termen scurt sau angajați la baza militară RAF Mount Pleasant. Engleza este limba oficială și predominantă. În temeiul Legii cetățeniei britanice (Insulele Falkland) din 1983, locuitorii Insulelor Falkland sunt cetățeni britanici.

Insulele se află la limita dintre zona cu climă oceanică subantarctică și cea cu climă de tundră, iar ambele insule principale au lanțuri muntoase care ating altitudini de 2.300 ft (700 m). Ele găzduiesc populații numeroase de păsări, deși multe dintre acestea nu se mai reproduc pe insulele principale din cauza prădării exercitate de speciile introduse. Principalele activități economice sunt pescuitul, turismul și creșterea ovinelor, cu accent pe exporturile de lână de înaltă calitate. Explorarea petrolieră, autorizată de Guvernul Insulelor Falkland, rămâne controversată din cauza disputelor maritime cu Argentina.

Etimologie

Denumirea Insulele Falkland provine de la Strâmtoarea Falkland, care desparte cele două insule principale.^[8] Numele Falkland i-a fost dat strâmtorii de John Strong, căpitanul unei expediții engleze care a debarcat pe insule în 1690. Strong a numit strâmtoarea în onoarea lui Anthony Cary, al 5-lea viconte Falkland, trezorierul Marinei, care îi susținuse financiar călătoria.^[9] Titlul nobiliar al vicontelui provine de la orașul Falkland din Scoția, al cărui nume derivă probabil dintr-un termen din gaelica scoțiană care desemnează un spațiu împrejmuit (lann),^{[lower-alpha 2]} însă o ipoteză mai puțin plauzibilă îl derivă din termenul anglo-saxon folkland („pământ deținut potrivit dreptului anglo-saxon numit folk-right”).^[11] Denumirea Falklands nu a fost folosită pentru insule până în 1765, când căpitanul britanic John Byron din Marina Regală Britanică le-a revendicat în numele regelui George al III-lea, sub denumirea „Falkland's Islands”.^[12] În limba engleză, termenul Falklands este forma prescurtată standard folosită pentru desemnarea insulelor.

Denumirea uzuală în limba spaniolă a arhipelagului, Islas Malvinas, provine din denumirea franceză Îles Malouines, dată insulelor de exploratorul francez Louis Antoine de Bougainville în 1764.^[13] Bougainville, care a întemeiat prima așezare de pe insule, a numit regiunea după portul Saint-Malo, de unde plecaseră navele și coloniștii săi.^[14] Portul, situat în regiunea Bretania din vestul Franței, a fost numit după Sfântul Malo (sau Maclou), misionarul creștin care a întemeiat orașul.^[15]

În 1965, în cadrul celei de-a 20-a sesiuni^[16] a Adunării Generale a Națiunilor Unite, Comisia a IV-a (politici speciale și decolonizare) a stabilit că, în toate limbile cu excepția spaniolei, teritoriul urma să fie desemnat în documentele ONU drept Falkland Islands (Malvinas). În limba spaniolă, teritoriul urma să fie desemnat drept Islas Malvinas (Falkland Islands).^[17] Denumirea folosită de Organizația Națiunilor Unite în scopuri de prelucrare statistică este Falkland Islands (Malvinas).^[18]

Istorie

Deși este posibil ca unele populații fuegiene din Patagonia să fi vizitat Insulele Falkland în perioada preistorică,^[19][20] insulele erau nelocuite atunci când au fost explorate pentru prima dată de europeni.^[21] Revendicările europene privind descoperirea lor datează din secolul al XVI-lea, însă nu există un consens asupra faptului dacă primii exploratori au observat Insulele Falkland sau alte insule din Atlanticul de Sud.^{[22][23][lower-alpha 3]} Prima debarcare necontestată pe insule îi este atribuită căpitanului englez John Strong, care, în drum spre țărmurile Perului și Chilelui în 1690, a explorat Strâmtoarea Falkland și a consemnat resursele de apă și vânat ale insulelor.^[25]

Insulele Falkland au rămas nelocuite până la întemeierea, în 1764, a așezării Port Louis pe Falkland de Est, de către căpitanul francez Louis Antoine de Bougainville, și a așezării Port Egmont pe Insula Saunders, în 1765, de către căpitanul britanic John Byron; cea din urmă a fost extinsă un an mai târziu de căpitanul britanic John MacBride.^{[lower-alpha 4]} Istoricii nu au ajuns la un consens asupra faptului dacă cele două așezări știau sau nu una despre existența celeilalte.^[28] În 1766, Franța a cedat Spaniei revendicarea sa asupra Insulelor Falkland, iar aceasta a redenumit colonia franceză Puerto Soledad în anul următor.^[29] Tensiunile au început după ce Spania a descoperit și a capturat Port Egmont în 1770. Un război a fost evitat la limită prin restituirea așezării către Marea Britanie în 1771.^[30]

