Ideologiile politice: viziuni asupra ordinii sociale, puterii de stat și legitimității colective

Destutt de Tracy și originile termenului

Ideologiile sunt constelații de credințe și expresii cu încărcătură simbolică, prin care lumea este prezentată, interpretată și evaluată într-un mod menit să modeleze, să mobilizeze, să orienteze, să organizeze și să justifice anumite modalități sau direcții de acțiune și să anatemizeze altele. Această definiție a apărut în cadrul uneia dintre cele mai recunoscute enciclopedii în domeniu, Enciclopedia Blackwell.

Ideologia este un concept care se caracterizează printr-o ambiguitate ridicată. Complexitatea conceptului derivă din faptul că, printre altele, ridică întrebări referitoare la validitatea unor principii conceptuale sau valori sociale de bază. Conotația peiorativă asociată termenului contribuie, de asemenea, la această ambiguitate.

Un mod de gândire ideologic este adesea privit cu reticență, din cauza incertitudinii privind stabilitatea unor concepții considerate esențiale, lipsite de o susținere științifică sau obiectivă solidă. În fapt, istoria conceptului de ideologie este, în cea mai mare parte, istoria tentativelor de îndepărtare de conceptul în cauză, de găsire a acelui punct din afara sferei discursului ideologic din care acest discurs să poată fi urmărit și analizat. Un loc important în această direcție îl are tradiția marxistă ce căuta la modul manifest acel grup de indivizi cu o poziție socială favorabilă dezvoltării unui mod de gândire non-ideologic.

Evoluția conceptului de ideologie reflectă o dispută intelectuală între cei care susțin posibilitatea construirii unei științe obiective a societății, pe de o parte, iar pe de altă parte cei care, împărtășind o tradiție la fel de veche, neagă posibilitatea adevărului obiectiv. Prin urmare, analiza discursului ideologic implică abordarea unor teme precum cunoaștere, adevăr și știință.

Pornind de la respingerea conceptului de idei înnăscute, urmând linia de gândire a lui John Locke (în tradiția empirismului), bazându-se pe ideea că senzațiile stau la baza ideilor umane, Destutt de Tracy propunea, la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, o nouă știință a ideilor, menită să servească drept fundament pentru celelalte discipline, denumită ideologie.

Gânditorul francez considera că o investigare rațională a ideilor, eliberată de prejudecăți religioase și metafizice, ar constitui chiar fundamentul unei societăți drepte și fericite. În secolul al XX-lea, anumite mișcări politice au încercat să pună bazele unor modele sociale utopice în numele unei ideologii.^[2]

Napoleon și inversarea sensului

Faptul că termenul a dobândit un sens diferit de cel preconizat de Destutt de Tracy reflectă amploarea transformărilor pe care le-a suferit acesta în mai puțin de două secole. Transformările au început odată cu Napoleon, care, ca reacție la criticile ideologilor liberali ai epocii, a numit ideologia o „metafizică nebuloasă” care încerca să guverneze societatea după alte principii decât cele statuate de tradiție.

Cele două tradiții (raționalistă vs. hegelian-marxistă)

În ultimele două secole, s-au dezvoltat două direcții majore în modul de folosire a termenului ideologie. Prima este linia raționalistă în descendența lui Tracy la care se adaugă o perspectivă sceptică, determinată în lumea academică anglo-saxonă de dominanța curentului empiric.

De-a lungul evoluției curentelor structuraliste și empiriste, accentul s-a pus pe natura consensuală a societății și pe o abordare contemplativă a adevărului, definit drept o corespondență cu realitatea. În această viziune, realitatea este considerată obiectivă și inteligibilă, permițând cercetătorilor să aplice metode din științele sociale care sunt similare celor din științele exacte.

A doua orientare teoretică, de sorginte germană, pornește de la Hegel și Marx, ajungând la Mannheim și Habermas. Această școală de gândire se concentrează mai degrabă pe realizarea adevărului decât pe contemplarea lui. Societatea nu mai este văzută ca un loc al consensului stabil, ci ca unul marcat de conflicte, fiind considerată o entitate într-o perpetuă transformare și mișcare. Potrivit acestei paradigme, se manifestă o suspiciune față de orice cale „obiectivă” de decidere a adevărului, punându-se accentul pe coerența internă a ideilor.

