Cultură & Societate

Negaționismul istoric: falsuri, citate scoase din context și negarea dovezilor

Negaționismul istoric^[1]^[2]^[3], bagatelizarea^[4]^[5] sau denaturarea datelor istorice se deosebește de revizionismul istoric, un termen mai larg care cuprinde reinterpretările academice ale istoriei, determinate de noi dovezi sau raționamente^[6]. În încercarea de „corectare” și de influențare a trecutului, negaționismul istoric acționează ca un revizionism istoric nelegitim, recurgând la tehnici inadmisibile în cadrul unui discurs istoric corect, precum prezentarea unor documente cunoscute ca find falsificate ca fiind autentice, inventarea unor motive ingenioase, dar neverosimile, pentru a pune la îndoială autenticitatea documentelor autentice, atribuirea unor concluzii unor cărți și surse care susțin exact contrariul, manipularea seriilor statistice pentru a susține un anumit punct de vedere și traducerea eronată în mod deliberat a textelor tradiționale sau moderne^[7].

Unele țări, precum Germania, au incriminat revizuirea negaționistă a anumitor evenimente istorice, în timp ce altele adoptă o poziție mai prudentă din diverse motive, cum ar fi protejarea libertății de exprimare. Alte țări au impus în trecut puncte de vedere negaționiste, cum ar fi statul american California, unde se susține că unor elevi li s-a interzis în mod explicit să învețe despre genocidul din California^[8]^[9]. Printre exemple notabile de negaționism se numără Cauza pierdută a Confederației, mitul Wehrmachtului curat și negarea Holocaustului, a Nakba^[10], a Holodomorului, a genocidului armean și a Masacrului de la Nanjing^[11]^[12]^[13]. În literatură, acest fenomen a fost descris în mod creativ în unele opere de ficțiune, precum 1984, de George Orwell. În epoca modernă, negaționismul se poate răspândi prin intermediul agendelor politice și religioase, al mass-mediei de stat, tradițională, și al noilor medii de comunicare, precum internetul^[14].

Originea termenului

Termenul negaționism (négationnisme) a fost introdus pentru prima dată de istoricul francez Henry Rousso în cartea sa din 1987, intitulată Le syndrome de Vichy (Sindromul Vichy)^[15], care analiza memoria populară franceză referitoare la Regimul de la Vichy și, respectiv, la Rezistența franceză. Rousso a susținut că era necesar să se facă distincția între revizionismul istoric legitim din cadrul studiilor privind Holocaustul și negarea Holocaustului motivată politic, pe care a numit-o „negaționism”^[16].

Scopuri

De obicei, scopul negării istorice este alinierea cu convingerile de grup sau ideologice, demonizarea unui inamic, menține identității de grup sau păstrarea legăturilor sociale, adesea prin raționamente tendențioase și negarea faptelor dovedite^[17].

Influențe ideologice

Principalele funcții ale istoriei negaționiste constau în capacitatea de a exercita influență ideologică și politică.

Istoria este o resursă socială care contribuie la formarea identității naționale, a culturii și a memoriei colective. Prin studiul istoriei, oamenii sunt impregnați cu o identitate culturală particulară. Prin urmare, prin revizuirea negativă a istoriei, negaționistul poate crea o identitate ideologică specifică. Deoarece istoricii sunt considerați oameni care urmăresc cu hotărâre adevărul, prin intermediul faptelor, istoricii negaționiști profită de credibilitatea profesională a istoricului și își prezintă pseudistoria ca fiind cercetare științifică adevărată. Prin adăugarea unei doze de credibilitate operei de istorie revizuită, ideile istoricului negaționist sunt mai ușor acceptate în conștiința publică. Ca atare, istoricii profesioniști recunosc practica revizionistă a negaționismului istoric ca fiind opera unor „căutători ai adevărului” care găsesc adevăruri diferite în documentele istorice pentru a se potrivi contextelor lor politice, sociale și ideologice^[18].

Influența politică

Istoria oferă o perspectivă asupra politicilor și a consecințelor din trecut și, astfel, ajută oamenii să extragă implicații politice pentru societatea contemporană. Negaționismul istoric este folosit pentru a cultiva un anumit mit politic, uneori cu acordul oficial al guvernului, prin care istorici autodidacți, amatori și disidenți manipulează sau denaturează relatările istorice pentru a atinge scopuri politice. De exemplu, după sfârșitul anilor 1930 în Uniunea Sovietică, ideologia Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și istoriografia Uniunii Sovietice tratau realitatea și linia politică partidului ca pe o singură entitate intelectuală, în special în ceea ce privește Războiul Civil Rus și revoltele țărănești^[19]. Negaționismul istoric sovietic a promovat o agendă specifică, politică și ideologică referitoare la Rusia și la locul acesteia în istoria mondială^[20]

Tehnici

Negaționismul istoric folosește tehnici de cercetare, citare și prezentare pentru inducerea în eroare a cititorului și negarea realității istorice. În sprijinul perspectivei „istoriei revizuite”, istoricul negaționist folosește documente false ca surse autentice, prezintă motive înșelătoare pentru discreditarea documentelor autentice, folosește opiniile publicate citându-le în afara contextului istoric, manipulează statisticile și traduce greșit textele din alte limbi^[21]. Tehnicile de revizuire ale negaționismului istoric acționează în spațiul intelectual al dezbaterii publice pentru promovarea unei anumite interpretări a istoriei și a perspectivei culturale a „istoriei revizuite”^[22]. Ca document, istoria revizuită este utilizată pentru contestarea validității dovezilor concrete și documentare și, astfel, pentru reinterpretarea explicațiilor și percepțiilor asupra evenimentului istoric în cauză, cu scopul de a induce în eroare cititorul, ascultătorul și spectatorul. Prin urmare, negaționismul istoric funcționează ca o tehnică de propagandă^[23]. În loc să-și supună lucrările unei evaluări în comunitatea științifică, istoricii negaționiști rescriu istoria și folosesc erori logice pentru construirea argumentelor care să conducă la rezultatele dorite, o „istorie revizuită” care susține o anumită agendă politică, ideologică sau religioasă^[7]

Istoricul britanic Richard J. Evans descrie diferențele tehnice în domeniul istoriografiei dintre istoricii profesioniști și istoricii negaționiști, comentând: „Istoricii serioși și profesioniști nu omit părți din citatele din documente care contrazic propria teză, ci le iau în considerare și, dacă este necesar, își modifică argumentația în consecință. Ei nu prezintă ca fiind autentice documente despre care știu că sunt falsificate, doar pentru că aceste falsuri se întâmplă să le susțină afirmațiile. Ei nu inventează motive ingenioase, dar neverosimile și complet nefondate, pentru a pune la îndoială autenticitatea documentelor, doar pentru că acestea contrazic argumentele lor. Din nou, în acest caz, își modifică argumentele sau, de fapt, le abandonează cu totul. Ei nu atribuie în mod conștient propriile concluzii unor cărți și alte surse care, de fapt, la o examinare mai atentă, spun exact opusul. Ei nu caută cu insistență cele mai mari cifre posibile dintr-o serie de statistici, indiferent de fiabilitatea acestora, doar pentru că doresc, din orice motiv, să maximizeze cifra respectivă, ci, dimpotrivă, evaluează toate datele disponibile, cât mai imparțial cu putință, pentru a ajunge la o cifră care să reziste analizei critice a celorlalți. Ei nu traduc în mod intenționat greșit sursele în limbi străine pentru a le face mai utile pentru ei înșiși. Ei nu inventează în mod intenționat cuvinte, fraze, citate, incidente și evenimente, pentru care nu există dovezi istorice, pentru a-și face argumentele mai plauzibile^[24].

Înșelăciunea

Înșelăciunea include falsificarea informațiilor, ascunderea adevărului și minciuna, cu scopul de a manipula opinia publică cu privire la evenimentul istoric abordat în istoria revizuită. Istoricul negaționist aplică tehnicile de înșelăciune pentru a atinge un obiectiv politic sau ideologic sau ambele. Domeniul istoriei face distincția între cărțile de istorie bazate pe surse credibile și verificabile, care au fost evaluate inter pares (colegial) înainte de publicare, și cărțile de istorie înșelătoare, bazate pe surse nesigure, care nu au fost supuse evaluării colegiale^[25]^[26]. Distincția dintre tipurile de cărți de istorie se bazează pe tehnicile de cercetare utilizate în redactarea unei lucrări istorice. Verificabilitatea, acuratețea și deschiderea față de critică sunt principii fundamentale ale cercetării istorice. Atunci când aceste tehnici sunt ocolite, informațiile istorice prezentate pot fi în mod deliberat înșelătoare, constituind o „istorie revizuită”.

Tăgăduirea

Tăgăduirea reprezintă o atitudine defensivă menită să împiedice divulgarea informațiilor către alți istorici și să susțină că faptele nu sunt adevărate, în special negarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939–1945) și a Holocaustului (1933–1945). Istoricul negaționist apără proiectul revizionismului istoric prin mutarea vinovăției, cenzură, diversiune și manipularea mass-mediei. Uneori, negarea prin protecție implică gestionarea riscurilor pentru siguranța fizică a surselor revizioniste.

Relativizarea și minimizarea

Compararea anumitor atrocități istorice cu alte crime reprezintă o practică de relativizare, o interpretare bazată pe judecăți morale, menită să modifice percepția publică asupra primei atrocități istorice. Deși astfel de comparații apar adesea în istoria negaționistă, formularea lor nu face de obicei parte din intențiile revizioniste privind faptele istorice, ci constituie o opinie de natură morală.

Holocaustul și nazismul: Istoricul Deborah Lipstadt afirmă că ideea de „nedreptăți comparabile comise de Aliați”, cum ar fi expulzarea germanilor după cel de-al Doilea Război Mondial din teritoriile colonizate de naziști și crimele de război ale Aliaților, se află în centrul negării contemporane a Holocaustului și constituie o temă repetată continuu a acestuia, iar o astfel de relativizare prezintă „echivalențe imorale”^[27].
Unii susținători ai Cauzei pierdute a Confederației invocă anumite exemple istorice de sclavie care nu se încadrează în categoria sclaviei ca proprietate în discuțiile privind rolul sistemului sclavagist din Sud. Cu toate acestea, în măsura în care acest lucru servește promovării acestei poziții ideologice, el ascunde și minimalizează specificul sistemului sclavagist american – atât locul său în istorie, cât și comparația cu alte sisteme similare în general. De exemplu, hotărârile judecătorești și legile impuneau sclavia multigenerațională, spre deosebire de multe alte sisteme de sclavie, și, mai mult decât atât, stipulau că un sclav eliberat nu putea deveni niciodată cetățean al Statelor Unite. Aceste măsuri, legate de perpetuarea și caracterizarea rasistă, pe lângă restricțiile suplimentare asupra vieții chiar și în afara sclaviei, în sprijinul acesteia, distingeau sistemul în comparație cu toate sau cu o majoritate covârșitoare a sistemelor istorice.
Legat de „Cauza pierdută a Confederației” se află mitul sclavilor irlandezi, o narațiune pseudoistorică care amestecă experiențele servitorilor irlandezi angajați pe termen determinat cu cele ale africanilor transformați în sclavie în America. Această interpretare eronată, promovată de-a lungul istoriei de naționaliștii irlandezi precum John Mitchel, a fost promovată în zilele noastre de susținătorii supremației albilor din Statele Unite pentru negarea abuzurilor suferite de afro-americani (cum ar fi rasismul și segregarea), opunându-se, de asemenea, reparațiilor cuvenite sclavilor^[28]^[29].

Arderea cărților

De-a lungul istoriei, depozitele de literatură au fost ținta unor atacuri (de exemplu, Marea Bibliotecă din Bagdad, arderea cărților liturgice și istorice ale creștinilor Sfântului Toma de către arhiepiscopul de Goa Aleixo de Menezes^[30]), inclusiv recent, cum ar fi incendierea bibliotecii publice din Jaffna din 1981 și distrugerea bibliotecilor irakiene de către ISIS în timpul căderii Mosulului în 2014^[31]. În mod similar, oficialii britanici au distrus documente în cadrul Operațiunii Legacy ca să împiedice ca documentele referitoare la dominația colonială să ajungă în mâinile țărilor care își declarau independența față de Marea Britanie și ca să evite orice anchetă asupra statului britanic.

Arderea cărților chinezești

Arderea cărților și îngroparea savanților (chineză tradițională: 焚書坑儒; chineză simplificată: 焚书坑儒; pinyin: fénshū kēngrú; literal: „arderea cărților și îngroparea (de vii) a cărturarilor (confucianiști)”), sau „Incendiile din Qin”, se referă la arderea scrierilor și masacrarea cărturarilor în timpul dinastiei Qin din China antică, între anii 213 și 210 î.Hr. „Cărțile” se referă aici la scrierile de pe fâșii de bambus, care erau apoi legate între ele. Amploarea exactă a pagubelor este greu de evaluat; cărțile tehnice urmau să fie cruțate^[32] iar chiar și cărțile „controversate”, în special cele de poezie și filosofie, erau păstrate în arhivele imperiale și se permitea ca acestea să fie păstrate de către savantul oficial.

Istoria Statelor Unite

Negaționismul istoric al revizioniștilor Războiului Civil American și al neoconfederaților susține că Statele Confederate (1861–1865) au fost apărătorii, mai degrabă decât instigatorii Războiului Civil American, și că motivația Confederației pentru secesiune a fost menținerea drepturilor statelor sudice și a unui guvern federal cu limite, mai degrabă decât conservarea și extinderea sclaviei^[33]^[34]^[35].

În ceea ce privește revizionismul neoconfederat al Războiului Civil American, istoricul Brooks D. Simpson afirmă: „Aceasta este o încercare activă de remodelare a memoriei istorice, un efort al sudiștilor albi de găsire a justificărilor istorice pentru acțiunile din prezent. Ideologii mișcării neoconfederate au înțeles că, dacă vor controla modul în care oamenii își amintesc trecutul, vor controla și modul în care aceștia abordează prezentul și viitorul. În cele din urmă, acesta este un război foarte conștient pentru memorie și patrimoniu. Este o căutare a legitimității, căutarea eternă a justificării^[36].”

La începutul secolului al XX-lea, Mildred Rutherford, istoricul general al organizației United Daughters of the Confederacy (UDC), a condus campania împotriva manualelor de istorie americană care nu prezentau versiunea „Cauzei Pierdute” a istoriei Războiului Civil American. În acest scop pedagogic, Rutherford a adunat o „colecție masivă” de documente care includea „concursuri de eseuri despre gloria Ku Klux Klan și omagii personale aduse sclavilor credincioși”^[37]. Referitor la negaționismul istoric al organizației „United Daughters of the Confederacy”, istoricul David Blight afirmă: „Nu toți membrii și liderii UDC erau la fel de virulenți rasiști ca Rutherford, dar toți, în numele unei națiuni reconciliate, au participat la o inițiativă care a influențat profund viziunea supremației albe asupra memoriei Războiului Civil^[37].”

Genocidul din California

Între 1846 și 1873, în urma cuceririi Californiei de către Statele Unite, populația indigenă californiană a scăzut drastic de la aproximativ 150.000 la aproximativ 30.000 de persoane, din cauza bolilor, a foametei, a strămutărilor forțate, a sclaviei și a masacrelor. Mulți istorici se referă la aceste masacre ca la genocidul din California. Între 9.500 și 16.000 de nativi californieni au fost uciși în masacrele din această perioadă atât de forțele guvernamentale, cât și de coloniștii albi^[38]^[39]^[40]^[41]^[42]^[43]^[44]. În ciuda dovezilor bine documentate privind masacrele și atrocitățile comise pe scară largă, programa școlară din învățământul public și manualele de istorie aprobate de Departamentul de Educație din California ignoră istoria acestui genocid^[9].

Potrivit autorului Clifford Trafzer, deși mulți istorici au militat pentru recunoașterea genocidului în programele școlare publice, manualele aprobate de guvern omit orice referire la genocid din cauza poziției dominante a editurilor conservatoare, care au o motivație ideologică de negare a genocidului, a temerii editurilor de a fi etichetate drept „antiamericane” dacă ar aborda acest subiect, precum și a reticenței oficialilor guvernamentali de la nivel statal și federal de recunoaștere a genocidului, din cauza posibilității de a fi nevoiți să plătească despăgubiri comunităților indigene afectate de acesta^[8]

Crimele de război

Crimele de război japoneze

Minimizarea, după război, a crimelor de război comise de imperialismul japonez constituie un exemplu de revizionism istoric „ilegal” ^[45]. Unii revizioniști japonezi contemporani, precum Yūko Iwanami (nepoata generalului Hideki Tojo), susțin că invadare Chinei de către Japonia și chiar al Doilea Război Mondial au fost reacții justificate la imperialismul occidental al vremii^[46]. La 2 martie 2007, prim-ministrul japonez Shinzo Abe a negat că armata ar fi obligat femeile să practice prostituția în timpul războiului, afirmând: „Adevărul este că nu există dovezi care să demonstreze că a existat vreo constrângere”. Înainte ca acesta să ia cuvântul, unii parlamentari ai Partidului Liberal Democrat au încercat, de asemenea, să revizuiască scuzele adresate în 1993 de Yōhei Kōno fostelor femei de reconfortare^[47]. De asemenea, a existat negarea controversată a Masacrului de la Nanking din perioada 1937–1938, care a durat șase săptămâni^[48]. În 2021, profesorul J. Mark Ramseyer de la Facultatea de Drept Harvard a publicat cartea The Comfort Women Hoax, în care a pus sub semnul întrebării interpretările istorice dominante privind sistemul militar japonez al „femeilor de reconfortare”. Cartea a stârnit critici din partea istoricilor^[49].

Shinzō Abe a fost secretar general al unui grup de parlamentari preocupați de educația istorică (Asociația tinerilor parlamentari care reflectează asupra viitorului Japoniei și educației istorice), afiliat la Societatea japoneză pentru reforma manualelor de istorie, și a fost consilier special al Nippon Kaigi, două grupuri revizioniste declarate care neagă, minimalizează sau justifică diverse crime de război japoneze .

Redactorul-șef al ziarului conservator Yomiuri Shimbun, Tsuneo Watanabe, a criticat Sanctuarul Yasukuni ca fiind un bastion al revizionismului: „Sanctuarul Yasukuni administrează un muzeu în care sunt expuse obiecte menite să încurajeze și să glorifice militarismul. Este greșit ca prim-ministrul să viziteze un astfel de loc”^[50].