Așezările britanică și spaniolă au coexistat în arhipelag până în 1774, când noile considerente economice și strategice ale Marii Britanii au determinat-o să-și retragă garnizoana de pe insule, lăsând în urmă o placă prin care revendica Insulele Falkland pentru regele George al III-lea.^[31] Viceregatul Río de la Plata al Spaniei a rămas singura prezență oficială în teritoriu. Insula Falkland de Vest a fost abandonată, iar Puerto Soledad a devenit colonie penitenciară.^[32] În timpul invaziilor britanice din Río de la Plata, desfășurate în contextul Războaielor Napoleoniene din Europa, guvernatorul insulelor a evacuat arhipelagul în 1806; garnizoana colonială spaniolă rămasă a procedat la fel în 1811, cu excepția unor gauchos și pescari care au ales să rămână.^[32]

Ulterior, arhipelagul a fost vizitat numai de vase de pescuit, iar statutul său politic nu a fost contestat până în 1820, când colonelul David Jewett, un corsar american aflat în serviciul Provinciilor Unite ale Río de la Plata, a informat navele ancorate despre revendicarea formulată de Buenos Aires în 1816 asupra teritoriilor spaniole din Atlanticul de Sud.^{[33][lower-alpha 5]} Deoarece insulele nu aveau locuitori permanenți, Buenos Aires i-a acordat în 1823 negustorului de origine germană Luis Vernet permisiunea de a desfășura activități de pescuit și de a exploata bovinele sălbăticite din arhipelag.^{[lower-alpha 6]} Vernet s-a stabilit în 1826 printre ruinele din Puerto Soledad și a acumulat resurse pe insule până când întreprinderea sa a devenit suficient de sigură pentru a aduce coloniști și a întemeia o colonie permanentă.^[37] Buenos Aires l-a numit pe Vernet comandant militar și civil al insulelor în 1829,^[38] iar acesta a încercat să reglementeze vânătoarea de foci pentru a opri activitățile vânătorilor străini de balene și de foci.^[32] Întreprinderea lui Vernet a funcționat până când o dispută privind drepturile de pescuit și vânătoare a dus, în 1831, la un raid al navei de război americane USS Lexington,^{[39][lower-alpha 7]} în cursul căruia comandantul Marinei SUA, Silas Duncan, a declarat dizolvarea administrației insulei.^[40]

Buenos Aires a încercat să-și consolideze influența asupra așezării prin instalarea unei garnizoane în octombrie 1832, însă aceasta s-a răsculat în mai puțin de o lună. În anul următor au sosit forțe britanice, care au restabilit stăpânirea britanică.^[41] Confederația Argentiniană — condusă de guvernatorul provinciei Buenos Aires, Juan Manuel de Rosas — a protestat împotriva acțiunilor Marii Britanii,^{[42][lower-alpha 8]} iar guvernele argentiniene au continuat de atunci să înainteze proteste oficiale împotriva Regatului Unit.^{[45][lower-alpha 9]} Trupele britanice s-au retras după încheierea misiunii, lăsând teritoriul fără o administrație oficială.^[47] Adjunctul lui Vernet, scoțianul Matthew Brisbane, s-a întors pe insule în același an pentru a restabili activitatea economică. Eforturile sale au luat însă sfârșit atunci când, pe fondul tulburărilor de la Port Louis, gauchoul Antonio Rivero a condus un grup de nemulțumiți care i-a ucis pe Brisbane și pe conducătorii principali ai așezării; supraviețuitorii s-au ascuns într-o peșteră de pe o insulă învecinată până când britanicii s-au întors și au restabilit ordinea.^[47] La sfârșitul anilor 1830, oameni de afaceri care întrevedeau posibilitatea obținerii unor profituri au adresat Biroului Colonial din Londra o cerere pentru colonizarea organizată a insulelor.^[48] În 1840, Insulele Falkland au devenit colonie a Coroanei, iar coloniști scoțieni au întemeiat apoi o comunitate pastorală organizată oficial.^[49] Patru ani mai târziu, aproape toți locuitorii s-au mutat la Port Jackson, considerat un amplasament mai potrivit pentru administrație, iar negustorul Samuel Lafone a inițiat o întreprindere menită să încurajeze colonizarea britanică.^[50]