Marx: Ideologia germană vs. Capitalul vs. Prefața din 1859

Deși Marx a fost analizat cu reticență în spațiul academic românesc postcomunist, importanța sa rămâne majoră în ceea ce privește răspândirea conceptului de ideologie. Acesta a preluat și dezvoltat perspectiva lui Napoleon, a impus sensul peiorativ. Această evoluție conceptuală a fost determinată de faptul că Marx a fost influențat de două coordonate fundamentale ale operei sale.

Astfel, în primul rând, ideologia presupune idealismul, în vreme ce fundamentul gândirii sale este materialismul. În al doilea rând, ideologia este asociată de către Marx cu distribuția inegală a resurselor și puterii în societate: întrucât ordinea socială este contestată, ideologia reflectă aceleași contradicții structurale.

Deși Marx nu a lăsat o lucrare unică sau sistematică asupra ideologiei, liniile directoare sunt clare. El a pornit de la critica concepțiilor religioase despre lume și a continuat cu deconstructia viziunii viziunii hegeliene asupra statului. Criticând aceste concepții, Marx a urmărit să identifice sursa distorsiunilor conceptuale din politică și din religie.

Acestea provin dintr-o societate ale cărei contradicții interne generează forme de conștiință compensatoare. Primul pas a fost astfel construcția unei concepții materialiste asupra istoriei. Acest demers teoretic a fost formulat în lucrarea Ideologia germană. În acest text, el susține că analiza nu trebuie să pornească de la conștiința umană pentru a investiga, pe această bază, realitatea umană.

Potrivit concepției materialiste a istoriei, modul în care ființa umană răspunde la nevoile materiale este cel care determină caracterul societății. Drept urmare, ideologia trebuie explicată prin intermediul practicilor materiale. Totuși, în viziunea sa, nu orice idee îmbracă o formă ideologică, deoarece demersul său nu urmărea simpla dinamizare a științei ideilor propuse de către Destutt de Tracy.

În concepția lui Marx, o idee devine ideologie atunci când este legată de caracterul conflictual al relațiilor economice și sociale specifice procesului de muncă. Acest conflict are la bază doi factori: diviziunea muncii și proprietatea privată. Combinația dintre acești factori generează lupta de clasă, care, alături de baza sa economică, conferă ideilor caracter ideologic.

Din această perspectivă, o societate marcată de conflicte de interese își poate menține integritatea și funcționalitatea doar dacă aceste contradicții sunt învăluite într-un ansamblu de idei care prezintă societatea într-o lumină pozitivă, nu conflictuală.

Din această perspectivă, ideile clasei conducătoare (interesată să mențină o imagine favorabilă a societății, care să estompeze inegalitățile și disfuncțiile acesteia) ajung să fie prezentate drept ideile societății în ansamblul ei.

Astfel, caracter ideologic au doar acele idei care contribuie la disimularea contradicțiilor sociale. Deși toate clasele sociale pot elabora ideologii, o idee devine ideologie doar atunci când servește intereselor clasei conducătoare.

Ideologia germană, scrisă în tinerețea lui Marx, are un caracter polemic pronunțat și nu a fost niciodată finalizată, ceea ce poate oferi o imagine parțial deformată a concepției sale despre ideologie. Din cele prezentate până aici, s-ar putea desprinde impresia că, pentru Marx, ideologia este puțin mai mult decât o iluzie epifenomenală, în care fiecare idee reprezintă o distorsiune a unui lucru real.

Dacă în scrierile timpurii Marx considera că ideile distorsionează realitatea deoarece realitatea însăși este distorsionată, în lucrările de maturitate, în special în Capitalul, accentul se mută pe diferența dintre formele fenomenale ale societății capitaliste și relațiile de producție care le stau la bază.