Bombardamentele de la Hiroshima și Nagasaki

Hibakusha|„Persoanele afectate de explozie (Hibakusha)”) din Hiroshima și Nagasaki solicită despăgubiri din partea guvernului lor și îl critică pentru că nu și-a „asumat responsabilitatea pentru faptul că a declanșat și apoi a prelungit un război de agresiune mult după ce înfrângerea Japoniei era evidentă, ceea ce a dus la pierderi uriașe de vieți omenești în rândurile japonezilor, ale asiaticilor și ale americanilor”^[51]. Profesorul Eugene Sledge și-a exprimat îngrijorarea că un astfel de revizionism, pe care el îl numea „înmuiere”, ar putea duce la uitarea realităților dure ale istoriei care au condus la bombardamente^[52]. Istoricii Hill și Koshiro au afirmat că încercările de minimizare a importanței bombardamentelor, prezentându-le drept „răzbunare justă și mântuire”, ar constitui revizionism și că, deși japonezii ar trebui să recunoască faptul că atrocitățile lor au dus la bombardamente, americanii trebuie, la rândul lor, să accepte faptul că propriile lor acțiuni „au provocat distrugeri masive și suferințe care au durat cincizeci de ani”^[53]

Crimele de război comise de croați în cel de-al Doilea Război Mondial

Unii croați, printre care se numără și unii înalți funcționari și lideri politici din anii 1990, precum și membri ai unor organizații de extremă dreapta, au încercat să minimizeze amploarea genocidului comis împotriva sârbilor și a altor minorități etnice în Statul Independent al Croației, statul marionetă al Germaniei naziste din cel de-al Doilea Război Mondial^[54].Până în 1989, viitorul președinte al Croației Franjo Tuđman (care fusese partizan în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) îmbrățișase naționalismul croat^[55] și a publicat lucrarea Ororile războiului: realitate istorică și filosofie, în care a pus sub semnul întrebării numărul oficial al victimelor ucise de ustași în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în special în lagărul de concentrare Jasenovac^[56]. Istoriografia iugoslavă și sârbă a exagerat mult timp numărul victimelor din lagăr^[57]. Tuđman a criticat cifrele vehiculate de multă vreme, dar a descris totodată lagărul ca fiind un „lagăr de muncă”, estimând că numărul morților se situează între 30.000 și 40.000^[56]. Toleranța guvernului Tuđman față de simbolurile Ustașa și faptul că crimele acestora erau adesea trecute cu vederea în public au tensionat frecvent relațiile cu Israelul^[58].

Extrema dreaptă din Croația susține adesea teoria falsă conform căreia Jasenovac ar fi fost un „lagăr de muncă” în care nu au avut loc crime în masă^[59]. În 2017, au fost făcute publice două înregistrări video din 1992 cu fostul președinte croat Stjepan Mesić, în care acesta afirma că Jasenovac nu a fost un lagăr de exterminare^[59]^[60]. ONG-ul de extremă dreapta „Societatea pentru Cercetarea Lagărului Triplu de la Jasenovac” susține, de asemenea, această teorie infirmată, pe lângă afirmația că lagărul a fost folosit de autoritățile iugoslave după război pentru a-i închide pe ustași și pe soldații armatei regulate Garda Națională până în 1948, apoi pe presupușii staliniști până în 1951^[59]. Printre membrii săi se numără jurnalistul Igor Vukić, care a scris o carte în care susține această teorie, preotul catolic Stjepan Razum și academicianul Josip Pečarić^[61]. Ideile promovate de membrii săi au fost amplificate prin interviuri în mass-media și turnee de promovare a cărților^[61]. Ultima carte, „The Jasenovac Lie Revealed”, scrisă de Vukić, a determinat Centrul Simon Wiesenthal să solicite autorităților croate interzicerea unor astfel de lucrări, subliniind că acestea „ar fi interzise imediat în Germania și Austria, pe bună dreptate”^[62]^[63]. În 2016, regizorul croat Jakov Sedlar a lansat un documentar intitulat „Jasenovac – Adevărul”, care susținea aceleași teorii, calificând lagărul drept „lagăr de colectare și de muncă”^[64]. Filmul conținea presupuse falsificări și contrafaceri, pe lângă negarea crimelor și discursuri instigatoare la ură la adresa unor politicieni și jurnaliști^[65].

Crimele de război comise de sârbi în cel de-al Doilea Război Mondial

În rândurile grupărilor de extremă dreapta și naționaliste, negarea și revizionismul crimelor de război comise de sârbi se manifestă prin minimalizarea rolului lui Milan Nedić și al lui Dimitrije Ljotić în exterminarea evreilor în lagărele de concentrare în Teritoriul comandantului militar în Serbia ocupat de germani^[66]^[67]. Forțele armate sârbe colaboratoare au fost implicate, direct sau indirect, în masacrarea evreilor, a romilor și a sârbilor care s-au alăturat mișcărilor de rezistență împotriva germanilor, precum și în uciderea a numeroși croați și musulmani^[68]^[69]. De la sfârșitul războiului, colaborarea sârbă în timpul Holocaustului a făcut obiectul revizionismului istoric din partea liderilor sârbi^[70]. În 1993, Academia Sârbă de Științe și Arte l-a inclus pe Nedić în lista celor Lista celor mai renumiți 100 de sârbi^[71]. Există, de asemenea, negarea colaborării cetnicilor cu forțele Axei și a crimelor comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Istoricul sârb Jelena Djureinovic afirmă în cartea sa „Politica memoriei celui de-al Doilea Război Mondial în Serbia contemporană: Colaborare, rezistență și răzbunare” că „în acei ani, naționaliștii cetnici din cel de-al Doilea Război Mondial au fost reinterpretați ca o mișcare antifascistă echivalentă cu Tito și cu partizanii, și ca victime ale comunismului”. Glorificarea mișcării cetnice a devenit acum tema centrală a politicii de memorie a Serbiei referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial. Liderii cetnici condamnați sub regimul comunist pentru colaborare cu naziștii au fost reabilitați de instanțele sârbe, iar programele de televiziune au contribuit la răspândirea unei imagini pozitive a mișcării, „denaturând imaginea reală a ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”^[72].

Crimele de război comise de sârbi în războaiele iugoslave

Au existat numeroși autori și activiști politici de extremă dreaptă și naționaliști care și-au exprimat public dezacordul față de opiniile dominante privind crimele de război comise de sârbi în războaiele iugoslave din perioada 1991–1999. Printre oficialii sârbi de rang înalt și liderii politici care au afirmat categoric că nu a avut loc deloc un genocid împotriva musulmanilor bosniaci se numără fostul președinte al Serbiei Tomislav Nikolić, liderul sârbilor bosniaci Milorad Dodik, ministrul sârb al apărării Aleksandar Vulin și liderul sârb de extremă dreapta Vojislav Šešelj . Printre punctele de controversă se numără dacă victimele masacrelor precum masacrul de la Račak și masacrul de la Srebrenica erau civili neînarmați sau luptători ai rezistenței înarmați, dacă numărul morților și al victimelor violurilor a fost exagerat și dacă lagărele de prizonieri precum închisoarea de la Sremska Mitrovica au fost locuri în care s-au comis crime de război în masă. Acești autori sunt numiți „revizioniști” de către cercetători și organizații, precum Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie.

Raportul privind cazul Srebrenica de Darko Trifunovic^[73], comandat de guvernul Republicii Srpska ^[74], a fost descris de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie drept „unul dintre cele mai grave exemple de revizionism în ceea ce privește execuțiile în masă ale musulmanilor bosniaci comise la Srebrenica în iulie 1995”< ref> International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia. „Judgement against Miroslav Deronjic” [Hotărâre împotriva lui Miroslav Deronjic] (în engleză).</ref>. Indignarea și condamnarea din partea unei largi palete de personalități balcanice și internaționale au determinat în cele din urmă Republica Srpska să se distanțeze de raport^[74]^[75]. În 2017, în Republica Srpska a fost adoptată o lege care interzicea predarea în școli a masacrului de la Srebrenica și a asediului de la Sarajevo, inițiată de președintele Milorad Dodik și de partidul său, Alianța Social-Democraților Independenți (SNSD), care au afirmat că era „imposibil să se folosească aici manualele... care afirmă că sârbii au comis un genocid și au ținut Sarajevo sub asediu. Acest lucru nu este corect și nu va fi predat aici”^[76]. În 2019, autoritățile din Republica Srpska l-au numit pe istoricul israelian Gideon Greif – care a lucrat la Yad Vashem timp de peste trei decenii – în fruntea propriului comitet de revizuire a istoriei, cu scopul „aflării adevărul” despre Srebrenica^[77].

Masacrele polonezilor din Volânia și Galiția de Est

Tema masacrelor din Volânia a fost practic absentă din literatura științifică ucraineană timp de mulți ani, iar până foarte recent, istoriografia ucraineană nu a întreprins nicio cercetare obiectivă a evenimentelor din Volânia^[78]. Până în 1991, orice cercetare istorică independentă ucraineană era posibilă doar în străinătate, în special în diaspora canadiană și nord-americană. Deși au publicat o serie de lucrări dedicate istoriei Armatei Insurecționale Ucrainene, cercetătorii din rândurile emigranților ucraineni (cu foarte puține excepții) au păstrat tăcerea totală cu privire la evenimentele din Volânia timp de mulți ani. Până foarte recent, o mare parte din documentația rămasă era păstrată în arhivele de stat ucrainene, fiind inaccesibilă cercetătorilor^[78]. În consecință, istoriografia ucraineană nu dispune de studii aprofundate și de încredere privind aceste evenimente, iar prezența acestei teme în publicațiile ucrainene rămâne și azi foarte limitată.

În septembrie 2016, după ce Sejmul Poloniei a adoptat o rezoluție prin care declara data de 11 iulie Ziua Națională de Comemorare a victimelor genocidului cetățenilor Republicii Polone comise de naționaliștii ucraineni și a calificat oficial masacrele polonezilor din Volinia și Galiția de Est drept genocid, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o rezoluție prin care condamna „evaluarea politică unilaterală a evenimentelor istorice din Polonia”^[79], respingând termenul de „genocid”^[80].

Masacrele din Indonezia din 1965–1966

Discutarea acestor masacre era un subiect tabu în Indonezia și, dacă se făcea vreo referire la ele, acestea erau denumite, de obicei, peristiwa enam lima, adică „incidentul din 65^[81]”. Atât în Indonezia, cât și în străinătate, dezbaterea publică privind aceste crime a luat amploare în anii 1990 și, în special, după 1998, odată cu prăbușirea guvernului „Noua Ordine”. Tot mai mulți membri ai regimului Sukarno, aflați în închisoare sau în exil, precum și oameni obișnuiți și-au povestit experiențele. Cercetătorii străini au început să publice din ce în ce mai multe lucrări pe această temă, odată cu sfârșitul regimului militar și al doctrinei sale de interzicere a oricăror încercări de cercetare^[81]^[82].

Aceste crime sunt trecute cu vederea în majoritatea lucrărilor de istorie indoneziene și au fost foarte puțin analizate de către indonezieni, beneficiind, de asemenea, de o atenție internațională relativ redusă Cribb, Robert (1990). The Indonesian Killings of 1965–1966: Studies from Java and Bali [Masacrele din Indonezia din 1965–1966: Studii din Java și Bali] (în engleză). Centre of Southeast Asian Studies, Monash University. pp. 2–3. ISBN 978-0732602314. Verificați valoarea |isbn=: invalid character (ajutor).</ref> ^[83]^[84]. Manualele școlare indoneziene prezintă de obicei aceste masacre ca pe o „campanie patriotică” care s-a soldat cu mai puțin de 80.000 de morți. În 2004, manualele au fost modificate pentru o scurtă perioadă pentru a include aceste evenimente, însă noul program școlar a fost abandonat în 2006, în urma protestelor din partea armatei și a grupărilor islamice^[85]. Manualele care făceau referire la masacre au fost ulterior arse^[85] din ordinul procurorului general al Indoneziei^[86]. Cartea lui John Roosa, Pretext for Mass Murder (2006), a fost inițial interzisă de către Procuratura Generală^[87]. Parlamentul indonezian a înființat o comisie pentru adevăr și reconciliere cu scopul analizării acestor crime, însă activitatea acesteia a fost suspendată de Curtea Supremă a Indoneziei. În 2009, a avut loc la Singapore o conferință academică dedicată acestor crime^[85]. După 1998, supraviețuitorii și rudele au început să caute cu ezitare gropi comune, deși s-au făcut puține descoperiri. La peste trei decenii distanță, în societatea indoneziană persistă o mare ostilitate față de acele evenimente^[82].

Turcia și genocidul armean

Articolul 301, care stipulează că „o persoană care insultă public identitatea turcă, Republica sau Marea Adunare Națională a Turciei va fi pedepsită cu închisoarea”, au fost folosite pentru a-l acuza penal pe scriitorul Orhan Pamuk de lipsă de respect față de Turcia, pentru că a spus: „Treizeci de mii de kurzi și un milion de armeni au fost uciși pe aceste meleaguri, și nimeni, în afară de mine, nu îndrăznește să vorbească despre asta”^[89]. Controversa a izbucnit în momentul în care Turcia se afla în plin proces de aderare la Uniunea Europeană, unde reprimarea disidenților este privită cu dezaprobare^[90]. Articolul 301 a făcut inițial parte din reformele din domeniul dreptului penal menite să modernizeze Turcia în conformitate cu standardele Uniunii Europene, în cadrul negocierilor privind aderarea Turciei la Uniunea Europeană^[91]. În 2006, acuzațiile au fost retrase ca urmare a presiunilor exercitate de Uniunea Europeană și Statele Unite asupra guvernului turc^[90].

La 7 februarie 2006, cinci jurnaliști au fost judecați pentru insultarea instituțiilor judiciare ale statului și pentru încercarea de influențare în mod negativ desfășurarea unui proces (în temeiul articolului 288 din Codul penal turc). Reporterii au fost judecați pentru că au criticat decizia judecătorească de suspendare a unei conferințe organizate la Istanbul cu privire la genocidul armean din perioada Imperiului Otoman. Conferința a continuat în altă parte, mutându-se de la o universitate de stat la una privată. Procesul a continuat până la 11 aprilie 2006, când patru dintre reporteri au fost achitați. Procesul împotriva celui de-al cincilea jurnalist, Murat Belge, a continuat până la 8 iunie 2006, când și el a fost achitat. Scopul conferinței era de a analiza critic punctul de vedere oficial al Turciei asupra genocidului armean din 1915, un subiect tabu în Turcia^[92]. Procesul s-a dovedit a fi un caz-test între Turcia și Uniunea Europeană. UE a insistat ca Turcia să acorde o mai mare libertate de exprimare, ca una dintre condițiile pentru aderare^[93] .

Crimele de război comise de Coreea de Sud în Vietnam

La cererea Statelor Unite, Coreea de Sud, sub conducerea lui Park Chung Hee, a trimis aproximativ 320.000 de soldați sud-coreeni pentru a lupta alături de Statele Unite și Vietnamul de Sud în timpul Războiului din Vietnam. Diverse grupuri civile au acuzat armata sud-coreeană de numeroase „masacre de tipul Mỹ Lai”^[94], în timp ce Ministerul Apărării din Coreea a negat toate aceste acuzații ^[95]^[96]. Se presupune că forțele coreene ar fi comis masacrele de la Binh Tai, Bình An/Tây Vinh, Bình Hòa și Hà My plus alte câteva pe teritoriul Vietnamului^[97], ucigând până la 9.000 de civili vietnamezi^[98].

În 2023, o instanță sud-coreeană a dat câștig de cauză unei victime vietnameze a atrocităților comise de sud-coreeni în timpul războiului și a dispus ca guvernul sud-coreean să o despăgubească pe victima supraviețuitoare. Ca răspuns, guvernul sud-coreean și-a reiterat negările anterioare cu privire la aceste atrocități și a anunțat ulterior că va face apel împotriva hotărârii. Acest lucru a tensionat relațiile cu Vietnamul, un purtător de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe al Vietnamului calificând decizia drept „extrem de regretabilă”^[99].

Iran

Republica Islamică Iran recurge la negarea istoriei împotriva minorităților religioase pentru a-și menține legitimitatea și relevanța regimului. Un exemplu în acest sens este atitudinea regimului față de comunitatea bahá'í. În 2008, o biografie eronată și înșelătoare a lui Báb a fost prezentată tuturor copiilor din școlile primare^[100].

În discursul său oficial cu ocazia sărbătorii Nowruz din 2013, Liderul Suprem al Iranului, marele ayatollah Ali Khamenei, a pus la îndoială veridicitatea Holocaustului, afirmând că „Holocaustul este un eveniment a cărui realitate este incertă și, chiar dacă a avut loc, nu se știe cu certitudine cum s-a petrecut”^[101]^[102]. Acest lucru era în concordanță cu declarațiile anterioare ale lui Khamenei referitoare la Holocaust^[103].

Istoria sovietică și rusă

În cartea sa, Școala de falsificare a lui Stalin, Lev Troțki a prezentat o serie de documente istorice, precum scrisori private, telegrame, discursuri de partid, procese-verbale ale ședințelor și texte cenzurate, cum ar fi Testamentul lui Lenin^[105], ca să susțină că fracțiunea stalinistă denatura în mod sistematic evenimentele politice, crea o bază teoretică pentru concepte ireconciliabile, precum noțiunea de „socialism într-o singură țară”, și prezenta în mod eronat opiniile oponenților. El a susținut, de asemenea, că regimul stalinist a angajat o serie de istorici profesioniști, precum și economiști ca să justifice manevrele politice și să-și apere propriile interese materiale^[105].

Pe durata existenței Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse (1917–1991) și a Uniunii Sovietice (1922–1991), Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a încercat să controleze din punct de vedere ideologic și politic scrierea istoriei, atât a celei academice, cât și a celei populare. Aceste încercări au avut cel mai mare succes în perioada 1934–1952. Potrivit lui Klaus Mehnert, guvernul sovietic a încercat să controleze istoriografia academică (scrierea istoriei de către istorici academici) pentru promovarea imperialismul ideologic și etnorasial al rușilor^[11]. În perioada 1928–1956, istoria modernă și contemporană a fost, în general, redactată în conformitate cu dorințele PCUS, și nu cu cerințele metodologiei istoriografice recunoscut^[11].

În timpul și după mandatul lui Nikita Hrușciov (1956–1964), practica istoriografică sovietică a fost mai complexă. În această perioadă, istoriografia sovietică s-a caracterizat printr-o rivalitate complexă între istoricii marxiști, staliniști și antistaliniști^[12]. Ca să evite riscul profesional pe care îl prezintă istoria politizată, unii istorici au optat pentru istoria premodernă, istoria medievală sau cea clasică, domenii în care cerințele ideologice erau relativ mai puțin stricte și se putea încuraja dialogul cu alți istorici din domeniu^[106]. Ideologia impusă ar putea totuși să introducă idei părtinitoare în opera istoricilor, dar nu toată istoriografia sovietică a fost afectată^[12]. Controlul asupra istoriei partidului și statutul juridic al foștilor membri ai partidului au jucat un rol important în determinarea diversității ideologice și, prin urmare, a facțiunii aflate la putere în cadrul PCUS. Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice oficială a fost revizuită pentru eliminarea referirilor la liderii epurați din partid, în special în timpul domniei lui Iosif Stalin (1922–1953)^{[note 1]}.