Stanley, numele primit curând de Port Jackson, a devenit oficial sediul administrației în 1845.^[51] La începuturile sale, Stanley avea o reputație proastă din cauza numeroaselor naufragii ale navelor comerciale; vasele care ocoleau Capul Horn făceau escală în port numai în situații de urgență.^[52] Cu toate acestea, poziția geografică a Insulelor Falkland era ideală pentru repararea navelor și pentru „comerțul cu epave”, activitate care consta în cumpărarea și vânzarea epavelor și a încărcăturilor acestora.^[53] În afara acestei activități, interesul comercial față de arhipelag era redus din cauza valorii scăzute a pieilor provenite de la bovinele sălbăticite care cutreierau pășunile. Creșterea economică a început abia după ce Compania Insulelor Falkland, care a cumpărat întreprinderea falimentară a lui Lafone în 1851,^{[lower-alpha 10]} a introdus cu succes oi din rasa Cheviot pentru producția de lână, încurajând și alte ferme să-i urmeze exemplul.^[55] Costul ridicat al importului de materiale, alături de lipsa forței de muncă și de salariile mari rezultate, a făcut ca repararea navelor să devină necompetitivă. După 1870, această activitate a intrat în declin, deoarece înlocuirea velierelor cu nave cu aburi a fost accelerată de prețul scăzut al cărbunelui din America de Sud; până în 1914, odată cu deschiderea Canalului Panama, activitatea a încetat practic.^[56] În 1881, Insulele Falkland au devenit independente financiar față de Marea Britanie.^[51] Timp de peste un secol, Compania Insulelor Falkland a dominat comerțul și piața muncii din arhipelag; de asemenea, aceasta deținea majoritatea locuințelor din Stanley, localitate care a beneficiat considerabil de pe urma comerțului cu lână cu Regatul Unit.^[55]

În prima jumătate a secolului al XX-lea, Insulele Falkland au avut un rol important în revendicările teritoriale britanice asupra unor insule subantarctice și a unei părți din Antarctica. Începând din 1908, aceste teritorii au fost administrate de Insulele Falkland sub denumirea de Dependențele Insulelor Falkland, administrație menținută până la desființarea lor în 1985.^[57] Insulele Falkland au avut, de asemenea, un rol secundar în cele două războaie mondiale, servind drept bază militară pentru menținerea controlului asupra Atlanticului de Sud. În timpul Bătăliei din Insulele Falkland din decembrie 1914, în cadrul Primului Război Mondial, o flotă a Marinei Regale Britanice a învins o escadră a Marinei Imperiale Germane. În Al Doilea Război Mondial, după Bătălia de la Río de la Plata din decembrie 1939, nava HMS Exeter, avariată în luptă, s-a deplasat în Insulele Falkland pentru reparații.^[21] În 1942, un batalion aflat în drum spre India a fost redirecționat către Insulele Falkland pentru a servi drept garnizoană, pe fondul temerilor că Japonia ar putea ocupa arhipelagul.^[58] După încheierea războiului, economia insulelor a fost afectată de scăderea prețului lânii și de incertitudinea politică provocată de reaprinderea disputei privind suveranitatea dintre Regatul Unit și Argentina.^[52]

Tensiunile mocnite dintre Regatul Unit și Argentina s-au intensificat în a doua jumătate a secolului, când președintele Argentinei, Juan Perón, a revendicat suveranitatea asupra arhipelagului.^[59] Disputa privind suveranitatea s-a agravat în anii 1960, la scurt timp după ce Organizația Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție privind decolonizarea, interpretată de Argentina ca fiind favorabilă poziției sale.^[60] În 1965, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 2065, prin care le solicita ambelor state să poarte negocieri bilaterale pentru soluționarea pașnică a disputei.^[60] Din 1966 până în 1968, Regatul Unit a discutat confidențial cu Argentina transferul Insulelor Falkland, pornind de la premisa că locuitorii insulelor îi vor accepta hotărârea.^[61] În 1971 s-a ajuns la un acord privind legăturile comerciale dintre arhipelag și continent, iar în 1972 Argentina a construit în consecință un aerodrom temporar la Stanley.^[51] Cu toate acestea, opoziția locuitorilor insulelor, exprimată prin puternicul lor grup de presiune din Parlamentul Regatului Unit, precum și tensiunile dintre Regatul Unit și Argentina au limitat efectiv negocierile privind suveranitatea până în 1977.^[62]