În această etapă, Marx conchide că ideologia derivă din relațiile de suprafață ale societății capitaliste, relații care maschează relațiile de producție fundamentale. Ideologia continuă astfel să disimuleze și să inverseze relațiile reale dintre oameni, ca și în Ideologia germană, însă noutatea constă în interesul acordat modului în care ideologia depinde de forma relațiilor interumane.^[3][4]

O formulare ulterioară apare în prefața din 1859 la Contribuții la critica economiei politice, unde Marx afirmă că toate ideile practice, inclusiv socialismul, sunt ideologii. Se poate observa însă că Marx nu stabilește o distincție clară între determinarea socială a ideilor și ideologie, întrucât nu precizează explicit ce tip de determinare socială conduce la gândirea ideologică.

Marx nu și-a caracterizat niciodată propriile idei drept ideologice, însă distincția dintre știință și ideologie rămâne, în opera sa, mai puțin clară decât ar sugera-o argumentația generală. Această ambiguitate a permis ulterior marxiștilor să prezinte materialismul dialectic drept o ideologie care îndeplinește criteriile științei, în timp ce criticii non-marxiști au privit acest demers cu rezervă.^[5]

Engels și „falsa conștiință”

Engels, primul urmaș notabil al lui Marx, a păstrat concepția negativă despre ideologie. Lui îi aparține sintagma frecvent vehiculată în ultimul secol și jumătate, aceea că ideologia reprezintă o „falsă conștiință”. Deși prezentată adesea ca fiind specific marxistă, această sintagmă nu corespunde întru totul concepției lui Marx despre ideologie.

Pe de o parte, sintagma este prea strictă, întrucât Marx nu operează cu dihotomia fals/adevărat. Pe de altă parte, ea rămâne prea vagă, deoarece nu precizează ce tip de falsitate este implicată în argumentație.^[6]

Bernstein și Lenin

Primul care exprimă explicit ideea că marxismul este o ideologie este Eduard Bernstein, ale cărui poziții revizioniste față de Marx câștigă notorietate în jurul anului 1900. Bernstein argumenta că fundamentul marxismului este un ideal moral și că marxismul trebuie considerat o ideologie tocmai pentru că este alcătuit din idei, iar ideile sunt prin definiție ideologice. În acest fel, ideile socialiste despre artă și societate au fost asociate cu noțiunea de ideologie.

Lenin ajunge la aceeași concluzie, anume că marxismul trebuie să fie o ideologie, pornind de la observația ascuțirii luptei de clasă. În viziunea sa, ideologia își pierde conotația negativă: ideile nu sunt defectuoase din cauza caracterului lor ideologic, ci pentru că pot servi interesele clasei conducătoare. În lucrarea Ce-i de făcut?, el susține că singura opțiune reală este între „ideologie burgheză, ori una socialistă”, respingând existența unei căi de mijloc, întrucât consideră că, într-o societate marcată de antagonisme de clasă, nu poate exista o ideologie neutră față de clase.

În aceeași lucrare, Lenin afirmă că ideologia socialistă trebuie adusă din exterior, de către un corp de revoluționari profesioniști, pornind de la premisa că, lăsată de la sine, clasa muncitoare poate ajunge doar la o conștiință sindicală, ușor de manevrat de ideologia burgheză. Ideologia socialistă poate fi promovată, în această viziune, doar de un grup de intelectuali socialiști de marcă, capabili să contracareze ideologia burgheză, a cărei forță, susținută de vechime și de deținerea puterii politice, a modelat deja societatea în direcția sa. Concluzia lui Lenin, împărtășită ulterior de generații de intelectuali socialiști, este că marxismul reprezintă o ideologie științifică, întrucât îi corespunde o realitate obiectivă.^[7]

Lukács

Concepția lui Lenin este considerată, ulterior, o viziune simplistă, rafinată de Georg Lukács, intelectual maghiar apreciat drept unul dintre cei mai subtili gânditori marxiști ai secolului al XX-lea. Două aspecte sunt de menționat în privința viziunii sale asupra ideologiei: pe de o parte, conceptul de ideologie la Lukács este la fel de extins ca cel al lui Lenin; pe de altă parte, în anumite pasaje, Lukács pare să echivaleze ideologia cu falsa conștiință, deși, în realitate, acest semn de egalitate se aplică doar unor etape specifice ale ideologiei.