În istoriografia Războiului Rece există o controversă legată de revizionismul istoric negaționist, în cadrul căreia numeroși cercetători revizioniști din Occident au fost acuzați de mușamalizarea crimelor stalinismului, trecând cu vederea Masacrul de la Katyń din Polonia ocupată, ignorând validitatea mesajelor Proiectului Venona cu privire la spionajul sovietic în Statele Unite^[107]^[108]^[109] precum și negarea Holodomorului din 1932–1933.

În 2009, Rusia a înființat Comisia prezidențială a Federației Ruse pentru combaterea încercărilor de falsificare a istoriei în detrimentul intereselor Rusiei cu scopul de a „apăra Rusia împotriva falsificatorilor de istorie”. Unii critici, precum Gheorghi Kasyanov de la Academia Națională de Științe a Ucrainei, au afirmat că Kremlinul încearcă să cosmetizeze istoria sovietică pentru a-și justifica negarea drepturilor omului: „Face parte din politica Federației Ruse să creeze o bază ideologică pentru ceea ce se întâmplă în Rusia în acest moment.”^[110]. Istoricul și scriitorul Orlando Figes, profesor la Universitatea din Londra, care consideră că noua comisie face parte dintr-o campanie de reprimare a cercetării istorice, a declarat: „Sunt niște idioți dacă cred că pot schimba modul în care se discută istoria sovietică la nivel internațional, dar pot îngreuna activitatea istoricilor ruși de a preda și publica. E ca și cum ne-am întoarce la vremurile de odinioară^[111].” Comisia a fost desființată în 2012 ^[112].

Azerbaidjan

În ceea ce privește Armenia

Mulți cercetători, printre care Victor Schnirelmann^[113]^[114], Willem Floor ^[115], Robert Hewsen^[116], George Bournoutian^[117]^[118] iar alții afirmă că în Azerbaidjanul sovietic și postsovietic, începând cu anii 1960, există o practică de revizuire a surselor primare referitoare la Caucazul de Sud, în cadrul căreia orice mențiune despre armeni este eliminată. În textele revizuite, termenul armean este fie pur și simplu eliminat, fie înlocuit cu [[Albania Caucaziană|albanez. (Istoricii azeri susțin că Albania Caucaziană este precursorul direct al statului azer. Deoarece acest regat era creștin, multe monumente, biserici și manuscrise găsite pe teritoriul Azerbaidjanului, inclusiv în Nagorno-Karabah, poartă însemne creștine. Pentru a nega prezența istorică a armenilor în regiune, autorii care practică acest revizionism susțin că aceste vestigii nu sunt armenești, ci aparțin „albanezilor caucazieni” care ar fi fost ulterior „armenizați” forțat)^[119]. Există numeroase alte exemple de astfel de falsificări, toate având scopul de a crea impresia că, din punct de vedere istoric, armenii nu au fost prezenți pe acest teritoriu. Willem M. Floor și Hasan Javadi, în ediția în limba engleză a cărții „The Heavenly Rose-Garden: A History of Shirvan & Daghestan”, de Abbasgulu Bakikhanov, subliniază în mod specific cazurile de denaturări și falsificări făcute de Ziya Bunyadov în traducerea sa în limba rusă a acestei cărți^[115]. Potrivit lui Bournoutian și Hewsen, aceste denaturări sunt foarte răspândite în aceste lucrări. Prin urmare, ei recomandă cititorilor, în general, să evite cărțile publicate în Azerbaidjan în perioada sovietică și postsovietică, dacă acestea nu conțin un facsimil al surselor originale^[116]^[118]. Shnirelman consideră că această practică se aplică în Azerbaidjan la ordinul autorităților statului^[113]. Philip L. Kohl prezintă teoria avansată de arheologul azer Akhundov privind originea albaneză a hacikarelor (crucilor armenești din piatră) ca exemplu de mituri culturale privind originea, care sunt în mod evident false^[120].

Cimitirul armean din Julfa, situat în apropierea orașului Djulfa, în exclava Nahcivan a Azerbaidjanului, adăpostea inițial aproximativ 10.000 de monumente funerare. Pietrele funerare erau alcătuite în principal din mii de hacikare, pietre în formă de cruce decorate în mod unic, caracteristice artei armene creștine medievale. Cimitirul exista încă la sfârșitul anilor 1990, când guvernul Azerbaidjanului a început o campanie sistematică de distrugere a monumentelor^[121]. După ce a analizat și a comparat fotografiile din satelit ale localității Julfa, realizate în 2003 și 2009, Asociația Americană pentru Progresul Științei a ajuns la concluzia, în decembrie 2010, că cimitirul a fost demolat și nivelat^[122]. După ce directorul Muzeului Ermitaj, Mihail Piotrovski, și-a exprimat protestul față de distrugerea hacikarelor armene din Julfa, el a fost acuzat de azeri că susține „falsificarea totală a istoriei și a culturii Azerbaidjanului”^[123]. Au fost depuse mai multe apeluri de către organizații atât armene, cât și internaționale, care au condamnat guvernul azer și i-au cerut să renunțe la astfel de acțiuni. În 2006, Azerbaidjanul a interzis membrilor Parlamentului European să investigheze acuzațiile, acuzându-i de o „abordare părtinitoare și isterică” a problemei și declarând că va accepta o delegație doar dacă aceasta va vizita și teritoriile ocupate de Armenia din jurul Nagorno-Karabahului^[124]. În primăvara anului 2006, un jurnalist de la Institutul pentru Raportarea Războiului și Păcii, care a vizitat zona, a relatat că nu mai existau urme vizibile ale cimitirului^[125]. În același an, fotografiile realizate din Iran au arătat că locul cimitirului fusese transformat într-un poligon militar de tragere ^[126]. Distrugerea cimitirului a fost descrisă pe larg de surse armene, precum și de unele surse nonarmene, ca un act de „genocid cultural”^[127]^[128]^[129].

În Azerbaidjan, genocidul armean este negat oficial și considerat o farsă. Conform ideologiei de stat a Azerbaidjanului, începând din 1813 a avut loc un genocid al azerilor, comis de armeni și ruși. Mahmudov a afirmat că armenii au apărut pentru prima dată în Karabah în 1828^[130]. Cercetătorii și politicienii azeri au afirmat că istoricii străini falsifică istoria Azerbaidjanului, iar criticile au vizat un documentar rus despre regiunile Karabah și Nahicevan și despre prezența istorică a armenilor în aceste zone^[131]^[132]^[133]. Potrivit directorului institutului din cadrul Academiei Naționale de Științe a Azerbaidjanului, Yagub Mahmudov, înainte de 1918 „nu a existat niciodată un stat armean în Caucazul de Sud”^[134]. Potrivit lui Mahmudov, declarația lui Ilham Aliyev, în care acesta a afirmat: „Erevanul este teritoriul nostru istoric [al Azerbaidjanului], iar noi, azerii, trebuie să ne întoarcem pe aceste teritorii istorice”, s-a bazat pe „fapte istorice” și pe „realitatea istorică”^[134]. Mahmudov a mai declarat că afirmația potrivit căreia armenii ar fi cel mai vechi popor din regiune se bazează pe propagandă și a spus că armenii nu sunt originari din această regiune, ci au ajuns aici abia după victoriile Rusiei asupra Iranului și a Imperiului Otoman, în prima jumătate a secolului al XIX-lea^[134]. Directorul institutului a mai declarat: „Soldatul azer trebuie să știe că pământul pe care pășesc armenii provocatori este pământ azer. Inamicul nu va putea niciodată să-i învingă pe azeri pe teritoriul azer. Cei care conduc astăzi statul armean trebuie să-și schimbe radical cursul politic. Armenii nu ne pot învinge stând în orașul nostru istoric Erevan^[134].”

În ceea ce privește Iranul

Falsificările istorice din Azerbaidjan, referitoare la Iran și la istoria sa, sunt „susținute de stat și de organizații neguvernamentale sprijinite de stat”, acoperind „de la școala primară până la cel mai înalt nivel universitar”^[135]^{:85 (nota 277)}. Ca urmare a celor două războaie ruso-iraniene din secolul al XIX-lea, s-a conturat granița dintre teritoriul actualului Iranului și al Azerbaidjanului^[136]. Deși în istorie nu a existat un stat azer propriu-zis, delimitarea stabilită la râul Aras a lăsat un număr semnificativ dintre cei care au fost denumiți ulterior „azeri” la nord acest curs de apă^[135]^{:9-10 (nota 26)}^[136]. Pe durata existenței Republicii Sovietice Socialiste Azerbaidjane, ca urmare a revizionismului istoric și a creării de mituri din perioada sovietică, s-au formulat și s-au răspândit în întreaga Uniune Sovietică noțiunile de Azerbaidjanul „de nord” și „de sud”^[136]^[137]. În timpul campaniei de construire a „națiunii sovietice”, orice eveniment, atât din trecut, cât și din prezent, care a avut loc vreodată pe teritoriul actualei Republici Azerbaidjan și al Azerbaidjanului iranian a fost redefinit ca fenomen al „culturii azere”^[135]^:17. Orice conducător sau poet iranian care a trăit în această regiune a fost încadrat în noua categorie denumită turcofoni transcaucazieni, cu alte cuvinte „azerbaidjanici” ^[135]^:17. Potrivit lui Michael P. Croissant: „S-a afirmat că cele «două Azerbaidjanuri», care fuseseră odată unite, au fost separate în mod artificial printr-o conspirație între Rusia imperială și Iran”^[136]. Această concepție, bazată pe un revizionism istoric nefondat, s-a potrivit perfect scopurilor politice sovietice (bazate pe „antiimperialism”) și a stat la baza iredentismului în rândurile naționaliștilor azeri în ultimii ani ai Uniunii Sovietice, cu puțin timp înainte de înființarea Republicii Azerbaidjan în 1991^[136].

În Azerbaidjan, anumite perioade și aspecte ale istoriei iraniene sunt adesea prezentate ca fiind o „realitate azeră”, într-o denaturare a istoriei, iar personalități istorice iraniene, (precum poetul persan Nizami Ganjavi), sunt numite „azere”, contrar faptelor recunoscute la nivel universal^[135]^{:i, 91-92}^[138]. În RSS Azerbaidjană au fost publicate falsuri, precum un pretins „divan turcesc” și versuri falsificate, cu scopul de a-l „turciza” pe Nizami Ganjavi^[138]. Deși acest tip de iredentism a fost inițial rezultatul politicii de construire a națiunii promovate de sovietici, el a devenit un instrument al „abordărilor tendențioase, pseudo-academice și al speculațiilor politice” în cadrul aspirațiilor naționaliste ale tinerei Republici Azerbaidjan^[135]^{:i, 91-92}. În Republica Azerbaidjan modernă, istoriografia este concepută cu scopul de a atribui retroactiv o identitate turcă multor popoare și regate care au existat înainte de sosirea turcilor în regiune, inclusiv mezii^[135]^{:18, 85 (nota 277)}. Potrivit profesorului de istorie George Bournoutian ^[139]:

După cum s-a menționat, pentru a construi o istorie și o identitate națională azeră bazate pe definiția teritorială a națiunii, precum și pentru a reduce influența islamului și a Iranului, naționaliștii azeri, la îndemnul Moscovei, au conceput un „alfabet azer”, care a înlocuit scrierea arabo-persană. În anii 1930, mai mulți istorici sovietici, printre care și renumitul orientalist rus Ilia Petrușevski, au primit instrucțiuni de la Kremlin să accepte ideea total nefondată conform căreia teritoriul fostelor hanate iraniene (cu excepția Erevanului, care devenise Armenia Sovietică) făcea parte din națiunea azeră. Prin urmare, cele două studii importante ale lui Petrușevski referitoare la Caucazul de Sud utilizează termenii Azerbaidjan și azer în lucrările sale despre istoria regiunii din secolele al XVI-lea până în al XIX-lea. Alți cercetători ruși au mers chiar mai departe și au susținut că națiunea azeră a existat încă din Antichitate și a dăinuit până în prezent. Întrucât toate studiile rusești și aproape toate sursele primare rusești din secolul al XIX-lea se refereau la musulmanii care locuiau în Caucazul de Sud ca „tătari”, și nu ca „azeri”, istoricii sovietici au înlocuit pur și simplu termenul „tătari” cu „azeri”. Începând din 1937, istoricii și scriitorii azeri au urmat acest exemplu și au început să considere istoria de trei mii de ani a regiunii ca fiind cea a Azerbaidjanului. Perioadele preiraniene, iraniene și arabe au fost eliminate. Oricine locuise pe teritoriul Azerbaidjanului sovietic era clasificat ca azer. Astfel, marele poet iranian Nezami, care scrisese doar în persană, a devenit poetul național al Azerbaidjanului.

Bournoutian a mai spus^[139]:

Deși după moartea lui Stalin au apărut dezbateri între istoricii azeri și iranologii sovietici cu privire la istoria regiunii din Antichitate (mai exact din epoca mezilor), niciun istoric sovietic nu a îndrăznit să pună la îndoială utilizarea termenului „Azerbaidjan” sau „azer” în epoca modernă. Chiar și în 1991, Institutul de Istorie al Academiei de Științe a URSS a publicat o carte scrisă de un istoric azer, în care nu numai că echivala „tătarii” cu azerii de astăzi, dar autorul, discutând despre numărul populației din 1842, a inclus și Nahicevanul și Ordubadul în „Azerbaidjan”. Autorul, la fel ca Petrușevski, a ignorat complet faptul că, între 1828 și 1921, Nahicevanul și Ordubadul au făcut parte mai întâi din oblastul armenesc, apoi din Gubernia Erevan și abia aproximativ opt decenii mai târziu au devenit parte a Azerbaidjanului sovietic... Deși marea majoritate a istoricilor ruși și iranieni din secolul al XIX-lea, precum și a istoricilor europeni contemporani consideră provincia iraniană Azerbaidjan și actuala Republică Azerbaidjan două entități separate din punct de vedere „geografic” și „politic”, istoricii și geografii azeri moderni le consideră un singur stat care a fost separat în sectoare „nordice” și „sudice” și care va fi reunit în viitor. ... De la prăbușirea Uniunii Sovietice, istoricii azeri actuali nu numai că au continuat să folosească termenii „Azerbaidjanul de Nord” și „Azerbaidjanul de Sud”, dar susțin, de asemenea, că actuala Republică Armenia făcea parte din Azerbaidjanul de Nord. În furia lor față de ceea ce consideră a fi „ocupația armeană” a Nagorno-Karabahului [care, întâmplător, era o regiune autonomă armeană din cadrul Azerbaidjanului sovietic], politicienii și istoricii azeri neagă orice prezență istorică armeană în Caucazul de Sud și adaugă că toate monumentele arhitecturale armene situate în actuala Republică Azerbaidjan nu sunt armene, ci albaneze [caucaziene].

Coreea de Nord și Războiul din Coreea

De la începutul Războiului din Coreea (1950–1953), guvernul Coreei de Nord a negat în mod constant că Republica Populară Democrată Coreeană (RPDC) ar fi lansat atacul prin care a declanșat războiul pentru unificarea comunistă a Coreei. Istoriografia RPDC susține că războiul a fost provocat de Coreea de Sud, la instigarea Statelor Unite: „La 17 iunie, Juche 39 [1950], președintele american de atunci, [Harry S.] Truman, l-a trimis pe [John Foster] Dulles ca trimis special în Coreea de Sud pentru a examina scenariul de război împotriva Coreei de Nord și a da ordinul de începere a atacului. La 18 iunie, Dulles a inspectat paralela 38 și pregătirile de război ale unităților Armata Republicii Coreea. În acea zi, i-a spus lui Syngman Rhee să lanseze atacul asupra Coreei de Nord, susținând prin contrapropagandă că Coreea de Nord a fost cea care a «invadat» prima sudul ^[140].” Printre alte declarații ale Coreei de Nord s-a numărat și afirmația că Statele Unite aveau nevoie de Peninsula Coreeană pe post de „cap de pod pentru invadarea continentului asiatic și ca bază strategică de unde să lupte împotriva mișcărilor de eliberare națională și a socialismului și, în cele din urmă, pentru obținerea supremației mondiale”^[141].

La fel, RPDC a negat crimele de război comise de Armata Populară Coreeană pe parcursul războiului. Cu toate acestea, în perioada 1951–1952, Partidul Muncitoresc Coreean (PMC) a recunoscut în privat „excesele” campaniei sale anterioare împotriva cetățenilor nord-coreeni care colaboraseră cu inamicul – indiferent dacă aceasta a fost dovedită sau doar bănuită – în timpul ocupației teritoriului nord-coreean de către SUA și Coreea de Sud. Ulterior, PMC a atribuit toate atrocitățile din timpul războiului Forțelor Armate ale SUA, de exemplu, Masacrul de la Sinchon (17 octombrie – 7 decembrie 1950), care a avut loc în timpul retragerii guvernului RPDC din Provincia Hwanghae, în sud-vestul Coreei de Nord.

Campania împotriva „colaboraționiștilor” a fost pusă pe seama manipulărilor politice și ideologice ale Statelor Unite. Viceprim-ministrul nord-coreean Pak Chang-ok a afirmat că inamicul american „a început să folosească o nouă metodă, și anume, s-a îmbrăcat în veșminte de stânga, ceea ce a influențat considerabil cadrele neexperimentate ale Partidului și ale organelor guvernamentale”^[142]. Lucrarea lui Kathryn Weathersby intitulată Soviet Aims in Korea and the Origins of the Korean War, 1945–1950: New Evidence from Russian Archives^[143] a confirmat că Războiul din Coreea a fost declanșat din ordinul lui Kim Ir-sen (1912–1994) și a respins, de asemenea, acuzațiile privind războiul biologic în Războiul din Coreea formulate de RPDC. Agenția Centrală de Știri Coreeană a respins înregistrările istorice din documentele sovietice ca fiind „o falsificare pură”.^[144].

Negarea Holocaustului

Cei care neagă Holocaustul resping, de obicei, termenul negator al Holocaustului, considerându-l o descriere inexactă a punctului lor de vedere istoric, preferând în schimb termenul revizionist al Holocaustului^[145]. Cu toate acestea, cercetătorii preferă termenul „negator al Holocaustului” ca să facă distincția între negatori și revizioniștii istorici, al căror scop este analiza riguroasă a dovezilor istorice folosind metode consacrate^{[note 2]}

Când autorul David Irving ^{[note 3]} a pierdut procesul de calomnie din Marea Britanie împotriva lui Deborah Lipstadt și a editurii acesteia, Penguin Books, fiind astfel discreditat public și catalogat drept negator al Holocaustului^[146], judecătorul de fond, Justice Charles Gray, a concluzionat că „Irving, din motive ideologice proprii, a denaturat și a manipulat în mod persistent și deliberat dovezile istorice; că, din aceleași motive, l-a prezentat pe Hitler într-o lumină nejustificat de favorabilă, în special în ceea ce privește atitudinea sa față de tratamentul aplicat evreilor și responsabilitatea sa în acest sens; că este un negator activ al Holocaustului; că este antisemit și rasist și că se asociază cu extremiști de dreapta care promovează neonazismul.” ^[147].