Îngrijorat de costul administrării Insulelor Falkland într-o perioadă de reduceri bugetare, Regatul Unit a luat din nou în considerare transferarea suveranității către Argentina, la începutul guvernării Thatcher.^[63] Negocierile de fond privind suveranitatea au încetat din nou până în 1981, iar disputa s-a agravat odată cu trecerea timpului.^[64] În aprilie 1982 a început Războiul din Insulele Falkland, după ce forțele militare argentiniene au invadat Insulele Falkland și alte teritorii britanice din Atlanticul de Sud, pe care le-au ocupat pentru scurt timp, până când o forță expediționară britanică le-a recucerit în iunie.^[65] După război, Regatul Unit și-a extins prezența militară, construind baza RAF Mount Pleasant și mărindu-și garnizoana.^[66] Războiul a lăsat în urmă și aproximativ 117 câmpuri minate, care conțineau aproape 20.000 de mine de diferite tipuri, inclusiv mine antivehicul și antipersonal.^[67] Din cauza numărului mare de victime în rândul personalului de deminare, primele încercări de îndepărtare a minelor au încetat în 1983.^{[67][lower-alpha 11]} Lucrările de deminare au fost reluate în 2009, în conformitate cu obligațiile Regatului Unit asumate prin Tratatul de la Ottawa, iar țarcul Sapper Hill a fost deminat în 2012, permițând pentru prima dată în 30 de ani accesul la un important obiectiv istoric.^[69][70] Deminarea a fost încheiată în octombrie 2020.^[71]

Pe baza recomandărilor lordului Shackleton, Insulele Falkland și-au diversificat economia, trecând de la o monocultură bazată pe creșterea ovinelor la o economie axată pe turism și, odată cu instituirea zonei economice exclusive a insulelor, pe pescuit.^{[72][lower-alpha 12]} Rețeaua rutieră a fost extinsă, iar construirea bazei RAF Mount Pleasant a făcut posibilă operarea unor curse aeriene pe distanțe lungi.^[72] Explorarea petrolieră a început și ea în anii 2010, existând indicii privind posibile zăcăminte exploatabile comercial în bazinul Insulelor Falkland.^[73] Argentina și Regatul Unit au restabilit relațiile diplomatice în 1990, însă niciunul dintre cele două state nu a acceptat condițiile în care ar urma să se desfășoare viitoarele negocieri privind suveranitatea.^[74]

Guvernare

Insulele Falkland sunt un teritoriu britanic de peste mări autoguvernat.^[75] În temeiul Constituției din 2009, insulele beneficiază de autoguvernare internă deplină; Regatul Unit răspunde de afacerile externe și își păstrează competența „de a proteja interesele Regatului Unit și de a asigura buna guvernare a teritoriului în ansamblu”.^[76] Monarhul Regatului Unit este șeful statului, iar autoritatea executivă este exercitată în numele monarhului de guvernator, care îl numește pe directorul executiv al insulelor la recomandarea membrilor Adunării Legislative.^[77] Atât guvernatorul, cât și directorul executiv exercită atribuții de șef al guvernului.^[78]

Guvernatorul Colin Martin-Reynolds a fost numit în iulie 2025,^[79] iar Andrea Clausen a preluat funcția de director executiv la 1 aprilie 2025. Dr. Clausen este prima femeie și prima persoană originară din Insulele Falkland care a devenit director executiv al guvernului. Ministrul britanic responsabil de Insulele Falkland din 2024, Stephen Doughty, gestionează politica externă britanică referitoare la insule.^[80]

Guvernatorul acționează la recomandarea Consiliului Executiv al insulelor, alcătuit din directorul executiv, directorul financiar și trei membri aleși ai Adunării Legislative, guvernatorul fiind președinte.^[77] Adunarea Legislativă, care este unicamerală, este alcătuită din directorul executiv, directorul financiar și opt membri — cinci din Stanley și trei din Camp — aleși pentru mandate de patru ani prin vot universal.^[77] Toți politicienii din Insulele Falkland sunt independenți; pe insule nu există partide politice.^[81] Începând cu alegerile generale din 2013, membrii Adunării Legislative sunt remunerați, activează cu normă întreagă și trebuie să renunțe la toate funcțiile și interesele comerciale deținute anterior.^[82]