În viziunea sa, validitatea unui punct de vedere nu depinde de caracterul său ideologic, ci de poziția structurală a clasei care îl adoptă. Lukács afirmă că burghezia este incapabilă să își perfecționeze propria știință despre clasele sociale, iar bariera care transformă conștiința de clasă într-o „falsă” conștiință este obiectivă, întrucât reflectă însăși situația clasei respective. Potrivit acestei interpretări, poziția superioară de clasă a proletariatului nu diminuează caracterul ideologic al punctelor sale de vedere, ci le conferă, dimpotrivă, un aer științific.

Viziunea lui Lukács asupra ideologiei este considerată excesiv de abstractă: întrucât proletariatul nu este propriul său creator, ci este generat de modul capitalist de producție, ideologia ajunge să fie, practic, lipsită de orice referință empirică. Raportul dintre ideologie și știință rămâne o temă centrală a marxismului. Dacă la Marx nu exista, la nivel programatic, o identitate explicită între ideologie și știință (deși argumentația sa pare uneori să tindă în altă direcție), evoluția ulterioară a marxismului duce treptat la transformarea sa în singura ideologie ce revendică îndeplinirea criteriilor științifice.^[8]

Althusser

Acest proces atinge un punct culminant odată cu Louis Althusser, care respinge complet ideologia și afirmă că singura știință veritabilă este marxismul, acceptând totuși, în anumite momente, și psihanaliza drept posibilă excepție. Opera sa, marcată de ambiguitate conceptuală, a avut o influență considerabilă în anumite perioade ale secolului al XX-lea. Althusser nu oferă însă o definiție clară a ceea ce înțelege prin teorie științifică și nu precizează criteriile după care s-ar putea aprecia caracterul științific al unei teorii.^[9]

”Ideile economiștilor și ale filosofilor politici, atunci când au dreptate, dar și atunci când se înșală, sunt mult mai influente decât se crede îndeobște. Într-adevăr, lumea este condusă de către acestea. Oamenii practici, care se cred scutiți de influențe intelectuale, sunt, în general, sclavii vreunui economist defunct” - afirmă John Maynard Keynes.^[10]

Weber și Durkheim

Doi dintre principalii fondatori ai sociologiei, Max Weber și Émile Durkheim, au influențat semnificativ, prin ideile lor privind geneza și validitatea ideilor, evoluția non-marxistă a conceptului de ideologie: primul ca inspirator al investigației empirice de mai târziu din mediul academic anglo-saxon, al doilea ca precursor al analizei structurale.

Weber nu a folosit aproape deloc termenul de ideologie, însă preocuparea sa constantă pentru obiectivitate în politică îl situează în continuitatea lui Destutt de Tracy. El era conștient de faptul că potențialul critic al conceptului marxist de ideologie se putea întoarce împotriva marxiștilor înșiși, afirmând că „concepția materialistă asupra istoriei nu poate fi comparată cu o trăsură în care oricine urcă și coboară după bunul său plac”, întrucât, o dată ajunși la bord, nici revoluționarii nu mai au libertatea de a o părăsi. Deși considera existența unei științe sociale libere de valori un ideal legitim și necesar, Weber aprecia că nu poate exista, în cele din urmă, o analiză științifică absolut obiectivă a fenomenelor sociale.

Spre deosebire de poziția relativ nehotărâtă a lui Weber, Durkheim este ferm ancorat în tradiția obiectivistă. În Regulile metodei sociologice, ideologia este tratată ca opusă științei: „metoda ideologică utiliza conceptele pentru a guverna faptele, în loc să extragă din acestea conceptele”, în timp ce știința presupune studiul faptelor sociale ca obiect fix, aflat la îndemâna observatorului și lipsit de loc pentru impresii subiective. În Formele elementare ale vieții religioase, Durkheim pare să se îndepărteze parțial de această poziție, localizând originea religiei în structura socială și percepând-o drept factor de integrare socială. Cu toate acestea, accentul pus pe structura obiectivă și pe respingerea subiectivității pune bazele abordării sociologice a ideologiei, caracteristică lumii occidentale postbelice.^[11][12][13]