La 20 februarie 2006, Irving a fost găsit vinovat și condamnat la trei ani de închisoare pentru negarea Holocaustului, în temeiul legii austriece din 1947 care interzice renașterea nazismului și incriminează „negarea publică, minimalizarea sau justificarea crimelor național-socialiste”^[148]. Pe lângă Austria, alte unsprezece țări ^[149] – printre care Belgia, Franța, Germania, Lituania, Polonia și Elveția – au incriminat negarea Holocaustului, pedepsind-o cu închisoarea. ^{[note 4]}

Macedonia de Nord

Potrivit lui Eugene N. Borza, macedonenii sunt în căutarea trecutului lor pentru a-și legitima prezentul nesigur, în haosul politicii balcanice^[150]. Ivailo Dichev susține că istoriografia macedoneană se confruntă cu sarcina imposibilă de a umple lacunele uriașe dintre vechiul regat al Macedoniei, care s-a destrămat în secolul al II-lea î.Hr., țaratul dinastiei Comitopuli, din secolele X– al X-lea și al XI-lea, și Macedonia iugoslavă, înființată la mijlocul secolului al XX-lea^[151]. Potrivit lui Ulf Brunnbauer, istoriografia macedoneană modernă este extrem de politizată, deoarece procesul de formare a națiunii macedonene se află încă în desfășurare^[152]. Proiectul recent de construire a națiunii impune ideea unei „națiuni macedonene” cu o continuitate neîntreruptă din Antichitate (macedonienii antici) până în epoca modernă^[153], care a fost criticată de unii cercetători din țară și din străinătate^[154] pentru că proiectează în mod istoric distincțiile etnice moderne asupra trecutului^[155]. Astfel, generații întregi de elevi au fost educați în spiritul pseudoistoriei^[156].

Istoriografia în Africa

Negarea genocidului din Rwanda s-a răspândit în numeroase contexte, în ciuda faptului că masacrele au avut loc pe fondul unei mediatizări intense și au făcut ulterior obiectul unor studii detaliate în cadrul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda (TPIR). Autorii atacurilor violente împotriva civililor din Rwanda, cunoscuți sub numele de „génocidaires”, au constituit un element al acestei controverse. Au fost descoperite detalii concrete privind planificarea, finanțarea și desfășurarea crimelor de război, însă campaniile de negare continuă, având în vedere influența ideologiilor extremiste legate de etnie și rasă^[157].

În mai 2020, publicația Los Angeles Review of Books a realizat un interviu cu avocata și scriitoarea Linda Melvern pe această temă, aceasta având în trecut o contribuție la procesele legate de Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda (TPIR). Ea a concluzionat că „influența pernicioasă” a facțiunii Hutu Power, care a pus în aplicare crimele pe scară largă, „trăiește mai departe în zvonuri, stereotipuri, minciuni și propagandă”. Ea a remarcat, de asemenea, următorul fapt: „campania mișcării de negare a genocidului i-a indus în eroare pe mulți, a recrutat pe unii și i-a protejat pe alții”, astfel încât, „folosind metode de cercetare aparent solide, autorii genocidului reprezintă o amenințare, în special pentru cei care ar putea să nu fie conștienți de faptele istorice”^[157].

În contextul secolului al XXI-lea, intensificarea dezbaterilor și a discuțiilor la nivel internațional nu a reușit pe deplin să împiedice eforturile de ascundere a adevărului cu privire la genocidul din Sudan. În martie 2010, Omer Ismail și John Prendergast au scris pentru Christian Science Monitor avertizând asupra multiplelor denaturări ale realității cu implicații de durată, având în vedere acțiunile guvernului de la Khartoum de atunci. Mai precis, aceștia au susținut că statul „a refuzat în mod sistematic accesul misiunii de observatori a Organizației Națiunilor Unite/Uniunii Africane pentru investigarea atacurilor asupra civililor, astfel încât multe dintre aceste atacuri nu sunt raportate, iar vinovăția rămâne necunoscută”^[158].

Negarea evenimentelor istorice pe teritoriul mai multor țări africane constituie o infracțiune din punct de vedere juridic. De exemplu, negarea genocidului din Rwanda a dus la urmăriri penale în această țară. Cu toate acestea, efectele sociale negative ale dezinformării și ale informațiilor eronate s-au amplificat în unele cazuri prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne.

În manualele școlare

Japonia

Controversa privind manualele de istorie se concentrează asupra manualului de istorie pentru învățământul secundar intitulat „Atarashii Rekishi Kyōkasho” („Noul manual de istorie”), despre care se spune că distorsionează natura militarismului japonez în Primul Război Sino-Japonez (1894–1895), în anexarea Coreei în 1910, în Al Doilea Război Sino-Japonez (1937–1945) și în teatrul de operațiuni din Pacific al celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1945). Conservatorii din Societatea Japoneză pentru Reforma Manualelor de Istorie au comandat manualul „Atarashii Rekishi Kyōkasho” cu scopul de a prezenta o viziune tradițională, atât națională, cât și internațională, asupra acelei perioade istorice japoneze. Ministerul Educației are obligația să examineze toate manualele de istorie, în special cele care conțin referiri la atrocitățile imperialiste, datorită unei prevederi speciale din regulamentul de examinare a manualelor, menită să evite aprinderea controverselor cu țările vecine. Cu toate acestea, manualul „Atarashii Rekishi Kyōkasho” minimalizează comportamentul agresiv al Imperiului Japonez în timpul războiului și problema femeilor de „reconfortare” (sclavele sexuale) chineze și coreene. În ceea ce privește Masacrul de la Nanking, manualul se referă la acesta doar ca la „incidentul de la Nanking”, menționând că au existat victime civile fără a intra în detalii și menționându-l din nou în legătură cu Tribunalul de la Tokyo, afirmând că există multiple opinii cu privire la acest subiect, controversele continuând până în prezent (vezi și Negarea masacrului de la Nanking)^[159]. În 2007, Ministerul Educației a încercat să revizuiască manualele referitoare la Bătălia de la Okinawa, minimizând implicarea Armatei Imperiale Japoneze în sinuciderile în masă ale civililor din Okinawa^[160]

Pakistan

Au fost formulate acuzații de revizionism istoric la adresa manualelor școlare pakistaneze, pe motiv că acestea sunt impregnate de prejudecăți împotriva indienilor, de ură față de hinduism și de tendințe islamiste. Utilizarea de către Pakistan a manualelor școlare a fost criticată pentru că folosește școlile pentru încurajarea subtilă extremismul religios, pentru distorsionarea realitățile cuceririlor musulmane din subcontinentul indian și pentru promovarea „imagini panislamice expansioniste” care „identifică originile Pakistanului în istoria apariției islamului în Peninsula Arabică”^[161]. Încă din 2001, guvernul pakistanez a declarat că Ministerul Educației desfășoară reforme ale programei școlare^[162]^[163]^[164].

Coreea de Sud

La 12 octombrie 2015, Guvernul Coreei de Sud a anunțat planuri controversate de control al manualelor de istorie utilizate în școlile secundare, în ciuda îngrijorărilor exprimate de cetățeni și oamenii de știință, care susțin că această decizie are scopul de a glorifica istoria celor care au servit guvernul imperial japonez (Chinilpa). Ministerul Educației a anunțat că va pune manualul de istorie pentru învățământul secundar sub controlul statului; „Aceasta a fost o alegere inevitabilă pentru a îndrepta erorile istorice și a pune capăt disputei sociale cauzate de prejudecățile ideologice din manuale”, a declarat Hwang Woo-yea, ministrul educației, la 12 octombrie 2015^[165]. Conform planului guvernului, actualele manuale de istorie din Coreea de Sud urmau să fie înlocuite cu un singur manual redactat de un grup de istorici numiți de guvern, iar noua serie de publicații lansate sub titlul „Manualul corect de istorie” trebuia distribuită școlilor primare și secundare de stat și private începând din 2017.

Măsura a stârnit critici vehemente din partea mediului academic, care susține că sistemul poate fi folosit pentru denaturarea istoriei și glorificarea trecutul celor care au servit guvernul imperial japonez (Chinilpa) și dictaturile autoritare. Mai mult, 466 de organizații, printre care Sindicatul Profesorilor și Lucrătorilor din Educație din Coreea, au format „Rețeaua Legii Istoriei” în semn de solidaritate și au organizat proteste: „Decizia guvernului acordă statului prea mult control și putere și, prin urmare, este împotriva neutralității politice, care este cu siguranță principiul fundamental al educației.” Mulți istorici sud-coreeni au condamnat editura Kyohaksa pentru textul său care îi glorifica pe cei care au servit guvernul imperial japonez (Chinilpa) și dictatura autoritară, dintr-o perspectivă politică de extremă dreapta. Pe de altă parte, susținătorii Noii Drepte au salutat manualul, afirmând că „noul manual descrie în sfârșit adevărurile istorice, contrar manualelor de istorie publicate de editurile de stânga”, iar problema manualului s-a intensificat, transformându-se într-un caz de conflict ideologic. În istoria Coreei, manualul de istorie a fost odată supus controlului statului în timpul regimului autoritar condus de Park Chung Hee (1963–1979), care este tatăl lui Park Geun-hye, fost președinte al Coreei de Sud, și a fost folosit ca mijloc de menținere a regimului Yushin, cunoscut și sub numele de dictatura Yushin. Cu toate acestea, au existat critici continue la adresa sistemului, în special începând cu anii 1980, când Coreea a cunoscut o evoluție democratică spectaculoasă. În 2003, reforma manualelor a început odată cu publicarea manualelor de istorie modernă și contemporană a Coreei prin intermediul Sistemului de selecție a manualelor, care permite ca manualele să fie publicate pentru prima dată nu de un singur organism guvernamental, ci de mai multe companii diferite.

Turcia

Învățământul din Turcia este centralizat, iar politica, administrarea și conținutul acestuia sunt stabilite de guvernul turc. Manualele utilizate în școli fie sunt elaborate direct de Ministerul Educației Naționale (MEB), fie trebuie aprobate de Consiliul pentru Instruire și Educație al acestuia. În practică, aceasta înseamnă că guvernul turc este direct responsabil pentru manualele utilizate în școlile din toată Turcia^[166]. În 2014, Taner Akçam, într-un articol publicat în revista „Armenian Weekly”, a analizat manualele școlare turcești pentru ciclul primar și gimnazial din anii 2014–2015, pe care Ministerul Educației (MEB) le-a pus la dispoziție pe internet. El a constatat că manualele de istorie turcești descriu armenii ca fiind oameni „incitați de străini, care urmăresc destrămarea statului și a țării și care au ucis turci și musulmani”. Genocidul armean este denumit „problema armeană” și este descris ca o minciună pusă la cale pentru promovarea presupusei agende a armenilor. Recunoașterea genocidului armean este definită ca „cea mai mare amenințare la adresa securității naționale turce”^[166].

Akçam a prezentat pe scurt un manual care susține că armenii s-au aliat cu rușii în timpul războiului. Masacrul din Adana din 1909, în care au fost uciși între 20.000 și 30.000 de armeni, este descris ca „Răscoala armenilor din Adana”. Conform cărții, organizațiile armene Hnchak și Dashnak au declanșat revolte în multe părți ale Anatoliei și „nu au ezitat să ucidă armenii care nu se alăturau lor”, dând instrucțiuni conform cărora „dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să-ți ucizi mai întâi vecinul”. Afirmațiile subliniate de Akçam: „[Armenii au ucis] numeroși locuitori ai satelor, inclusiv copii, atacând satele turcești, care rămăseseră fără apărare deoarece toți bărbații turci luptau pe fronturi. ... Au înjunghiat pe la spate forțele otomane. Au creat obstacole în calea operațiunilor unităților otomane, întrerupându-le căile de aprovizionare și distrugând poduri și drumuri... Aceștia au spionat în favoarea Rusiei și, prin revoltele declanșate în orașele în care se aflau, au facilitat invazia rusă. ... Întrucât armenii care au participat la masacre în colaborare cu rușii au creat o situație periculoasă, această lege a impus strămutarea [populației armene] din localitățile în care locuiau către Siria, un teritoriu otoman sigur... În ciuda faptului că se afla în plin război, statul otoman a luat măsuri de precauție și dispoziții în ceea ce îi privește pe armenii care emigrau. Plățile lor fiscale au fost amânate, li s-a permis să-și ia cu ei orice bunuri personale doreau, au fost desemnați funcționari guvernamentali pentru a se asigura că erau protejați de atacuri pe durata călătoriei și că nevoile lor erau satisfăcute, iar secțiile de poliție au fost înființate pentru a garanta siguranța vieții și a bunurilor lor^[166].”

Printre alte afirmații revizioniste regăsite de Akçam în alte manuale se numără cea conform căreia „lovitura pe la spate” dată de armeni ar fi fost motivul pentru care otomanii au pierdut Războiul ruso-turc din 1877–78 (similar cu mitul german al înjunghierii pe la spate de după război), că masacrele hamidiene nu au avut loc niciodată, că armenii au fost înarmați de ruși în timpul Primului Război Mondial ca să lupte împotriva otomanilor (în realitate, aceștia fuseseră deja aproape anihilați din zonă la acel moment), că armenii au ucis 600.000 de turci în timpul respectivului război, că deportările au avut scopul de a-i salva pe armenii pașnici de alte bande armene violente și că armenilor deportați li s-a permis ulterior să-și recupereze bunurile și să se întoarcă în Turcia nevătămați^[166]. În 2015, manualele școlare turce continuau să se refere la armeni ca la niște „trădători”, să nege genocidul și să afirme că turcii otomani „au luat măsurile necesare ca să combată separatismul armean” ^[167]. Elevilor li se spune că armenii au fost strămutați cu forța pentru a-i apăra pe cetățenii turci de atacuri, iar armenii sunt descriși ca fiind „lipsiti de onoare și trădători”^[168].

Iugoslavia

Pe parcursul perioadei postbelice, deși Iosip Broz Tito a condamnat sentimentele naționaliste din istoriografie, aceste tendințe au persistat. Istoricii croați și sârbi s-au acuzat reciproc, uneori, de denaturarea istoriei, în special în ceea ce privește colaborarea dintre croați și naziști^[169]. Istoriografia comunistă a fost contestată în anii 1980, iar istoricii sârbi au început o reabilitare a naționalismului sârb^[170]^[171]. Istoricii și alți membri ai intelectualității, membri ai Academiei Sârbe de Științe și Arte (SANU) și ai Asociației Scriitorilor au jucat un rol semnificativ în elaborarea noii narațiuni istorice^[172]^[173]^[174]. Procesul de redactare a unei „noi istorii sârbe” a mers mână în mână cu mobilizarea etnonaționalistă a sârbilor, care avea ca obiectiv reorganizarea Federației Iugoslave^[171]. Folosind idei și concepte din istoriografia Holocaustului, istoricii sârbi, alături de liderii bisericii, le-au aplicat în Iugoslavia din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și i-au asimilat pe sârbi cu evreii, iar pe croați cu germanii naziști^[175].

Cetnicii, alături de ustași, au fost defăimați de istoriografia din perioada Tito în Iugoslavia^[176]. În anii 1980, istoricii sârbi au inițiat procesul de reevaluare a modului în care era prezentat cel de-al Doilea Război Mondial în Iugoslavia, proces care a fost însoțit de reabilitarea liderului cetnicilor, Draža Mihailović^[177]^[178]. Monografiile dedicate lui Mihailović și mișcării cetnice au fost redactate de câțiva istorici mai tineri, apropiați ideologic de această mișcare, spre sfârșitul anilor 1990.^[179]. Preocupați de acea perioadă, istoricii sârbi au încercat să reabiliteze istoria cetnicilor, prezentându-i ca pe niște luptători drepți pentru libertate care s-au opus naziștilor, în timp ce au eliminat din manualele de istorie alianțele ambigue cu italienii și germanii^[180]^[176]^[181]^[182]. În același timp, crimele comise de cetnici împotriva croaților și musulmanilor sunt, în general, „trecute sub tăcere” în istoriografia sârbă^[183]. În perioada lui Milošević, istoria sârbă a fost falsificată pentru ascunderea rolului pe care l-au jucat colaboratorii sârbi Milan Nedić și Dimitrije Ljotić în epurarea comunității evreiești din Serbia, ai cărei membri au fost uciși pe teritoriul țării sau deportați în lagărele de concentrare din Europa de Est^[66].

În anii 1990, în urma unei ample mediatizări a Războaielor din Iugoslavia în presa occidentală, s-a înregistrat o creștere a numărului de publicații care abordau tema revizionismului istoric al fostei Iugoslavii. Unul dintre cei mai proeminenți autori din domeniul revizionismului istoric din anii 1990, care a abordat tema noilor republici, este Noel Malcolm, cu lucrările sale, Bosnia: A Short History (1994) și Kosovo: A Short History (1998). Acestea au stârnit o dezbatere aprinsă în rândurile istoricilor după publicare. După apariția celei din urmă, meritele cărții au făcut obiectul unei dezbateri extinse în revista Foreign Affairs. Criticii au afirmat că lucrarea era „afectată de simpatiile sale pentru separatiștii de etnie albaneză, de prejudecățile antisârbe și de iluziile privind Balcanii”^[184]. La sfârșitul anului 1999, Thomas Emmert, de la Facultatea de Istorie a Colegiului Gustavus Adolphus din Minnesota, a recenzat cartea în revista Journal of Southern Europe and the Balkans Online și, deși a lăudat anumite aspecte ale lucrării, a afirmat totodată că aceasta era „marcată de hotărârea copleșitoare a autorului de a contesta miturile sârbe”, că Malcolm era „partizan”, și s-a plâns, de asemenea, că lucrarea făcea o „încercare transparentă de a dovedi că principalele concepții sârbe sunt false”^[185]. În 2006, un studiu realizat de Frederick Anscombe a analizat aspecte legate de cercetarea academică privind Kosovo, precum lucrarea lui Noel Malcolm, Kosovo: A Short History^[186]. Anscombe a remarcat că Malcolm a prezentat o „critică detaliată a versiunilor diferite ale istoriei Kosovoului” și că lucrarea sa a marcat o „schimbare remarcabilă” față de acceptarea anterioară de către istoricii occidentali a „versiunii sârbe” privind migrația sârbilor (1690) din Kosovo^[186]. Malcolm a fost criticat pentru că ar fi „antisârb” și pentru că ar fi la fel de selectiv ca sârbii în ceea ce privește sursele, în timp ce alți critici mai moderați remarcă faptul că „argumentele sale nu sunt convingătoare”^[187]. Anscombe a remarcat că Malcolm, la fel ca istoricii sârbi și iugoslavi care i-au ignorat concluziile, trece cu vederea și nu este dispus să ia în considerare dovezile locale, precum cele provenite din arhivele otomane, atunci când redactează istoria națională^[187].