În calitate de teritoriu al Regatului Unit, Insulele Falkland au făcut parte dintre țările și teritoriile de peste mări ale Uniunii Europene până la Brexit, în 2020.^[83] Sistemul judiciar al insulelor, supravegheat de Ministerul Afacerilor Externe și Commonwealthului, se bazează în mare măsură pe dreptul englez,^[84] iar constituția obligă teritoriul să respecte principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.^[76] Locuitorii au dreptul de a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de a formula recurs la Consiliul Privat.^[85][86] Menținerea ordinii publice revine Poliției Regale a Insulelor Falkland (RFIP).^[84]

Apărare

Apărarea insulelor este asigurată de Regatul Unit.^[87] Pe insule este staționată o garnizoană militară britanică, iar guvernul Insulelor Falkland finanțează Forța de Apărare a Insulelor Falkland, o formațiune suplimentară de infanterie ușoară, cu efective cuprinse între cele ale unui pluton și cele ale unei companii.^[88] Insulele Falkland revendică o zonă economică exclusivă (ZEE) care se întinde până la 200 nmi (370 km) de la liniile de bază ale mării teritoriale, în temeiul Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării; această zonă se suprapune cu ZEE a Argentinei.^[89]

Disputa privind suveranitatea

Atât Regatul Unit, cât și Argentina revendică suveranitatea asupra Insulelor Falkland. Regatul Unit își întemeiază poziția pe administrarea neîntreruptă a insulelor din 1833 și pe „dreptul insularilor la autodeterminare, astfel cum este prevăzut în Carta Organizației Națiunilor Unite”.^[90][91][92] Argentina susține că, atunci când și-a dobândit independența în 1816, a dobândit Insulele Falkland de la Spania.^[93][94][95] Evenimentul din 1833 este deosebit de controversat; Argentina îl consideră o dovadă a „uzurpării britanice”, în timp ce Regatul Unit îl prezintă drept o simplă reafirmare a pretenției sale.^{[96][lower-alpha 13]}

În 2009, prim-ministrul britanic Gordon Brown s-a întâlnit cu președinta Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner, și a declarat că nu vor mai avea loc discuții privind suveranitatea Insulelor Falkland.^[99] În martie 2013, în Insulele Falkland a avut loc un referendum privind statutul lor politic: 99,8% dintre voturile exprimate au susținut menținerea statutului de teritoriu britanic de peste mări.^[100][101] Argentina nu îi recunoaște pe locuitorii Insulelor Falkland ca parte la negocieri.^{[93][102][103]}

Geografie

Insulele Falkland au o suprafață terestră de 4,700 mi2 (12,17 km²) și un litoral cu o lungime estimată la 800 mi (1.300 km).^[104] Arhipelagul este alcătuit din două insule principale, Falkland de Vest și Falkland de Est, și din 776 de insule mai mici.^[105] Relieful insulelor este predominant muntos și deluros,^[106] principala excepție fiind câmpiile joase ale peninsulei Lafonia, care alcătuiește partea sudică a insulei Falkland de Est.^[107] Insulele Falkland sunt alcătuite din fragmente de scoarță continentală rezultate din destrămarea Gondwanei și din deschiderea Atlanticului de Sud, proces început în urmă cu 130 de milioane de ani. Insulele se află în Oceanul Atlantic de Sud, pe platforma continentală patagoneză, la aproximativ 300 mi (480 km) est de Patagonia, în sudul Argentinei.^[108]

Poziția aproximativă a Insulelor Falkland este cuprinsă între latitudinile 51°40′–53°00′ S și longitudinile 57°40′–62°00′ V.^[109] Cele două insule principale ale arhipelagului sunt separate de Strâmtoarea Falkland,^[110] iar coastele lor puternic crestate formează porturi naturale.^[111] Pe Falkland de Est se află Stanley, capitala și cea mai mare așezare,^[109] baza militară britanică RAF Mount Pleasant și cel mai înalt punct al arhipelagului, Mount Usborne, cu o altitudine de 2.313 ft (705 m).^[110] În afara acestor așezări importante se întinde zona cunoscută în limbaj colocvial drept „Camp”, denumire provenită din termenul spaniol pentru mediul rural (campo).^[112]