Karl Mannheim și sociologia cunoașterii

Karl Mannheim este cel care va lăsa o amprentă puternică asupra evoluției conceptului de ideologie, fiind considerat autorul primei teorii cuprinzătoare a ideologiei, rămasă, până în prezent, și singura de acest tip. Lucrarea sa Ideologie și utopie, publicată în 1929, propune o teorie complexă, menită să extindă ideile lui Marx. Teoria sa, numită „sociologie a cunoașterii”, urmărea să evidențieze limitarea istorică a tuturor punctelor de vedere politice, deschizând astfel calea către o interpretare mai armonioasă și mai integrativă a politicii vremii. Mannheim se declară ferm împotriva unei științe a ideilor bazate pe concepte imuabile de rațiune și natură, susținând, spre deosebire de Iluminism, că definițiile și categoriile fundamentale ale Rațiunii se modifică odată cu evoluția istoriei intelectuale.

În insistența sa de a lega gândirea de istorie, Mannheim continuă linia trasată de doi gânditori importanți de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Wilhelm Windelband a respins ideea unității științelor, susținând că științele naturale urmăresc formularea unor legi generale și universale, în timp ce științele umane vizează descrierea fenomenelor istorice și culturale cu caracter unic. Wilhelm Dilthey a nuanțat această distincție, sugerând că științele umane presupun o înțelegere reflexivă a sensului fenomenelor culturale, care implică deopotrivă subiectivitatea celui observat și a celui care observă.

Deși influențat de tendințele antipozitiviste ale lui Dilthey, Mannheim a căutat să evite alunecarea spre relativism. El distinge între o concepție „particulară” asupra ideologiei, existentă înainte de Marx, care respingea punctele de vedere anterioare și acuza oponenții de eroare, și o concepție „totală”, apărută o dată cu Marx, potrivit căreia diferențele dintre sistemele de gândire ale unor epoci sau grupuri sociale reflectă structuri conceptuale fundamental diferite, legate de situația de viață a celor care gândesc.

Pornind de la această distincție, Mannheim ajunge la concluzia că teoria ideologiei se transformă în sociologie a cunoașterii, adică ceea ce era, inițial, un instrument ideologic de partid devine metodă de cercetare în științele sociale. Sociologia cunoașterii stabilește astfel cadrul pentru investigarea relației dintre structurile de gândire, aflate în continuă schimbare, și situațiile politice, la rândul lor supuse transformării. Se ridică, în acest context, două întrebări principale: ce tip de cunoaștere studiază sociologia cunoașterii și care este relația dintre sistemele de gândire și societate. Mannheim precizează că nu este vorba despre cunoașterea unor elemente abstracte, ci despre reconstituirea perspectivei unui grup social în cadrul unui sistem de gândire ideologic, iar relația dintre acest sistem și societate este definită prin conceptul de „determinare existențială a cunoașterii”, necesar pentru înțelegerea grupului respectiv.

Teoria totală a lui Mannheim ridică însă o problemă importantă: aceea de a putea conduce, practic, spre un relativism dificil de depășit, iar încercările sale ulterioare de nuanțare nu fac decât să adâncească această ambiguitate.^[14]

Sfârșitul ideologiilor

Spre deosebire de traiectoria urmată de Mannheim, tradiția pozitivistă, orientată spre o definire restrictivă a ideologiei, s-a impus în perioada postbelică în mediul academic anglo-saxon. În acest spațiu s-a conturat o serie de lucrări care discută despre sfârșitul ideologiilor. Raymond Aron, Seymour Martin Lipset și Daniel Bell susțin această idee, pornind de la identificarea ideologiei cu totalitarismul, atât de stânga, cât și de dreapta.

Michael Oakeshott

În studiul său Raționalismul în politică, considerat concis și influent, Michael Oakeshott valorizează cunoașterea practică, aceea care nu poate fi exprimată prin principii și teoreme, în defavoarea cunoașterii tehnice, orientate spre afirmații clar formulate și spre o siguranță autoconținută, al cărei principiu fundamental este raționalismul. În viziunea gânditorului englez, politicile raționaliste poartă răspunderea pentru avansul ideologiei, întrucât reprezintă „politicile trebuinței resimțite”, nu ale unei cunoașteri reale și concrete a intereselor permanente și a direcției de mișcare a unei societăți, ci ale unei interpretări ghidate de „rațiune” și aplicate conform tehnicii unei ideologii, adică „politicile conform manualului”.^[15]