Legea franceză care recunoaște valoarea pozitivă a colonialismului

La 23 februarie 2005, majoritatea conservatoare a Uniunii pentru o Mișcare Populară din cadrul Adunării Naționale a Franței a votat o lege care impunea manualelor de istorie și profesorilor „să recunoască și să evidențieze în special rolul pozitiv al prezenței franceze în străinătate, mai ales în Africa de Nord”^[188]. Aceasta a fost criticată de istorici și profesori, printre care Pierre Vidal-Naquet, care a refuzat să recunoască dreptul Parlamentului francez de a influența modul în care se scrie istoria. Această lege a fost contestată și de partidele de stânga și de fostele colonii franceze. Criticii au susținut că legea echivala cu refuzul de a recunoaște rasismul inerent colonialismului francez și că legea în sine este o formă de revizionism istoric^{[note 5]}^[189]^[190].

Negarea legii marțiale impuse de Marcos în Filipine

În Filipine, cele mai notabile exemple de negare a istoriei sunt legate de dinastia familiei Marcos, în special de Imelda Marcos, Bongbong Marcos și Imee Marcos^[191]^[192]^[193] Ei au fost acuzați de faptul că au negat sau au subestimat încălcările drepturilor omului în perioada legii marțiale și de jefuirea trezoreriei din Filipine câtă vreme Ferdinand Marcos a fost președinte.^[194]^[195]^[196]

Negarea cuceririi musulmane a Peninsulei Iberice

Termenul „naționalism spaniol incluziv”, o ramificație a viziunii asupra istoriei construită în opoziție cu curentul național-catolic, a fost folosit pentru prima dată de Ignacio Olagüe (un istoric diletant legat de primele forme ale fascismului spaniol) în special în lucrarea sa din 1974, intitulată La revolución islámica en Occidente („Revoluția islamică în Occident”)^[197].Olagüe a susținut că era imposibil ca arabii să fi invadat Hispania în 711, întrucât aceștia nu își stabiliseră încă dominația asupra părții învecinate a Africii de Nord. În schimb, Olagüe susținea că evenimentele din 711 ar putea fi explicate ca fiind ciocniri care au implicat trupe nord-africane aliate, în contextul unui război civil care opunea goții catolici conduși de Roderic goților care aderau la o formă de arianism și unei populații în mare parte nontrinitariene, inclusiv nestorieni, gnostici și maniheiști. Postulatele negaționiste ale lui Olagüe au fost adoptate ulterior de anumite sectoare din cadrul naționalismului andaluz^[197]. Aceste idei au fost readuse în atenția publicului la începutul secolului XXI de către arabistul Emilio González Ferrín^[197]^[198].

Australia

Populația indigenă australiană a scăzut drastic în timpul războaielor australiene de frontieră. Se considera că populația aborigenă nu avea niciun concept al proprietății sau al drepturilor funciare, iar prin urmare, Australia era considerată „pământul nimănui”^[199]. Masacrele și otrăvirile în masă au fost comise împotriva populației indigene.^[200] Copiii indigeni au fost luați din familiile lor în cadrul a ceea ce se numește Generațiile furate^[201]^[202]. Mai mulți critici, precum Andrew Bolt și Keith Windschuttle, au respins dovezile științifice care indică genocidul împotriva populației indigene australiene și i-au acuzat pe istorici precum Henry Reynolds și Lyndall Ryan că ar fi falsificat în mod deliberat istoria Australiei pentru a servi unor interese politice^[203]^[204]^[205].

Nakba

Negarea Nakbei („catastrofa”, purificarea etnică a arabilor palestinieni din Israel) este o formă de negaționism istoric^[206] referitoare la expulzarea și exodul palestinienilor din 1948 și la consecințele sale, pe care palestinienii le denumesc în mod colectiv „Nakba (catastrofa)”^[207]. Printre ipotezele care stau la baza negării Nakba, menționate de cercetători, se numără negarea violențelor împotriva palestinienilor, documentate istoric, ideea că Palestina era teritoriu pustiu, precum și concepția conform căreia deposedarea palestinienilor făcea parte din transferurile reciproce între arabi și evrei, justificate de război^[208]^[209]^[210].

Consecințe și jurisdicție

Optsprezece țări europene, precum și Canada și Israel au incriminat negarea istorică a Holocaustului^[211]. Consiliul Europei o definește ca fiind „negarea, minimizarea gravă, aprobarea sau justificarea genocidului sau a crimelor împotriva umanității” (articolul 6, „Protocolul adițional la Convenția privind criminalitatea informatică”).

Dreptul internațional

Unele state membre ale Consiliului Europei au propus un protocol adițional la Convenția privind criminalitatea informatică, care vizează materialele și „actele de natură rasistă sau xenofobă comise prin intermediul rețelelor informatice”. Acesta a fost negociat între sfârșitul anului 2001 și începutul anului 2002, iar la 7 noiembrie 2002, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat textul final al protocolului^[212] intitulat Protocolul adițional la Convenția privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice („Protocolul”)^[213]. Acesta a intrat în vigoare la 28 ianuarie 2003 și a devenit aplicabil la 1 martie 2006. La data de 30 noiembrie 2011, 20 de state semnaseră și ratificaseră protocolul, iar alte 15 îl semnaseră, dar nu îl ratificaseră încă (printre care Canada și Africa de Sud)^[214].

Protocolul impune statelor participante să incrimineze difuzarea de materiale rasiste și xenofobe, precum și amenințările și insultele rasiste și xenofobe prin intermediul rețelelor informatice, cum ar fi internetul^[212]. Articolul 6, alineatul (1) din Protocol se referă în mod specific la negarea Holocaustului și la alte genocide recunoscute ca atare de instanțele internaționale, stabilite după 1945, prin instrumente juridice internaționale relevante. Alineatul (2) al articolului 6 permite unei părți la protocol, la discreția sa, să urmărească penal autorul infracțiunii numai dacă aceasta a fost comisă cu intenția de a incita la ură, discriminare sau violență sau să facă uz de o excepție, permițând unei părți să nu aplice articolul 6 – parțial sau în întregime^[215]. Raportul explicativ al Consiliului Europei privind Protocolul precizează că „Curtea Europeană a Drepturilor Omului a clarificat faptul că «negarea sau revizuirea faptelor istorice clar stabilite – precum Holocaustul – ... ar fi exclusă de la protecția articolului 10 prin articolul 17» din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”^[215].

Două dintre statele vorbitoare de limbă engleză din Europa, Irlanda și Regatul Unit, nu au semnat protocolul adițional (al treilea, Malta, l-a semnat la 28 ianuarie 2003, dar nu l-a ratificat încă)^[214]. La 8 iulie 2005, Canada a devenit singurul stat noneuropean care a semnat convenția. În aprilie 2008, i s-a alăturat și Africa de Sud. Guvernul Statelor Unite nu consideră că versiunea finală a protocolului este compatibilă cu drepturile constituționale prevăzute în Primul amendament la Constituția Statelor Unite ale Americii și a informat Consiliul Europei că Statele Unite nu vor adera la protocol^[212]^[216]

Legislația națională

În mai multe țări există legi naționale împotriva negării Holocaustului și a discursului instigator la ură (care poate include negarea Holocaustului), printre care:

Austria (articolul I, alineatul (3) din Verbotsgesetz 1947, cu modificările din 1992 și cu adăugarea alineatului (3h))^[217]^[218]^[219];
Belgia (Legea belgiană privind negarea Holocaustului))^[220]^[221];
Republica Cehă^[222]^[223]^[224];
Franța (Legea Gayssot) ^[225]^[226];
Germania (articolul 130, alineatul (3) din Codul penal)^[227]^[228]^[229];
Ungaria^[230]^[231];
Israel^[232]^[233];
Lituania^[234];
Luxemburg^[235]^[236];

Polonia (Articolul 55 din Legea de înființare a Institutului Memoriei Naționale din 1998^[237]^[238]^[239]);

Portugalia^[240]^[241];
România^[242]^[243]^[244];
Slovacia.^[245];
Slovenia. ^[246];

Elveția (Articolul 261bis din Codul penal).^[247]^[248]

În plus, Țările de Jos consideră negarea Holocaustului drept o infracțiune motivată de ură – fapt care constituie o infracțiune pedepsibilă^[249]. Printre legile naționale mai des utilizate se numără Legea Gayssot din 1990 din Franța, care interzice orice discurs „rasist, antisemit sau xenofob”^[226]. Republica Cehă ^[250]^[224] și Ucraina^[251] au incriminat negarea și minimalizarea crimelor din perioada comunistă.

În literatura de ficțiune

În romanul O mie nouă sute optzeci și patru al lui George Orwell, guvernul din Oceania revizuiește în mod continuu înregistrările istorice pentru a le alinia la interpretările politice actuale ale Partidului. Când Oceania se află în război cu Eurasia, înregistrările publice (ziare, cinema, televiziune) indică faptul că Oceania a fost întotdeauna în război cu Eurasia. Totuși, când Eurasia și Oceania nu mai luptă una împotriva celeilalte, înregistrările istorice sunt supuse negării. Astfel, populația este spălată pe creier să creadă că Oceania și Eurasia au fost întotdeauna aliate împotriva Estasiei. Personajul principal al povestirii, Winston Smith, este redactor la Ministerul Adevărului, având ca sarcină să pună în practică revizionismul istoric continuu menit să elimine contradicțiile trecutului din lumea contemporană a Oceaniei^[252]. Pentru a face față stresului psihologic generat de viața în timp de război, Smith începe să țină un jurnal, în care observă: „Cel care controlează prezentul controlează trecutul. Cel care controlează trecutul controlează viitorul”, ilustrând astfel scopul principal, ideologic, al negaționismului istoric. ^[253].

Franz Kurowski a fost un scriitor german de dreapta extrem de prolific, care și-a dedicat întreaga carieră producției de propagandă militară nazistă, urmată de romane militare de duzină din perioada postbelică și de istorii revizioniste ale celui de-al Doilea Război Mondial, susținând comportamentul uman și nevinovăția față de crimele de război ale Wehrmachtului, glorificând războiul ca o stare dezirabilă, în timp ce inventa relatări ale martorilor oculari despre atrocități pretins comise de Aliați, în special de Bomber Command și raidurile aeriene asupra orașelor Köln și Dresda, prezentate ca un genocid planificat al populației civile^[254]

Vedeți și

Legenda Neagră
Damnatio memoriae
Dublugânditul

Cazuri de negare

- Negarea Holocaustului
- Mitul Wehrmachtului curat

Resurse pe internet

Minciuna în sala de clasă, 1994
De ce „revizionismul” nu există
Mad Revisionist: Un site parodic dedicat revizionismului istoric
Expert Witness Report by Richard J. Evans FBA Arhivat în 20 d.Hr., la Wayback Machine. prezentate în cadrul procesului „Irving împotriva (1) Lipstadt și (2) Penguin Books”
Istoria revizionistă – o privire satirică asupra revizionismului istoric
Lucrare academică de 43 de pagini despre revizionismul referitor la amerindieni de „Revista de drept internațional și comparat din Arizona”, vol. 18, nr. 3
Nizkor Project – Site web dedicat combaterii negaționiștilor Holocaustului