Clima insulelor este oceanică, rece, vântoasă și umedă.^[108] Variabilitatea vremii de la o zi la alta este caracteristică întregului arhipelag.^[113] Ploile sunt frecvente în mai mult de jumătate din an, media anuală a precipitațiilor fiind de 610 mm (24 in) la Stanley, iar ninsori slabe și sporadice se produc aproape tot anul.^[106] La Stanley, temperaturile înregistrate de-a lungul timpului s-au situat între 21,1 și −11,1 °C (70,0 și 12,0 °F)^{[Convert: Număr în engleză]}, iar mediile lunare variază de la 9 °C (48 °F) în ianuarie și februarie (vara) la −1 °C (30 °F) în iulie (iarna).^[113] Vânturile puternice dinspre vest și cerul noros sunt obișnuite.^[106] Deși în fiecare lună sunt înregistrate numeroase furtuni, condițiile sunt în mod obișnuit calme.^[113]

Biodiversitate

Din punct de vedere biogeografic, Insulele Falkland fac parte din zona antarctică^[114] și prezintă legături strânse cu flora și fauna Patagoniei continentale din America de Sud.^[115] Păsările terestre alcătuiesc cea mai mare parte a avifaunei Insulelor Falkland. Singurele specii de păsări endemice ale insulelor sunt rața-vapor de Falkland, care nu poate zbura, și pănțărușul lui Cobb.^{[116][117][118]} Șaizeci și trei de specii se reproduc pe insule, între care 14 subspecii endemice.^[119]

Insulele găzduiesc o mare diversitate de artropode.^[120] Flora Insulelor Falkland cuprinde 163 de specii indigene de plante vasculare.^[121] Au fost înregistrate peste 400 de specii de licheni și de ciuperci lichenicole.^[122] Singurul mamifer terestru indigen al insulelor, vulpea de Falkland (warrahul), a fost vânat până la dispariție de coloniștii europeni.^[123]

Insulele sunt frecventate de mamifere marine, precum elefantul-de-mare sudic și foca cu blană sud-americană, precum și de diferite cetacee; insulele din larg adăpostesc rara caracara striată. Aici trăiesc și cinci specii de pinguini și se află câteva dintre cele mai mari colonii de albatroși de pe planetă.^[124] Peștii endemici din apele din jurul insulelor aparțin în principal genului Galaxias.^[120] Insulele Falkland nu au arbori și au o vegetație rezistentă la vânt, alcătuită în principal din diferite specii de subarbuști.^[125]

Aproape întreaga suprafață terestră a insulelor este folosită ca pășune pentru oi.^[126] Printre speciile introduse se numără renii, iepurii de câmp, iepurii de vizuină, vulpile patagoneze, șobolanii cenușii și pisicile.^[127] Mai multe dintre aceste specii au afectat flora și fauna indigene, astfel încât guvernul a încercat să țină sub control, să elimine sau să extermine vulpile, iepurii de vizuină și șobolanii. Animalele terestre endemice au fost cele mai afectate de speciile introduse, iar mai multe specii de păsări au dispărut local de pe insulele mai mari.^[128] Amploarea impactului uman asupra Insulelor Falkland este neclară, deoarece există puține date pe termen lung privind schimbările habitatelor.^[115]

Economie

În 2023, economia Insulelor Falkland ocupa locul 221 între cele 229 de economii ale lumii după produsul intern brut calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPC),^[130] dar se situa pe locul al zecelea în lume după PIB-ul pe cap de locuitor calculat la PPC.^[131] Rata șomajului era de 1% în 2016, iar inflația a fost calculată la 1,4% în 2014.^[126] Potrivit datelor din 2010, insulele au un indice al dezvoltării umane ridicat, de 0,874,^[6] și un coeficient Gini moderat, de 34,17, în ceea ce privește inegalitatea veniturilor.^[132] Moneda locală este lira din Insulele Falkland, al cărei curs este fixat la paritate cu lira sterlină.^[133]

Dezvoltarea economică a fost impulsionată de aprovizionarea navelor și de creșterea oilor pentru obținerea lânii de calitate superioară.^[134] Principalele rase de oi crescute în Insulele Falkland sunt Polwarth și Corriedale.^[135] În anii 1980, deși investițiile insuficiente în ferme și utilizarea fibrelor sintetice au afectat sectorul ovin, guvernul și-a asigurat o sursă importantă de venituri prin instituirea unei zone economice exclusive și vânzarea de licențe de pescuit „oricui dorea să pescuiască în această zonă”.^[136] După încheierea Războiului Falkland, în 1982, activitatea economică a insulelor s-a orientat tot mai mult către explorarea zăcămintelor de hidrocarburi și turism.^[137] În prezent, toate așezările mari sunt legate între ele prin drumuri, iar din 2008 un feribot face legătura între Falkland de Vest și Falkland de Est.^[138] Principalele produse exportate de insule sunt lâna, pieile, carnea de vânat, peștele și calmarii, iar principalele produse importate sunt combustibilii, materialele de construcție și îmbrăcămintea.^[126]