Hannah Arendt și totalitarismul

Hannah Arendt este cea care va dezvolta, într-o manieră categorică, identificarea dintre totalitarism și ideologie. În Originile totalitarismului, ea identifică mai multe elemente totalitariste care caracterizează gândirea ideologică în ansamblu: ideologiile nu sunt interesate atât de problema în sine, cât de procesul apariției și dispariției acesteia, altfel spus de explicarea totală a evenimentelor istorice; de asemenea, ele insistă asupra unui „adevăr” situat dincolo de percepția simțurilor obișnuite, accesibil doar celor inițiați.^[16]

“Gândirea logică sistematizează faptele într-o procedură perfect logică, pornind de la o premisă acceptată ca axiomă și deducând totul pe baza ei; adică procedează cu o consecvență care nu mai există nicăieri pe planul realității” . Mai departe ea afirmă: “O ideologie este aproape literal ceea ce indică denumirea: logica unei idei. Subiectul ei principal este istoria, căreia i se aplică «ideea»; rezultatul aplicării nu este un corpus de afirmații despre ceva care există, ci desfășurarea unui proces aflat în permanentă transformare. Ideologia tratează cursul evenimentelor ca și cum acesta a urmat aceeași «lege» cu expunerea logică a ideii sale. Ideologiile pretind cunoașterea misterelor întregului proces istoric – secretele trecutului, urzelile prezentului, nesiguranțele viitorului – datorită logicii inerente în ideile acestora”.

Ideologie și teorie științifică

Comparația dintre ideologie și știință a constituit, în același spațiu academic, o temă amplu dezbătută. În mediul academic anglo-saxon s-a impus ideea că metoda științifică trebuie să fie aceeași atât în științele naturale, cât și în cele sociale, presupunând recurgerea la observația empirică și o separare clară între evenimente și valori. Exponentul cel mai sofisticat al ideii că ideologia nu poate atinge nivelul unei teorii științifice, ci poate surprinde doar aspecte parțiale sau selective ale realității sociale, este Karl R. Popper. El susține o metodologie unificată a științelor naturale și sociale, bazată pe observarea empirică imediată în scopul falsificării ipotezelor, metodologie pe care o folosește pentru a critica gânditori precum Platon, Hegel și Marx, ale căror idei le asociază mecanismelor descrise de Hannah Arendt.

Dincolo de contribuția lui Popper, discutată separat, se poate observa, în linii generale, că o ideologie nu poate constitui o teorie științifică, deși distincția dintre cele două este adesea dificil de trasat. Un motiv important este acela că platformele ideologice au frecvent pretenția de a fi abordări științifice. În plus, oamenii de știință, în special cei din științele sociale, nu sunt feriți de influența propriilor înclinații ideologice asupra teoriilor pe care le elaborează. Ideologiile politice au preluat, de asemenea, jargonul științific și au folosit uneori descoperiri științifice în sprijinul propriilor scopuri, exemplul cel mai cunoscut fiind utilizarea teoriei evoluției a lui Darwin de către naziști.

Cu toate acestea, diferența dintre teoriile științifice și ideologii rămâne, cel puțin la nivel de principiu, destul de clară: teoriile științifice sunt empirice, ocupându-se de descrierea unei trăsături sau a unui set de trăsături ale lumii, în timp ce ideologiile prescriu modul în care ar trebui să acționeze oamenii. Problema este că teoriile științifice, mai ales cele din științele umane, implică adesea și o componentă normativă legată de modul în care ar trebui să trăiască oamenii, ceea ce face dificilă trasarea unei linii clare între normativ și empiric. Faptul că teoriile științifice rămân deschise către lumea reală nu înseamnă însă că pot fi identificate cu ideologiile.

„Știința nu este și nu a fost niciodată parte a unei culturi ideologice. Spiritul în care operează știința este opus ideologiei, iar în măsura în care științele sociale au constituit explorări intelectuale reale, cu legi proprii de apreciere și observare, deschise criticii și revizuirii, ele s-au opus ideologiei.” (Edward Shils)