Note și surse

Note

↑ Un exemplu de modificare a istoriei vizuale îl constituie practica deliberată a partidului de a modifica fotografiile.
↑
Pentru clarificarea diferențelor dintre termenii negare și revizionism, consultați următoarele:
- „Acesta este fenomenul cunoscut sub denumirea de «revizionism», «negaționism» sau «negarea Holocaustului», a cărui caracteristică principală este fie o respingere categorică a veridicității genocidului nazist împotriva evreilor, fie cel puțin o încercare concertată de a minimiza atât amploarea, cât și importanța acestuia... Este însă la fel de important să se facă distincția între politica de negare, care este în totalitate inacceptabilă, și revizuirea academică pe deplin legitimă a interpretărilor convenționale acceptate anterior cu privire la orice eveniment istoric, inclusiv Holocaustul.” Bartov, Omer. The Holocaust: Origins, Implementation and Aftermath, Routledge, pp. 11–12. Bartov este profesor emerit de istorie europeană la Institutul Watson și este considerat una dintre cele mai importante autorități mondiale în domeniul genocidului ("Omer Bartov" Arhivat în 16 d.Hr., la Wayback Machine., Institutul Watson pentru Studii Internaționale).
- „Cele două lucrări critice de referință privind negarea Holocaustului din Statele Unite au fost scrise de istoricii Deborah Lipstadt (1993), respectiv Michael Shermer și Alex Grobman (2000). Acești cercetători fac o distincție între revizionismul istoric și negare. Revizionismul, în viziunea lor, implică o rafinare a cunoștințelor existente despre un eveniment istoric, nu o negare a evenimentului în sine, care rezultă din examinarea unor noi dovezi empirice sau dintr-o reexaminare sau reinterpretare a dovezilor existente. Revizionismul istoric legitim recunoaște un „anumit corp de dovezi irefutabile” sau o „convergență a dovezilor” care sugerează că un eveniment – precum ciuma neagră, sclavia americană sau Holocaustul – a avut loc într-adevăr (Lipstadt 1993:21; Shermer & Grobman 2000:34). Negarea, pe de altă parte, respinge întregul fundament al dovezilor istorice ..." Ronald J. Berger. Fathoming the Holocaust: A Social Problems Approach, Aldine Transaction, 2002, ISBN: 0-202-30670-4, p. 154.
- „În acea perioadă, la mijlocul anilor 1970, spectrul negării Holocaustului (deghizat sub numele de „revizionism”) începuse să-și facă simțită prezența în Australia ...” Bartrop, Paul R. "A Little More Understanding: The Experience of a Holocaust Educator in Australia" în Samuel Totten, Steven Leonard Jacobs, Paul R Bartrop. Teaching about the Holocaust, Praeger/Greenwood, 2004, p. xix. ISBN: 0-275-98232-7
- „Pierre Vidal-Naquet susține că negarea Holocaustului nu ar trebui numită «revizionism», deoarece «a nega istoria nu înseamnă a o revizui»”. Les Assassins de la Memoire. Un Eichmann de papier et autres essays sur le revisionisme (The Assassins of Memory – A Paper-Eichmann and Other Essays on Revisionism) 15 (1987)." Citat în Roth, Stephen J. "Denial of the Holocaust as an Issue of Law" în Israel Yearbook on Human Rights, Vol. 23, Martinus Nijhoff Publishers, 1993, ISBN: 0-7923-2581-8, p. 215.
- „Acest eseu descrie, dintr-o perspectivă metodologică, unele dintre defectele inerente abordării «revizioniste» a istoriei Holocaustului. El nu se dorește a fi o polemică și nici nu încearcă să atribuie motive. Mai degrabă, acesta încearcă să explice eroarea fundamentală a abordării «revizioniste», precum și motivul pentru care acea abordare nu lasă, în mod necesar, nicio altă opțiune. Se concluzionează că «revizionismul» este un termen impropriu deoarece faptele nu se potrivesc cu poziția pe care o susține și, mai important, metodologia sa inversează abordarea adecvată a investigației istorice ... «Revizionismul» este obligat să se abată de la metodologia standard a cercetării istorice deoarece încearcă să modeleze faptele pentru a se potrivi unui rezultat prestabilit, neagă evenimente a căror existență a fost dovedită obiectiv și empiric și deoarece pornește de la concluzie spre fapte, necesitând astfel distorsionarea și manipularea acelor fapte acolo unde acestea diferă de concluzia prestabilită (ceea ce se întâmplă aproape întotdeauna). Pe scurt, «revizionismul» neagă ceva ce s-a întâmplat în mod demonstrabil, prin necinste metodologică.”McFee, Gordon. "Why 'Revisionism' Isn't", The Holocaust History Project, 15 mai 1999. Accesat pe 15 august 2016.
- „Pentru a înțelege și a combate negarea Holocaustului este esențial să se facă o distincție clară între negare și revizionism. Unul dintre aspectele cele mai insidioase și periculoase ale negării contemporane a Holocaustului, în stilul lui Arthur Butz, Bradley Smith și Greg Raven, este faptul că aceștia încearcă să-și prezinte lucrările ca fiind cercetări științifice serioase, sub pretextul «revizionismului istoric». Termenul «revizionist» apare frecvent în publicațiile lor, ca o descriere a motivelor, orientării și metodologiei lor. De fapt, negarea Holocaustului nu este în niciun caz «revizionism», ci negare ... Negatorii contemporani ai Holocaustului nu sunt revizioniști – nici măcar neorevizioniști. Ei sunt «negatori». Motivațiile lor provin din obiectivele lor politice neonaziste și din antisemitismul lor violent.” Austin, Ben S. "Deniers in Revisionists Clothing" Arhivat în 21 d.Hr., la Wayback Machine., The Holocaust\Shoah Page, Middle Tennessee State University. Accesat pe 29 martie 2007.
- „Negarea Holocaustului poate fi o formă deosebit de insidioasă de antisemitism tocmai pentru că încearcă adesea să se deghizeze în ceva cu totul diferit: într-o dezbatere academică autentică (de exemplu, în paginile revistei cu denumirea aparent inofensivă Journal for Historical Review). Cei care neagă Holocaustul se autointitulează adesea «revizioniști», în încercarea de a-și conferi legitimitate activităților lor. Există, desigur, foarte mulți cercetători angajați în dezbateri istorice despre Holocaust, a căror muncă nu trebuie confundată cu producția negaționiștilor Holocaustului. Dezbaterea continuă cu privire la subiecte precum, de exemplu, amploarea și natura implicării germanilor obișnuiți în politica de genocid și cunoașterea acesteia, precum și momentul emiterii ordinelor de exterminare a evreilor. Cu toate acestea, efortul legitim al revizionismului istoric, care implică reinterpretarea cunoștințelor istorice în lumina noilor dovezi apărute, este o sarcină foarte diferită de aceea de a susține că faptele esențiale ale Holocaustului și dovezile care le susțin sunt inventate.” The nature of Holocaust denial: What is Holocaust denial? Arhivat în 12 d.Hr., la Wayback Machine., JPR report No. 3, 2000. Accesat pe 16 mai 2007. Istoricul Alan Berger relatează că negaționiștii Holocaustului își susțin teoria prestabilită – potrivit căreia Holocaustul fie nu a avut loc, fie a fost în mare parte o înșelătorie – ignorând numeroasele dovezi istorice care demonstrează contrariu. Berger, Alan L., "Holocaust Denial: Tempest in a Teapot, or Storm on the Horizon?", In Peace, in Deed: Essays in Honor of Harry James Cargas, Eds. Zev Garber and Richard Libowitz: Atlanta: Scholars Press, 1998, p. 154.
↑
Mai multe informații despre modul în care Irving a fost discreditat ca istoric:
- „În 1969, după ce David Irving l-a susținut pe Rolf Hochhuth, dramaturgul german care l-a acuzat pe Winston Churchill de uciderea generalului Sikorski, liderul polonez din timpul războiului, ziarul The Daily Telegraph a emis o notă către toți corespondenții săi. «Este incorect», se spunea în aceasta, «să-l descriem pe David Irving ca istoric. Pe viitor, ar trebui să-l descriem ca autor.»” Ingram, Richard. Irving was the author of his own downfall, The Independent, 25 februarie 2006.
- „Poate părea o dispută semantică absurdă să refuzi titlul de «istoric» cuiva care a scris douăzeci și patru de cărți sau mai multe despre subiecte istorice. Dar, dacă prin «istoric» înțelegem o persoană preocupată să descopere adevărul despre trecut și să ofere o reprezentare cât mai exactă a acestuia, atunci Irving nu este un istoric. Cei avizați, într-adevăr, sunt obișnuiți să evite cu totul acest termen atunci când se referă la el și folosesc în schimb o circumlocuție precum «scriitor istoric». Irving este, în esență, un ideolog care folosește istoria în scopuri politice proprii. El nu este preocupat, în primul rând, de descoperirea și interpretarea a ceea ce s-a întâmplat în trecut, ci doar de a oferi o relatare selectivă și tendențioasă a acesteia, pentru a-și promova propriile scopuri ideologice în prezent. Preocuparea principală a unui adevărat istoric este însă trecutul. De aceea, în cele din urmă, Irving nu este un istoric.” Irving vs. (1) Lipstadt and (2) Penguin Books, Expert Witness Report Arhivat în 6 d.Hr., la Wayback Machine. de Richard J. Evans FBA, Professor of Modern History, University of Cambridge, 2000, capitolul 6.
- „Procurorul Michael Klackl a declarat: «Nu este un istoric, ci un falsificator al istoriei.»” Traynor, Ian. Irving jailed for denying Holocaust, The Guardian, 21 februarie 2006.
- „Unul dintre cei mai cunoscuți vorbitori britanici pe teme legate de musulmani este demascat astăzi ca susținător al lui David Irving. ... Bukhari l-a contactat pe istoricul discreditat, condamnat anul acesta la trei ani de închisoare într-o închisoare austriacă pentru negarea Holocaustului, după ce i-a citit site-ul web.” Doward, Jamie. "Muslim leader sent funds to Irving", The Guardian, 19 noiembrie 2006.
- „David Irving, istoricul discreditat și apologetul nazismului, a început aseară să-și ispășească pedeapsa de trei ani de închisoare la Viena pentru negarea Holocaustului și a camerelor de gazare de la Auschwitz.” Traynor, Ian. "Irving jailed for denying Holocaust", The Guardian, 21 februarie 2006.
- „2.15 Adoptând abordarea prezentată anterior, concluzia mea este că pasajele contestate, în contextul lor și citite în ansamblu, au următoarele semnificații, toate fiind defăimătoare la adresa sa: ... vi. că Irving este discreditat ca istoric.”
| Irving v Penguin Books Ltd and another. 11 aprilie 2000.
- „DAVID Irving, istoricul revizionist discreditat și cel mai proeminent negator britanic al Holocaustului, a alimentat și mai mult controversa legată de eliberarea sa anticipată dintr-o închisoare austriacă, retractându-și declarația de regret făcută în fața instanței cu privire la opiniile sale.” Crichton, Torcuil. "Holocaust denier reneges on regret", The Sunday Herald, 24 decembrie 2006.
- „Autorul britanic discreditat David Irving a ținut un discurs în fața a aproximativ 250 de persoane într-un mic teatru din Piața Szabadság, luni trecută.” Hodgson, Robert. "Holocaust denier David Irving draws a friendly crowd in Budapest", The Budapest Times, 19 martie 2007.
- „O relatare a procesului de calomnie din anii 2000–2001, desfășurat la Înalta Curte, împotriva istoricului David Irving, acum discreditat, care a constituit contextul condamnării sale recente la Viena pentru negarea Holocaustului.” Program Details – David Irving: The London Trial 2006-02-26 17:00:00 Arhivat în 25 februarie 2008, la Wayback Machine., BBC Radio 4.
- „Cu toate acestea, Irving, un istoric de dreapta discreditat, a fost descris de un judecător al Înaltei Curți, în urma unui lung proces de calomnie, drept un rasist antisemit care nega Holocaustul.” Edwards, Rob. "Anti-green activist in links with Nazi writer; Revealed: campaigner", The Sunday Herald, 5 mai 2002.
- „«Sentința pronunțată împotriva lui Irving confirmă faptul că atât el, cât și opiniile sale sunt discreditate, dar, în general, nu cred că acesta este modul în care ar trebui abordată problema», a declarat Antony Lerman, directorul Institutului pentru Cercetări în Politici Evreiești, cu sediul la Londra. «Este mai bine să combatem negarea prin educație și prin folosirea discursului pozitiv pentru a înlătura discursul negativ.»” Gruber, Ruth Ellen. "Jail sentence for Holocaust denier spurs debate on free speech", J. The Jewish News of Northern California, 24 februarie 2006.
- „Deborah Lipstadt este titulară a catedrei «Dorot» de studii evreiești moderne și studii privind Holocaustul și directoare a Institutului «Rabbi Donald A. Tam» pentru studii evreiești de la Universitatea Emory. Este autoarea a două cărți despre Holocaust. Cartea sa, intitulată Negarea Holocaustului: atacul tot mai intens asupra adevărului și a memoriei, a stat la baza procesului din anul 2000 în cadrul căruia l-a învins și l-a discreditat pe negatorul Holocaustului David Irving.”Understanding Auschwitz Today, Task of Justice & Danger of Holocaust Deniers, Public Broadcasting Service.
- „După ce istoricul britanic discreditat David Irving a fost condamnat în Austria la trei ani de închisoare pentru negarea Holocaustului, conștiința liberală a Europei de Vest s-a zbătut și s-a chinuit.” Glover, Gillian. "Irving gets just what he wanted – his name in the headlines", The Scotsman, 23 februarie 2006.
- „... este un discipol al istoricului discreditat și negator al Holocaustului David Irving.” Horowitz, David. The Professors: The 101 Most Dangerous Academics in America, Regnery Publishing, 2006, ISBN: 0-89526-003-4, p. 175.
- „Dacă argumentul competenței se aplică celor care nu dețin cunoștințe de specialitate, acesta se aplică cu atât mai mult celor care au fost discreditați ca fiind incompetenți. De exemplu, de ce ar trebui să-l includem pe David Irving într-o dezbatere menită să stabilească adevărul despre Holocaust, după ce o instanță a constatat că acesta manipulează și interpretează greșit istoria?” Long, Graham. Relativism and the Foundations of Liberalism, Imprint Academic, 2004, ISBN: 1-84540-004-6, p. 80.
- „În mod ironic, Julius este, de asemenea, un avocat renumit, cunoscut pentru apărarea colegei lui Schuchard, Deborah Lipstadt, în procesul de calomnie intentat de istoricul discreditat David Irving, după ce Lipstadt l-a acuzat că neagă Holocaustul.” "T S Eliot's anti-Semitism hotly debated as scholars argue over new evidence" Arhivat în 24 d.Hr., la Wayback Machine., University of York, Communications Office, 5 februarie 2003.
- „Irving, un istoric discreditat, a susținut că evreii de la Auschwitz nu au fost gazați.” "Irving vows to continue denial", Breaking News, Jewish Telegraphic Agency, 7 februarie 2007.
- „David Irving, istoricul discreditat și apologetul nazismului, a început luni seara să-și ispășească pedeapsa de trei ani de închisoare la Viena pentru negarea Holocaustului și a camerelor de gazare de la Auschwitz.” "Historian jailed for denying Holocaust" Arhivat în 1 d.Hr., la Wayback Machine., Mail & Guardian, 21 februarie 2006.
- „Irving, un istoric discreditat, a susținut că evreii de la Auschwitz nu au fost gazați.” "Irving Vows To Continue Denial" Arhivat în 2 d.Hr., la Wayback Machine., The Jewish Week, 29 decembrie 2006.
- „Cei doi negaționiști ai Holocaustului cei mai cunoscuți din zilele noastre sunt istoricul discreditat David Irving, condamnat anul trecut la închisoare în Austria pentru această infracțiune, și președintele iranian Mahmoud Ahmadinejad, care dorește ca Israelul să fie șters de pe hartă.” Wills, Clair. " Ben Kiely and the 'Holocaust denial'", Irish Independent, 10 martie 2007.
- „[Irving] a susținut că lucrarea lui Lipstadt îl acuză de falsificarea faptelor istorice pentru a-și susține teoria conform căreia Holocaustul nu a avut loc niciodată. Acest lucru i-a discreditat, desigur, reputația de istoric. ... La 11 aprilie, judecătorul Charles Gray de la Înalta Curte a dat o hotărâre împotriva lui Irving, concluzionând că acesta se încadra în categoria negaționiștilor Holocaustului și a antisemiților și că, în această calitate, a denaturat istoria pentru a-și apăra eroul, Adolf Hitler.” Wyden, Peter. The Hitler Virus: the Insidious Legacy of Adolf Hitler, Arcade Publishing, 2001, ISBN: 1-55970-532-9, p. 164.
- „Acum că negatorul Holocaustului David Irving a fost discreditat, care este viitorul istoriei?” Kustow, Michael. "History after Irving" Arhivat în 16 d.Hr., la Wayback Machine., Red Pepper, iunie 2000.
- „În Marea Britanie, unde nu există o lege împotriva negării Holocaustului, Irving fusese deja complet discreditat atunci când, în 1998, a dat-o în judecată fără succes pe Deborah Lipstadt pentru că l-a descris drept un negator al Holocaustului.” Callamard, Agnès. "Debate: can we say what we want?", Le Monde diplomatique, aprilie 2007.
- „De exemplu, David Irving, negator al Holocaustului și istoric britanic discreditat, susține că camerele de gazare de la Auschwitz au fost construite după cel de-al Doilea Război Mondial.” "Hate-Group Web Sites Target Children, Teens" Arhivat în 27 d.Hr., la Wayback Machine., Psychiatric News, American Psychiatric Association, 2 februarie 2001.
- „Negator al Holocaustului: O instanță austriacă examinează recursul istoricului britanic discreditat David Irving împotriva condamnării sale la închisoare pentru negarea genocidului nazist împotriva evreilor.”, "The world this week", BBC News, 20 decembrie 2006.
- „Istoricul britanic discreditat David Irving a început ieri să ispășească o pedeapsă de trei ani într-o închisoare austriacă pentru negarea Holocaustului, faptă considerată infracțiune în țara în care s-a născut Hitler.” Schofield, Matthew. "Controversial Nazi apologist backs down, but still jailed for three years", The Age, 22 februarie 2006.
↑
Legile împotriva negării Holocaustului:
- Philip Johnston "Britanicii riscă extrădarea (în Germania) pentru „infracțiuni de opinie” comise pe internet" în The Daily Telegraph, 18 februarie 2003
- O'Neill, Brendan „Irving? Lasă-l să plece acasă” [din Austria] BBC 4 ianuarie 2006
- Herwig, Malte Provocatorul cu svastica înn Der Spiegel 16 ianuarie 2006
- „German neo-Nazi revisionist Zuendel goes on trial” [Revizionistul neonazist german Zuendel este judecat] (în engleză). European Jewish Press. 12 februarie 2006. Arhivat din original la 22 februarie 2006. Accesat în 12 februarie 2006.
- Legea Gayssot [Loi n° 90-615 du 13 juillet 1990 tendant à réprimer tout acte raciste, antisémite ou xénophobe 14 iulie 1990
- „Row over anti-revisionist laws” [Controverse privind legile anti-revizioniste] (în engleză). 4 ianuarie 2006. Arhivat din original la 2 martie 2006. Accesat în 12 februarie 2006.
- „Belgian Holocaust denier held at Schiphol” [Un negator al Holocaustului din Belgia reținut la aeroportul Schiphol] (în engleză). Expatica News. 5 august 2005. Arhivat din original la 16 mai 2006. Accesat în 12 februarie 2006.
- Despre legislația elvețiană Arhivat în 25 d.Hr., la Wayback Machine. de Stephen Roth Institute pentru Studiul antisemitismului și al rasismului
- Johnston, Philip, "Promisiunea lui Blair privind legea împotriva negării Holocaustului a fost abandonată" în The Daily Telegraph, 21 ianuarie 2000.
- Legislația slovacă privind amenzile și pedepsele cu închisoarea pentru negarea și glorificarea Holocaustului, a crimelor comise de regimurile politice totalitare și a crimelor împotriva umanității, Slov.-lex.sk, accesată pe 3 februarie 2026
↑ Ca represalii împotriva legii, președintele algerian Abdelaziz Bouteflika a refuzat să semneze un „tratat de prietenie” pregătit cu Franța. La 26 iunie 2005, Bouteflika a declarat că legea „se apropia de orbire mentală, negaționism și revizionism”. În Martinica, Aimé Césaire, autorul mișcării literare „Négritude”, a refuzat să-l primească pe liderul UMP Nicolas Sarkozy, președintele în exercițiu al Franței.