Așezarea portuară Stanley a redevenit centrul economic al insulelor, populația sa crescând pe măsură ce lucrătorii migrează din Camp.^[139] Temerile legate de dependența de licențele de pescuit, precum și riscurile reprezentate de pescuitul excesiv, pescuitul ilegal și fluctuațiile prețului peștelui pe piață au sporit interesul pentru forajele petroliere ca sursă alternativă de venituri. Până în 2001, activitățile de explorare nu identificaseră încă „rezerve exploatabile”.^[129] În 2023, explorarea petrolieră continua pe platforma continentală din largul insulelor, printr-un proiect în ape adânci condus de Rockhopper Exploration.^[140] Proiectele de dezvoltare din domeniul educației și al sportului au fost finanțate de guvernul Insulelor Falkland fără ajutor din partea Regatului Unit.^[136]

În decembrie 2025 s-a anunțat că, după o perioadă îndelungată de analiză, Rockhopper Exploration și Navitas Petroleum adoptaseră deciziile finale de investiție pentru dezvoltarea primei faze a zăcământului Sea Lion și aprobaseră proiectul. Prima fază urmărește extragerea a 170 de milioane de barili (27 de milioane de m³), cu un nivel maxim al producției de aproximativ 50.000 de barili pe zi (8 milioane de litri pe zi). Începerea producției de petrol în cadrul acestei faze era prevăzută pentru 2028.^[141] Argentina a respins imediat aceste planuri, Ministerul Afacerilor Externe al Argentinei declarând că țara își va „intensifica planul de acțiune pentru a adopta toate măsurile suplimentare pe care le consideră necesare, în conformitate cu dreptul internațional, în vederea protejării drepturilor și intereselor sale suverane”.^[142]

Sectorul primar generează cea mai mare parte a produsului intern brut al Insulelor Falkland, numai industria pescuitului contribuind cu 50–60% la PIB-ul anual; agricultura are, de asemenea, o contribuție importantă la PIB și asigură locuri de muncă pentru aproximativ o zecime din populație.^[143] Puțin peste un sfert din forța de muncă lucrează pentru guvernul Insulelor Falkland, acesta fiind cel mai mare angajator din arhipelag.^[144] Turismul, care face parte din sectorul serviciilor, a fost stimulat de interesul tot mai mare pentru explorarea Antarcticii și de introducerea unor legături aeriene directe cu Regatul Unit și America de Sud.^[145] Turiștii, în majoritate pasageri ai navelor de croazieră, sunt atrași de fauna și mediul natural al arhipelagului, precum și de activități precum pescuitul și scufundările la epave; cei mai mulți sunt cazați în Stanley.^[146] Principalul aeroport internațional, situat la RAF Mount Pleasant, pe Falkland de Est, asigură zboruri către RAF Brize Norton, în Regatul Unit, și către America de Sud continentală.^[138] Aeroportul Port Stanley asigură zborurile interne.^[147] Deși restricțiile impuse în timpul pandemiei de COVID-19 au dus la suspendarea zborurilor din Santiago și São Paulo și la interzicerea turismului cu nave de croazieră, economia insulelor a rămas stabilă și robustă.^[148]

Demografie

Populația Insulelor Falkland este omogenă și descinde în principal din imigranții scoțieni și galezi care s-au stabilit în teritoriu după 1833,^[149] dar și din imigranți englezi, francezi, gibraltarieni, scandinavi și sud-americani. Recensământul din 2016 a indicat că 43% dintre locuitori se născuseră în arhipelag, iar cei născuți în străinătate se integraseră în cultura locală. Denumirea juridică a dreptului de ședere este engleză belonging to the islands („apartenență la insule”).^[150][151] În 1983, locuitorilor Insulelor Falkland li s-a acordat cetățenie britanică deplină în temeiul Legii cetățeniei britanice (Insulele Falkland) din 1983.^[149]