Referințe

↑ Termenul negaționism provine din neologismul francez négationnisme, care se referă la negarea Holocaustului. (Kornberg, Jacques. The Future of a Negation: Reflections on the Question of Genocide.(Review) (book review) Arhivat în 22 d.Hr., la Wayback Machine. Shofar, ianuarie 2001). În prezent, termenul este folosit uneori și pentru desemnarea unui revizionism istoric politic mai general, precum Conferința mondială UNESCO împotriva rasismului 31 august – 7 septembrie 2001. „Având în vedere ignoranța cu care este tratat, comerțul cu sclavi reprezintă una dintre cele mai radicale forme de negaționism istoric”. Pascale Bloch a scris în articolul Dreptul internațional: Răspuns la lucrarea profesorului Fronza, „Pedeapsa pentru Negaționism” că revizioniștii sunt considerați negaționiști pentru a se diferenția de revizioniștii istorici, întrucât scopul lor este fie să demonstreze că Holocaustul nu a existat, fie să creeze confuzie cu privire la victime și la călăii germani, fără a ține seama de metodologia și dovezile istorice și științifice. Din aceste motive, termenul de revizionism este adesea considerat confuz, întrucât ascunde ideologii înșelătoare care pretind că evită dezaprobarea prin prezentarea unor revizuiri ale trecutului bazate pe metode pseudoștiințifice, în timp ce, de fapt, acestea fac parte din negaționism.
↑ Ravetto, Kriss (2001). The Unmaking of Fascist Aesthetics [Destrămarea esteticii fasciste] (în engleză). University of Minnesota Press. p. 33. ISBN 0-8166-3743-1.
↑ Pohl, Dieter (2020). „Holocaust Studies in Our Societies” [Studiile privind Holocaustul în societățile noastre]. S:I.M.O.N. Shoah: Intervention. Methods. Documentation. (în engleză). 7 (1): 133–141. ISSN 2408-9192. În plus, cercetarea privind Holocaustul poate contribui la combaterea falsificării istoriei, nu doar a negaționismului nazist, ci și a unor forme mai ușoare de propagandă istorică.
↑ H. Foxman, Abraham (27 ianuarie 2014). „Inappropriate Comparisons Trivialize the Holocaust” [Comparațiile nepotrivite banalizează Holocaustul]. Anti Defamation League (în em). Accesat în 18 iulie 2025.
↑ Addressing Anti-Semitism through Education: Addressing Holocaust Denial, Distortion and Trivialization [Combaterea antisemitismului prin educație: combaterea negării, a denaturării și a banalizării Holocaustului] (în engleză) (ed. Teaching Aid 6). Europe: Organization for Security and Co-operation in Europe. 4 decembrie 2019. pp. 2–3.
↑ Cele două lucrări importante care demască negarea Holocaustului din Statele Unite au fost scrise de istoricii Deborah Lipstadt (1993) și Michael Shermer și Alex Grobman (2000). „Acești cercetători fac o distincție între revizionismul istoric și negare. Revizionismul, în viziunea lor, presupune o perfecționare a cunoștințelor existente despre un eveniment istoric, nu o negare a evenimentului în sine, care rezultă din examinarea unor noi dovezi empirice sau din reexaminarea sau reinterpretarea dovezilor existente. Revizionismul istoric legitim recunoaște un «anumit ansamblu de dovezi irefutabile» sau o «convergență a dovezilor» care sugerează că un eveniment – precum ciuma neagră, sclavia americană sau Holocaustul – a avut loc într-adevăr (Lipstadt 1993:21; Shermer & Grobman 200:34). Negarea, pe de altă parte, respinge întregul fundament al dovezilor istorice. ... " Ronald J. Berger. Fathoming the Holocaust: A Social Problems Approach, Aldine Transaction, 2002, ISBN: 0-202-30670-4, p. 154.
1 2 Evans, Richard J. (2001). Lying About Hitler: History, Holocaust, and the David Irving Trial [Minciuni despre Hitler: istorie, Holocaust și procesul lui David Irving] (în engleză). Basic Books. pp. 145. ISBN 0-465-02153-0.. Autorul este profesor de istorie modernă la Universitatea Cambridge și a fost unul dintre principalii experți-martori în procesul „Irving împotriva Lipstadt”. Cartea prezintă perspectiva sa asupra procesului și raportul de expertiză, inclusiv cercetările sale privind numărul victimelor de la Dresda.
1 2 Trafzer, Clifford E.; Lorimer, Michelle (5 august 2013). „Silencing California Indian Genocide in Social Studies Texts” [Tăcerea asupra genocidului indigenilor din California în manualele de științe sociale]. American Behavioral Scientist (în engleză). 58 (1): 64–82. doi:10.1177/0002764213495032.
1 2 Fenelon, James V.; Trafzer, Clifford E. (4 decembrie 2013). „From Colonialism to Denial of California Genocide to Misrepresentations: Special Issue on Indigenous Struggles in the Americas” [De la colonialism la negarea genocidului din California și până la denaturări: Număr special dedicat luptelor populațiilor indigene din America]. American Behavioral Scientist (în engleză). 58 (1): 3–29. doi:10.1177/0002764213495045.
↑ Nakba (în arabă: النَّكْبَة, an-Nakba, Catastrofa) este curățarea etnică a arabilor palestinieni de către Israel, prin strămutarea lor forțată și deposedarea de terenuri, proprietăți și bunuri, precum și prin distrugerea societății lor și suprimarea culturii, a identității, a drepturilor politice și a aspirațiilor naționale ale acestora.
1 2 3 Mehnert, Klaus (1972) [1952]. Stalin Versus Marx: the Stalinist historical doctrine [Stalin versus Marx: doctrina istorică stalinistă] (în engleză). Kennikat Press. p. 130. ISBN 9781138719446., despre utilizarea abuzivă a istoriei în perioada 1934–1952.
1 2 3 Markwick, Roger D. (2001). Rewriting history in Soviet Russia : the politics of revisionist historiography, 1956–1974 [Rescrierea istoriei în Rusia sovietică: politica istoriografiei revizioniste, 1956–1974] (în engleză). Basingstoke: Palgrave. p. 348. ISBN 978-0333792094., privind istoriografia sovietică oficială, în special în perioada de după 1956.
↑ „Nakba of 1948 and Today Are Not Separate Events, but Ongoing Process of Palestinian Displacement, Replacement, Speakers Tell Panel, Urging Immediate Ceasefire in Gaza” [„Nakba” din 1948 și situația actuală nu sunt evenimente separate, ci un proces continuu de strămutare și înlocuire a palestinienilor, au afirmat vorbitorii în cadrul unei mese rotunde, solicitând un armistițiu imediat în Gaza]. press.un.org (în engleză). Arhivat din original la 30 noiembrie 2025. Accesat în 22 noiembrie 2024.
↑ United Nations. „Social media feeds Holocaust denial and distortion, finds UN report” [Un raport al ONU constată că rețelele sociale alimentează negarea și denaturarea Holocaustului]. United Nations (în engleză). Accesat în 22 noiembrie 2024.
↑ Rousso, Henry (1987). „IV: L'Obsession” [IV: Obsesia]. Le Syndrome de Vichy 1944-198… [Sindromul Vichy 1944-198...]. XXe Siècle (în franceză). Éditions du Seuil. pp. 165–185. ISBN 978-2020097727.
↑ Finkielkraut, Alain (1998). The Future of a Negation: Reflections on the Question of Genocide [Viitorul unei negații: reflecții asupra problemei genocidului] (în engleză). Lincoln: University of Nebraska Press. p. 125. ISBN 978-0-8032-2000-3.
↑ „Truth or Denial” [Adevăr sau negare]. The Washington Post (în engleză). Accesat în 3 iunie 2025.
↑ Jenkins, Colin. „Confronting Columbus: Revisionism Versus Reality” [Confruntarea cu Columb: revizionismul versus realitatea] (în engleză). Hamptont.
↑ Osipova, Taisia (1997). „Peasant rebellions: Origin, Scope, Design and Consequences” [Revoltele țărănești: origini, amploare, caracteristici și consecințe]. În Vladimir N. Brovkin. The Bolsheviks in Russian Society: The Revolution and the Civil Wars [Bolșevicii în societatea rusă: Revoluția și războaiele civile] (în engleză). Yale University Press. pp. 154–176. ISBN 0-300-06706-2.
↑ Markwick, Roger D.; Raleigh, Donald J. (2001). Rewriting History in Soviet Russia: The Politics of Revisionist Historiography [Rescrierea istoriei în Rusia sovietică: politica istoriografiei revizioniste] (în engleză). Palgrave Macmillan. pp. 4–5. ISBN 0-333-79209-2.
↑ Bagley, Tennent H. (2007). Spy Wars [Războiele spionilor] (în engleză). Yale University Press. p. 105. ISBN 978-0-300-12198-8.
↑ Dionne, E.J. Jr. (26 iulie 1990). „Cold War Scholars Fault Stalin: Soviet Historians Lean to U.S. View” [Cercetătorii specializați în Războiul Rece îl critică pe Stalin: istoricii sovietici tind să adopte punctul de vedere al Statelor Unite] (în engleză). The Washington Post.
↑ Nagorski, Andrew (8 martie 2008). „Russia's New Normal” [Noua normalitate a Rusiei] (în engleză). Newsweek. ISSN 0163-7053.
↑ Evans, Richard J. „David Irving, Hitler and Holocaust Denial: Electronic Edition” [David Irving, Hitler și negarea Holocaustului: ediție electronică] (în engleză). pp. paragraphs 6.20,6.21. Arhivat din original la 24 septembrie 2015.
↑ Silverman, Jon (18 noiembrie 2005). „How 'Holocaust denier' fought and lost” [Cum a luptat și a pierdut „negatorul Holocaustului”] (în engleză). BBC.
↑ Herwig, Malte (16 ianuarie 2006). „The Swastika Wielding Provocateur” [Provocatorul care flutură svastica] (în engleză). The New York Times.
↑ Loberfeld, Barry (2002). „Denying the Other Holocausts; Professor Lipstadt's Own Assault on Truth and Memory” [Negarea celorlalte holocausturi; Atacul profesoarei Lipstadt asupra adevărului și a memoriei] (în engleză). Liberty.
↑ Linehan, Hugh. „Sinn Féin not allowing facts derail good 'Irish slaves' yarn” [Sinn Féin nu lasă faptele să strice povestea frumoasă despre „sclavii irlandezi”]. The Irish Times (în engleză). Accesat în 30 martie 2021.
↑ Kennedy, Liam (2015). Unhappy the Land: The Most Oppressed People Ever, the Irish? [O țară nefericită: cel mai asuprit popor din toate timpurile, irlandezii] (în engleză). Dublin: Irish Academic Press. p. 19. ISBN 9781785370472.
↑ Geddes, Michael (1694). The history of the church of Malabar [Istoria bisericii din Malabar] (în engleză). Londra.
↑ Fadhil, Muna (26 februarie 2015). „Isis destroys thousands of books and manuscripts in Mosul libraries” [Isis distruge mii de cărți și manuscrise din bibliotecile din Mosul]. The Guardian (în engleză). Accesat în 17 iulie 2015.
↑ Sima Qian. „秦始皇本紀 (Qin Shi Huang Benj )” [Analele fundamentale ale Primului Împărat din Qin]. 史记 (Shiji) [Însemnări IstoriceI] (în chineză). Cărțile care nu au fost luate au fost cele despre medicină, divinație și plantat copaci.
↑ Barton, David (decembrie 2008). „Confronting Civil War Revisionism: Why the South Went to War” [Confruntarea cu revizionismul războiului civil: De ce a intrat Sudul în război]. Wall Builders (în engleză). Arhivat din original la 31 decembrie 2013. Accesat în 30 decembrie 2013.
↑ Brown, Barrett (27 decembrie 2010). „Neoconfederate civil war revisionism: Those who commemorate the South's fallen heroes are entitled to do so, but not to deny that slavery was the war's prime cause” [Revizionismul neoconfederat privind Războiul Civil: Cei care comemorează eroii căzuți ai Sudului au dreptul să o facă, dar nu și să nege faptul că sclavia a fost cauza principală a războiului]. TheGuardian.com (în engleză). Accesat în 30 decembrie 2013.
↑ „Howard Swint: Confederate revisionism warps U.S. history” [Howard Swint: Revizionismul confederat denaturează istoria Statelor Unite]. Charleston Daily Mail (în engleză). 15 iunie 2011. Arhivat din original la 31 decembrie 2013. Accesat în 30 decembrie 2013.
↑ „Arizona State Professor Brooks D. Simpson Discusses Neo-Confederate Movement” [Profesorul Brooks D. Simpson de la Universitatea de Stat din Arizona vorbește despre mișcarea neoconfederată]. Intelligence Report (în engleză). Southern Poverty Law Center. 15 septembrie 2000.
1 2 Blight, David W. (2001). Race and Reunion: The Civil War in American Memory [Rasă și reunire: Războiul Civil în memoria americană] (în engleză). Belknap Press of Harvard University Press. pp. 289,290. ISBN 978-0674003323.
↑ Madley, Benjamin (2016). „Understanding Genocide in California under United States Rule, 1846–1873” [Înțelegerea genocidului din California sub dominația Statelor Unite, 1846–1873]. The Western Historical Quarterly (în engleză). 47 (4): 449–461. doi:10.1093/whq/whw176 .
↑ Madley, Benjamin (1 august 2008). „California's Yuki Indians: Defining Genocide in Native American History” [Indienii Yuki din California: definiția genocidului în istoria nativilor americani]. The Western Historical Quarterly (în engleză). 39 (3): 303–332. doi:10.1093/whq/39.3.303.
↑ Madley, Benjamin (2004). „Patterns of frontier genocide 1803–1910: the aboriginal Tasmanians, the Yuki of California, and the Herero of Namibia” [Modele de genocid în zonele de frontieră, 1803–1910: aborigenii din Tasmania, tribul Yuki din California și tribul Herero din Namibia]. Journal of Genocide Research (în engleză). 6 (2): 167–192. doi:10.1080/1462352042000225930.
↑ Sousa, Ashley Riley (2004). „"They will be hunted down like wild beasts and destroyed!": a comparative study of genocide in California and Tasmania” [„Vor fi vânați ca niște fiare sălbatice și nimiciți!”: un studiu comparativ al genocidului din California și Tasmania]. Journal of Genocide Research (în engleză). 6 (2): 193–209. doi:10.1080/1462352042000225949.
↑ Madley, Benjamin (2016). An American Genocide: The United States and the California Indian Catastrophe, 1846–1873. New Haven: Yale University Press. ISBN 978-0300181364.
↑ Adhikari, Mohamed (2022). Destroying to Replace: Settler Genocides of Indigenous Peoples [Distrugere pentru a înlocui: genocidele popoarelor indigene comise de coloniști] (în engleză). Indianapolis: Hackett Publishing Company. pp. 72–115. ISBN 978-1647920548.
↑ Lindsay, Brendan C. (martie 2015). Murder State: California's Native American Genocide, 1846–1873 [Statul criminal: Genocidul împotriva nativilor americani din California, 1846–1873] (în engleză). University of Nebraska Press. ISBN 978-0-8032-6966-8.
↑ Oh, Ingyu =; Ishizawa-Grbic´,Douglas. „Forgiving the culprits: Japanese historical revisionism in a post-cold war context” [Iertarea vinovaților: revizionismul istoric japonez în contextul post-Război Rece] (în engleză). International Journal of Peace Studies. Arhivat din original la 5 august 2009.
↑ McNeill, David (24 noiembrie 2005). „Family Ties: The Tojo Legacy” [Legături de familie: Moștenirea familiei Tojo] (în engleză). The Asia-Pacific Journal: Japan Focus. Yūko Tōjō, nepoata liderului din timpul războiului, Hideki Tōjō, susține o viziune revizionistă conform căreia Japonia nu a fost un agresor, ci a luptat într-un război de autoapărare forțat de puterile occidentale. Ea argumentează că acțiunile Japoniei în China au urmărit eliberarea Asiei de colonialism, descriindu-și bunicul drept un om al păcii executat de o „justiție a învingătorilor".
↑ „No government coercion in war's sex slavery : Abe” [„Nu există nicio formă de constrângere din partea guvernului în ceea ce privește sclavia sexuală din timpul războiului”: Abe] (în engleză). Japan Times. 2 martie 2007. Arhivat din original în 1 septembrie 2007.
↑ Cunningha, Philip J. (11 aprilie 2005). „Japan's Revisionist History” [Istoria revizionistă a Japoniei]. Los Angeles Times (în engleză).
↑ Kim, Youmi; Ives, Mike (26 februarie 2021). „A Harvard Professor Called Wartime Sex Slaves 'Prostitutes.' One Pushed Back” [Un profesor de la Harvard a numit sclavele sexuale din timpul războiului „prostituate”. Una dintre ele a ripostat.]. The New York Times (în engleză). ISSN 0362-4331. Accesat în 24 februarie 2026.
↑ „Revenge of the Doves” [Răzbunarea porumbeilor]. Newsweek (în engleză). 6 februarie 2006. Arhivat din original la 6 februarie 2006.
↑ „Japan's Atomic Bomb Victims Complain that Their Government Still Neglects Them & Refuses to Take Responsibility” [Victimele bombei atomice din Japonia se plâng că guvernul lor le neglijează în continuare și refuză să-și asume responsabilitatea] (în engleză). History News Network. 8 decembrie 2005.
↑ Sledge, Eugene (2002). China Marine: An Infantryman's Life After World War II [Infanterist marin în China: Viața unui soldat de infanterie după cel de-al Doilea Război Mondial] (în engleză). University of Alabama Press. p. 160. ISBN 978-0-8173-1161-2.
↑ Hill, Joshua; Koshiro, Yukiko (15 decembrie 1997). „Remembering the Atomic Bomb” [În memoria bombei atomice]. Fresh Writing (în engleză). Arhivat din original la 5 februarie 2008.
↑ Hedl, Drago (10 noiembrie 2005). „Croatia's Willingness To Tolerate Fascist Legacy Worries Many” [Disponibilitatea Croației de a tolera moștenirea fascistă îngrijorează pe mulți]. BCR Issue 73 (în engleză). Institute for War and Peace Reporting. Accesat în 30 noiembrie 2010.
↑ Sadkovich, James J. (13 octombrie 2004). „Father of His Country? Franjo Tudjman and the Creation of Contemporary Croatia” [„Părintele patriei”? Franjo Tudjman și crearea Croației contemporane] (în engleză). Wilson Center.
1 2 Sindbaek, Tia (2012). Usable History?: Representations of Yugoslavia's Difficult Past from 1945 to 2002 [O istorie utilă?: Reprezentări ale trecutului dificil al Iugoslaviei între 1945 și 2002] (în engleză). ISD LLC. pp. 178–179. ISBN 978-8-77124-107-5.
↑ Milekic, Sven (31 ianuarie 2018). „Croatia's Jasenovac Death Toll: A Political Numbers Game” [Numărul victimelor de la Jasenovac, în Croația: un joc politic cu cifre]. Balkan Insight (în engleză). BIRN.
↑ „Croatia probes why Hitler image was on sugar packets” [Croația investighează de ce pe pachetele de zahăr apărea imaginea lui Hitler]. Reuters (în engleză). 20 februarie 2007. Arhivat din original la 24 septembrie 2015. Accesat în 12 octombrie 2012. «... Aceasta este o expresie dezgustătoare a nostalgiei pentru cel de-al Treilea Reich și o perioadă în care evreii, sârbii și țiganii au fost uciși în masă (în Croația)», se arată în comunicat.
1 2 3 Milekic, Sven (24 ianuarie 2017). „Croatia Ex-President Shown Downplaying WWII Crimes” [Fostul președinte al Croației, surprins minimizând crimele din cel de-al Doilea Război Mondial]. Balkan Insight (în engleză). BIRN. ... Mesic a susținut că Jasenovac, condus de mișcarea fascistă croată Ustasa din cel de-al Doilea Război Mondial, era doar «un lagăr de muncă» – o teorie susținută de istoricii croați de extremă dreaptă și revizioniști... «Oamenii au fost uciși, dar [doar] înainte de a veni la Jasenovac. Când cineva venea la Jasenovac, era deja practic salvat, ca muncitor», a adăugat Mesic, care a fost președintele Croației între 2000 și 2010.
↑ „Mesić na snimci iz devedesetih: 'Jasenovac nije bio logor smrti. Tko je stigao tamo, bio je spašen'” [Mesić într-o înregistrare din anii '90: „Jasenovac nu a fost un lagăr de exterminare. Oricine ajungea acolo era salvat.”]. Novi list (în croată). 23 ianuarie 2017.
1 2 Vladisavljevic, Anja (7 ianuarie 2019). „Book Event Questioning WWII Crimes Planned for Zagreb Church” [Eveniment dedicat cărții care pune sub semnul întrebării crimele din cel de-al Doilea Război Mondial, programat la o biserică din Zagreb]. Balkan Insight (în engleză). BIRN.
↑ „Simon Wiesenthal Centre urges Croatia to ban Jasenovac revisionist works” [Centrul Simon Wiesenthal îndeamnă Croația să interzică lucrările revizioniste despre Jasenovac]. hr.n1info.com (în engleză). N1 Zagreb. 9 ianuarie 2019. Arhivat din original la 9 octombrie 2020. Accesat în 21 aprilie 2020.
↑ „Jewish rights group urges Croatia to ban pro-Nazi book” [O organizație pentru drepturile evreilor îndeamnă Croația să interzică o carte pronazistă] (în engleză). Associated Press. 9 ianuarie 2019.