În secolul al XX-lea, arhipelagul a fost afectat de un declin demografic important, numeroși tineri plecând în străinătate în căutarea unor oportunități educaționale, a unui stil de viață modern și a unor locuri de muncă mai bune,^[152] îndeosebi în orașul britanic Southampton, care a ajuns să fie numit în insule „Stanley North” („Stanley de Nord”).^[153] În ultimii ani, declinul demografic al insulelor s-a atenuat datorită imigranților proveniți din Regatul Unit, Sfânta Elena și Chile.^[154] La recensământul din 2012, majoritatea locuitorilor s-au declarat locuitori ai Insulelor Falkland (59%), fiind urmați de cei care s-au declarat britanici (29%), originari din Sfânta Elena (9,8%) și chilieni (5,4%).^[155] Pe insule trăiește și un număr mic de argentinieni.^[156]

Insulele Falkland au o densitate foarte scăzută a populației.^[157] Potrivit recensământului din 2012, populația medie zilnică a Insulelor Falkland era de 2.932 de persoane, fără a include militarii care își desfășurau serviciul în arhipelag și persoanele aflate în întreținerea acestora.^{[lower-alpha 14]} Un raport din 2012 consemna prezența în Insulele Falkland a 1.300 de militari și a 50 de funcționari publici ai Ministerului britanic al Apărării.^[144] Stanley, cu 2.121 de locuitori, este cea mai populată localitate a arhipelagului, fiind urmată de Mount Pleasant (369 de locuitori, în principal contractanți ai bazei aeriene) și de Camp (351 de locuitori).^[155] Structura pe vârste a populației este disproporționat concentrată în intervalul vârstei active (20–60 de ani). Bărbații sunt mai numeroși decât femeile (53% față de 47%), iar această diferență este cea mai pronunțată în grupa de vârstă 20–60 de ani.^[150]

La recensământul din 2012, majoritatea locuitorilor insulelor s-au declarat creștini (66%), urmați de cei fără afiliere religioasă (32%). Restul de 2% s-au declarat adepți ai altor religii, printre care Credința Bahá'í,^[158] budismul^[159] și islamul.^[160][155] Principalele confesiuni creștine sunt anglicanismul, alte forme de protestantism și romano-catolicismul.^[161]

Educație

Învățământul din Insulele Falkland urmează sistemul de învățământ din Anglia și este gratuit și obligatoriu pentru locuitorii cu vârste cuprinse între 5 și 16 ani.^[162] Învățământul primar este disponibil în Stanley, la RAF Mount Pleasant (pentru copiii personalului militar) și în mai multe așezări rurale. Învățământul secundar este disponibil numai în Stanley, unde se oferă cazare în regim de internat și 12 discipline la nivelul Certificatului General de Învățământ Secundar (GCSE). Elevii în vârstă de cel puțin 16 ani pot urma cursurile colegiilor din Anglia pentru a obține calificări GCE Advanced Level (A-level) sau calificări profesionale. Guvernul Insulelor Falkland suportă costurile frecventării instituțiilor de învățământ superior de către elevii care își continuă studiile, de regulă în Regatul Unit.^[162]

Cultură

Cultura Insulelor Falkland se întemeiază pe tradițiile culturale ale coloniștilor britanici, dar a fost influențată și de America de Sud hispanofonă.^[154] Locuitorii Insulelor Falkland folosesc încă unii termeni și unele toponime provenite de la foștii locuitori gaucho.^[163] Limba predominantă și oficială a Insulelor Falkland este engleza, principala varietate fiind engleza britanică; cu toate acestea, unii locuitori vorbesc și spaniola.^[154] Potrivit naturalistului Will Wagstaff, „Insulele Falkland sunt o comunitate foarte sociabilă, iar a te opri pentru o conversație face parte din modul de viață”.^[163]

Insulele au un ziar săptămânal, The Penguin News,^[164] iar posturile de televiziune și de radio difuzează, în general, programe din Regatul Unit.^[154] Wagstaff descrie bucătăria locală ca având „un caracter pronunțat britanic, în care sunt folosite din abundență legume cultivate local, carne locală de miel și de oaie, carne de vită și pește”. Între mese se consumă în mod obișnuit „prăjituri și biscuiți de casă, însoțiți de ceai sau cafea”.^[165] Potrivit lui Wagstaff, activitățile sociale sunt „tipice unui orășel britanic, cu o varietate de cluburi și organizații care acoperă numeroase aspecte ale vieții comunitare”.^[166]

Sport

În pofida dimensiunilor lor reduse, Insulele Falkland participă la Jocurile Commonwealthului și la Jocurile Insulare.^[167] Echipa națională de crichet a Insulelor Falkland este membră a Consiliului Internațional de Cricket.^[168]