↑ Milekic, Sven (21 aprilie 2017). „Dishonour for Zagreb Over 'Alternative Facts' About Holocaust” [Zagrebul, pus într-o situație jenantă din cauza „faptelor alternative” referitoare la Holocaust]. BalkanInsight (în engleză). Accesat în 5 septembrie 2019.
↑ Telegram, Hr (18 aprilie 2016). „Jakov Sedlar bi zbog filma 'Jasenovac – istina' mogao u zatvor” [Jakov Sedlar ar putea merge la închisoare pentru filmul „Jasenovac - Adevărul”] (în croată). Telegram.
1 2 Perica 2002, p. 151.
↑ Ramet, Sabrina (2007). „The denial syndrome and its consequences: Serbian political culture since 2000” [Sindromul negării și consecințele sale: cultura politică sârbă după anul 2000]. Communist and Post-Communist Studies (în engleză). 40: 41–58. doi:10.1016/j.postcomstud.2006.12.004. Accesat în 17 aprilie 2020.
↑ Ridgeway, James; Udovickii, Jasminka (2000). Burn This House: The Making and Unmaking of Yugoslavia [Ardeți această casă: Nașterea și destrămarea Iugoslaviei] (în engleză). Duke University Press. p. 133.
↑ Cohen 1996, pp. 76–81.
↑ Cohen 1996, p. 113.
↑ „Rehabilitacija Milana Nedića” [Reabilitarea lui Milan Nedić] (în sârbă). BBC Serbian. 7 iulie 2008. Accesat în 28 ianuarie 2017.
↑ „How Serbia Changed its Mind about World War II History” [Cum și-a schimbat Serbia părerea cu privire la istoria celui de-al Doilea Război Mondial]. Balkan Insight (în engleză). 6 februarie 2020.
↑ „Brief Record” [Scurte informații] (în engleză). US Library of Congress. Accesat în 22 aprilie 2009.
1 2 Katana, Gordana. „REGIONAL REPORT: Bosnian Serbs Play Down Srebrenica” [Raport regional: Sârbii bosniaci minimalizează importanța evenimentelor de la Srebrenica]. iwpr.net (în engleză). Institute for War & Peace Reporting. Arhivat din original la 3 ianuarie 2018.
↑ „Radio Free Europe/Radio Liberty: Newsline, 02-09-03” [Radio Europa Liberă/Radio Libertatea: Știri, 02-09-03] (în engleză). 3 septembrie 2005. Arhivat din original la 5 iunie 2011. Accesat în 3 iulie 2009.
↑ Daria Sito-Sucic (6 iunie 2017). „Serb president bans teaching about Sarajevo siege, Srebrenica genocide” [Președintele sârb interzice predarea istoriei asediului de la Sarajevo și a genocidului de la Srebrenica]. Reuters (în engleză). Accesat în 19 mai 2020.
↑ Peled, Daniella (3 octombrie 2019). „Why Are Israel's Top Holocaust Scholars So Willing to Deny This Genocide?” [De ce sunt cei mai renumiți cercetători israelieni specializați în Holocaust atât de dispuși să nege acest genocid?]. Haaretz (în engleză).
1 2 Ільюшин, Ігор (2003). Волинська трагедія 1943–1944 рр [Tragedia din Volânia 1943–1944] (în ucraineană). Ін-т історії України НАНУ. p. 15. ISBN 966-02-2872-4.
↑ Portnov, Andrii (2013). „Ukraińskie interpretacje rzezi wołyńskiej” [Interpretările ucrainene ale masacrului din Volânia]. Więź (în poloneză). LVI (652): 158–166. ISSN 0511-9405.
↑ „WW2 massacre of Poles by Ukrainians must be called genocide, says head of Polish church” [Masacrul polonezilor comis de ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial trebuie calificat drept genocid, afirmă liderul Bisericii Catolice din Polonia]. NFP (în engleză). 7 iulie 2023.
1 2 Zurbuchen, Mary (2002). „History, Memory, and the '1965 Incident' in Indonesia” [Istoria, memoria și „Incidentul din 1965” din Indonezia] (PDF). Asian Survey (în engleză). 42 (4): 564–581.
1 2 Friend, Theodore (2003). Indonesian Destinies [Destine indoneziene] (în engleză). Belknap Press of Harvard University Press. pp. 115. ISBN 978-0674011373.
↑ Schwarz, Adam (1994). A Nation in Waiting: Indonesia in the 1990s [O națiune în așteptare: Indonezia în anii 1990.] (în engleză). Westview Press. p. 21. ISBN 978-0813388823.
↑ „Indonesian academics fight burning of books on 1965 coup” [Cercetătorii indonezieni se opun arderii cărților despre lovitura de stat din 1965] (în engleză). The Sydney Morning Herald. 9 august 2007. Arhivat din original la 26 octombrie 2012.
1 2 3 Allard, Tom (12 iunie 2009). „Indonesia unwilling to tackle legacy of massacres” [Indonezia nu dorește să facă față moștenirii masacrelor]. The Sydney Morning Herald (în engleză). Accesat în 27 aprilie 2023.
↑ Johnson Tan, Paige (2008). „Teaching and Remembering Inside Indonesia History Textbooks Suharto Era Transitional Justice” [Predarea și comemorarea în manualele de istorie din Indonezia: Justiția tranzițională din era Suharto]. People.uncw.edu (în engleză). Arhivat din original la 27 iulie 2011.
↑ Jacobson, Philip (22 octombrie 2013). „Book Review: Indonesia and the World Circa 1965” [Recenzie de carte: Indonezia și lumea în jurul anului 1965] (în engleză). Tempo. Accesat în 9 iunie 2014.
↑ Marchand, Laure; Perrier, Guillaume (2015). Turkey and the Armenian Ghost: On the Trail of the Genocide [Turcia și fantoma armeană: pe urmele genocidului] (în engleză). McGill-Queen's Press. pp. 111–112. ISBN 9780773597204. Monumentul dedicat genocidului de la Iğdır reprezintă caricatura supremă a politicii guvernului turc de negare a genocidului din 1915 prin rescrierea istoriei și transformarea victimelor în vinovați.
↑ Rainsford, Sarah (14 decembrie 2005). „Author's trial set to test Turkey” [Procesul autorului va pune la încercare Turcia] (în engleză). BBC News, Istanbul.
1 2 „Charges Against Turkish Writer Pamuk Dropped” [Acuzațiile împotriva scriitorului turc Pamuk au fost retrase] (în engleză). National Public Radio. 25 ianuarie 2005.
↑ „Turkey's new penal code touches raw nerves” [Noul cod penal al Turciei atinge un punct sensibil] (în engleză). EurActiv. 2 iunie 2005.
↑ Rainsford, Sarah (22 septembrie 2005). „Turkey bans 'genocide' conference” [Turcia interzice conferința privind „genocidul”] (în engleză). BBC News, Istanbul.
↑ Harvey, Benjamin (8 februarie 2006). „Fight halts Turkish journalists' trial” [Procesul jurnaliștilor turci a fost suspendat] (în engleză). The Independent. Arhivat din original la 30 septembrie 2007.
↑ Griffiths, James. „The 'forgotten' My Lai: South Korea's Vietnam War massacres” [My Lai-ul „uitat”: masacrele din Războiul din Vietnam comise de Coreea de Sud]. CNN (în engleză). Accesat în 27 mai 2018.
↑ „The Forgotten History of South Korean Massacres in Vietnam” [Istoria uitată a masacrelor comise de sud-coreeni în Vietnam]. thediplomat.com (în engleză). Arhivat din original la 11 septembrie 2020.
↑ „South Korean defense minister denies Vietnam War massacres” [Ministrul Apărării din Coreea de Sud neagă masacrele din Războiul din Vietnam]. AP News (în engleză). 17 februarie 2023.
↑ „Apocalypse Then” [Apocalipsa de atunci]. Newsweek (în engleză). 9 aprilie 2000. Arhivat din original la 12 iunie 2018.
↑ „It's Time for South Korea to Acknowledge Its Atrocities in Vietnam” [Este timpul ca Coreea de Sud să-și recunoască atrocitățile comise în Vietnam]. Foreign Policy (în engleză). 30 decembrie 2022.
↑ „South Korea appeals court ruling to compensate Vietnam war victim” [Coreea de Sud contestă hotărârea instanței de apel privind despăgubirea unei victime a războiului din Vietnam]. Reuters (în engleză). 9 martie 2023. Accesat în 1 iunie 2023.
↑ Moinipour, Shabnam (2021). „The Islamic Republic of Iran and children's right to education: acceptability and adaptability” [Republica Islamică Iran și dreptul copiilor la educație: acceptabilitate și adaptabilitate]. Human Rights Education Review (în engleză). 4 (2): 26–48. doi:10.7577/hrer.3930 . ISSN 2535-5406.
↑ „Khamenei.ir”. Twitter (în engleză). 21 martie 2014.
↑ „In Iran new year's address, Khamenei questions Holocaust” [În discursul său de Anul Nou adresat poporului iranian, Khamenei pune sub semnul întrebării Holocaustul]. al-monitor.com (în engleză). Arhivat din original la 24 martie 2014. Accesat în 23 martie 2014.
↑ „What does Iran's Supreme Leader really think about the Holocaust?” [Ce părere are, de fapt, Liderul Suprem al Iranului despre Holocaust?]. News – Telegraph Blogs (în engleză). Arhivat din original la 2 octombrie 2013.
↑ „Newseum: The Commissar Vanishes” [Newseum: Comisarul dispare] (în engleză). Arhivat din original la 11 iunie 2008. Accesat în 19 iulie 2008.
1 2 Trotsky, Leon (2019). The Stalin School of Falsification [Școala lui Stalin de falsificare] (în engleză). Pickle Partners Publishing. pp. vii–89. ISBN 978-1-78912-348-7.
↑ Thaden, Edward C. (1957). „Encounters with Soviet Historians” [Întâlniri cu istorici sovietici]. The Historian (în engleză). 20 (1): 80–95. doi:10.1111/j.1540-6563.1957.tb01984.x.
↑ Haynes, John Earl Haynes; Klehr, Harvey (2003). In Denial: Historians, Communism, and Espionage [În negare: istorici, comunism și spionaj] (în engleză). Encounter Books. pp. 15–17. ISBN 1-893554-72-4.
↑ Keep, John (1997). „Recent Writing on Stalin's Gulag: An Overview” [Studii recente despre Gulagul lui Stalin: o privire de ansamblu] (în engleză). 1 (2). Open Edition Journals: 91–112. ISSN 1663-4837.
↑ Rosefielde, Steven (2009). Red Holocaust [Holocaustul roșu] (în engleză). Routledge. pp. 173–213. ISBN 978-0-415-77757-5.
↑ „Russia panel to 'protect history'” [Comisia rusă pentru „protejarea istoriei”] (în engleză). BBC News. 19 mai 2009. Accesat în 24 mai 2009.
↑ Osborn, Andrew (20 mai 2009). „Medvedev Creates History Commission” [Medvedev crează o comisie pentru istorie]. The Wall Street Journal (în engleză). Accesat în 24 mai 2009.
↑ „УКАЗ Президента РФ от 14.02.2012 N 183 "ОБ УТВЕРЖДЕНИИ СОСТАВА КОМИССИИ ПРИ ПРЕЗИДЕНТЕ РОССИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ ПО ФОРМИРОВАНИЮ И ПОДГОТОВКЕ РЕЗЕРВА УПРАВЛЕНЧЕСКИХ КАДРОВ, ИЗМЕНЕНИИ И ПРИЗНАНИИ УТРАТИВШИМИ СИЛУ НЕКОТОРЫХ АКТОВ ПРЕЗИДЕНТА РОССИЙСКОЙ ФЕДЕРАЦИИ"” [Decretul Președintelui Federației Ruse din 14.02.2012 N 183 „Privind aprobarea componenței comisiei pe lângă Președintele Federației Ruse pentru formarea și pregătirea unei rezerve de personal de conducere, modificarea și declararea invalidă a anumitor acte ale Președintelui Federației Ruse”]. zakonprost.ru (în rusă). 14 februarie 2012. Arhivat din original la 24 iulie 2014.
1 2 Schnirelmann, Victor (2001). The Value of the Past: Myths, Identity and Politics in Transcaucasia [Valoarea trecutului: mituri, identitate și politică în Transcaucazia] (în engleză). National Museum of Ethnology. pp. 160, 196–197. ISBN 978-0824835293. Reeditarea surselor clasice și medievale cu omisiuni, prin înlocuirea termenului «stat armean» cu «stat albanez» și prin alte denaturări ale manuscriselor originale a constituit o altă modalitate de a minimiza rolul armean în Transcaucazia antică și medievală. ... Cercetătorii azeri au făcut toate acestea la ordinul autorităților sovietice și de partid din Azerbaidjan, și nu din proprie inițiativă
↑ „Victor Shnirelman: Why to attribute the dominant views in Azerbaijan to the "world science"?” [Victor Shnirelman: De ce ar trebui să atribuim opiniile dominante din Azerbaidjan „științei mondiale”?]. panorama.am (în engleză). 3 iunie 2013.
1 2 Abbas-Kuli-aga Bakikhanov (2008). Floor, Willem M.; Javadi, Hasan, ed. The Heavenly Rose-Garden: A History of Shirvan & Daghesta [Grădina cerească a trandafirilor: O istorie a regiunilor Shirvan și Daghestan] (în engleză). Mage Publishers. pp. xvi. ISBN 978-1933823270. Acest lucru este deosebit de îngrijorător deoarece el omite, de exemplu, mențiunea teritoriului locuit de armeni, falsificând astfel istoria și nerespectând, totodată, maxima lui Bakikhanov, potrivit căreia un istoric ar trebui să scrie fără prejudecăți, fie ele religioase, etnice, politice sau de orice altă natură.
1 2 Hewsen, Robert (2001). Armenia: A Historical Atlas [Armenia: Un atlas istoric] (în engleză). University of Chicago Press. p. 291. ISBN 978-0226332284. Cercetătorii ar trebui să fie precauți atunci când utilizează edițiile sovietice și postsovietice în limba azeră ale surselor azere, persane și chiar rusești și vest-europene tipărite la Baku. Acestea au fost revizuite pentru a elimina referirile la armeni și au fost distribuite în număr mare în ultimii ani. Atunci când utilizează astfel de surse, cercetătorii ar trebui să caute, pe cât posibil, edițiile din perioada presovietică.
↑ Hasan Jalaleantsʻ, Esayi (2009). A brief history of the Aghuankʻ region; a History of Karabagh and Ganje from 1702-1723 [O scurtă istorie a regiunii Aghuank; Istoria Karabahului și a orașului Ganje în perioada 1702-1723] (în engleză). Tradus de Bournoutian, George. Mazda Publishers. pp. 8–14. ISBN 978-1568591711. Prin urmare, pentru a-și susține afirmațiile politice, Bunyatov și colegii săi academicieni au ales să renunțe la orice formă de integritate științifică și să publice un număr mare de versiuni revizuite ale acestor surse primare greu accesibile referitoare la Karabah, eliminând sau modificând în același timp referirile la armeni
1 2 Bournoutian, George (1992,1993 (). „Rewriting History: Recent Azeri Alterations of Primary Sources Dealing with Karabakh” [Rescrierea istoriei: modificările recente aduse de partea azeră surselor primare referitoare la Karabah]. Journal of the Society for Armenian Studies (în engleză). 6: 185–193. ISSN 0747-9301. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
↑ Gippert, Jost; Dum-Tragut; Jasmine, ed. (2023). Caucasian Albania: An International Handbook [Albania caucaziană: un manual internațional] (în engleză). De Gruyter. pp. 657–672. ISBN 978-3-11-079459-5.
↑ Kohl; Philip L.; Fawcett, Clare P. (1995). „Nationalism, politics, and the practice of archaeology in the Caucasus” [Naționalismul, politica și practica arheologiei în Caucaz]. Nationalism, politics, and the practice of archaeology [Naționalismul, politica și practica arheologiei] (în engleză). Cambridge University Press. pp. 154. ISBN 9780521558396. Prin urmare, trebuie subliniate cel puțin două aspecte. Povestirile privind originea culturală, care sunt în mod evident false, nu sunt întotdeauna inofensive. Contextul politic în care sunt formulate astfel de mituri este esențial, iar acest context se schimbă continuu: având în vedere evenimentele din ultimii nouă ani, afirmația că Azerbaidjanul de astăzi ar fi patria originară a popoarelor de limbă turcă are o semnificație politică deosebită
↑ Pickman, Sarah (30 iunie 2006). „Tragedy on the Araxes”. Archaeology (în engleză). Archaeological Institute of America. |trans-chapter= ignorat (ajutor)
↑ {{cite web|title=High-Resolution Satellite Imagery and the Destruction of Cultural Artifacts in Nakhchivan, Azerbaijan|url=http://www.aaas.org/page/high-resolution-satellite-imagery-and-destruction-cultural-artifacts-nakhchivan-azerbaijan|publisher=American Association for the Advancement of Science|date=8 decembrie 2010| trans-title = Imagini satelitare de înaltă rezoluție și distrugerea bunurilor culturale în Nahicevan, Azerbaidjan| language = en} }
↑ Алиев, Вали (5 d.Hr.). „Кампанией вокруг хачкаров армяне хотят отвлечь внимание мира от агрессии Армении против Азербайджана” [Prin campania din jurul hacikarurilor, armenii vor să distragă atenția lumii de la agresiunea Armeniei împotriva Azerbaidjanului]. Наш век (în rusă) (18 (361)). p. 6.
↑ Castle, Stephen (23 octombrie 2011). „Azerbaijan 'flattened' sacred Armenian site” [Azerbaidjanul a „distrus” un sit sacru armean]. The Independent (în engleză).
↑ Abbasov, Idrak; Rzayev, Shahin; Mamedov, Jasur; Muradian, Seda; Avetian, Narine; Ter-Sahakian, Karine (27 aprilie 2006). „Azerbaijan: Famous Medieval Cemetery Vanishes” [Azerbaidjan: Un renumit cimitir medieval dispare] (în engleză). Institute for War and Peace Reporting.
↑ Maghakyan, Simon (noiembrie 2007). „Sacred Stones Silenced in Azerbaijan” [Pietrele sacre reduse la tăcere în Azerbaidjan]. History Today (în engleză). 57 (11): 4–5.
↑ Antonyan, Yulia; Siekierski, Konrad (2014). „A neopagan movement in Armenia: the children of Ara” [O mișcare neopăgână în Armenia: copiii lui Ara]. În Aitamurto, Kaarina; Simpson, Scott. Modern Pagan and Native Faith Movements in Central and Eastern Europe [Mișcările păgâne moderne și ale credințelor autohtone din Europa Centrală și de Est] (în engleză). Routledge. p. 280. Prin analogie, alte evenimente tragice sau procese amenințătoare sunt denumite astăzi de armeni «genocid cultural» (de exemplu, distrugerea de către azeri a cimitirului armean din Julfa)...
↑ Ghazinyan, Aris (13 ianuarie 2006). „Cultural War: Systematic destruction of Old Julfa khachkars raises international attention” [Războiul cultural: Distrugerea sistematică a hacikarelor din Vechiul Julfa atrage atenția comunității internaționale]. ArmeniaNow (în engleză). Arhivat din original la 25 noiembrie 2015. Accesat în 22 noiembrie 2020. ...un alt «genocid cultural comis de Azerbaidjan».
↑ Üngör, Uğur Ümit (2015). „Cultural genocide: Destruction of material and non-material human culture” [Genocid cultural: distrugerea culturii umane materiale și imateriale]. În Carmichael, Cathie; Maguire, Richard C. The Routledge History of Genocide [Istoria genocidului, ediția Routledge] (în engleză). Routledge. p. 250. ISBN 9781317514848.
↑ Махмудов, Я.М. (27 ianuarie 2009). „Самый опасный вымысел в истории. Ложь о «Великой Армении» — «идеологиЯ» террора, геноцида и захвата Чужих земель” [Cea mai periculoasă ficțiune din istorie. Minciuna despre „Marea Armenie” — „ideologia” terorii, a genocidului și a ocupării teritoriilor străine]. Бакинский рабочий (în rusă) (16): 2-3. Arhivat din original|archive-url= necesită |url= (ajutor) la 6 iulie 2011.
↑ „Как реагировать на затягивание Россией ответов на ноты протеста?” [Cum să reacționăm la întârzierea cu care Rusia răspunde la notele de protest?] (în rusă). Day.Az. 2 mai 2007. Arhivat din original la 10 ianuarie 2016.
↑ Керимов,, Р. (3 mai 2007). „Молчание Кремля: РФ рассматривает ноту протеста Азербайджана, в МИД АР ждут извинений и исправлений ошибок, а НАНА готова помочь соседу документами” [Tăcerea Kremlinului: Rusia analizează nota de protest a Azerbaidjanului, Ministerul Afacerilor Externe al Azerbaidjanului așteaptă scuze și corectarea erorilor, iar Academia Națională de Științe a Azerbaidjanului este gata să-și ajute vecinul cu documente]. Эхо (77 (1558)): 1, 3.
↑ „Посол России был вызван в МИД Азербайджана” [Ambasadorul Rusiei a fost convocat la Ministerul Afacerilor Externe al Azerbaidjanului] (în rusă). Day.Az. 24 aprilie 2007.
1 2 3 4 „Studies prove that before 1918, there was no Armenian state in S.Caucasus” [Studiile demonstrează că, înainte de 1918, nu exista niciun stat armean în Caucazul de Sud] (în engleză). Azernews. 13 februarie 2018. Accesat în 27 august 2019.
1 2 3 4 5 6 7 Lornejad, Siavash; Doostzadeh, Ali (2012). Arakelova, Victoria; Asatrian, Garnik, ed. On the modern politicization of the Persian poet Nezami Ganjavi [Despre politizarea modernă a poetului persan Nezami Ganjav] (PDF) (în engleză). Caucasian Centre for Iranian Studies. Arhivat din original (PDF) la 14 septembrie 2022. Accesat în 27 decembrie 2020.
1 2 3 4 5 Croissant, Michael P. (1998). The Armenia-Azerbaijan Conflict: Causes and Implications [Conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan: cauze și implicații] (în engleză). Praeger Publishers. p. 61. ISBN 978-0275962418.
↑ Ahmadi, Hamid (2017). „The Clash of Nationalisms: Iranian response to Baku's irredentism” [Ciocnirea formelor de naționalism: reacția Iranului la iredentismul din Baku]. În Kamrava, Mehran. The Great Game in West Asia: Iran, Turkey and the South Caucasus [Marele Joc în Asia de Vest: Iran, Turcia și Caucazul de Sud] (în engleză). Oxford University Press. pp. 109–110. ISBN 978-0190869663.
1 2 Talattof, Kamran (2012). „Reviewed Work: Ali Doostzadeh, On the Modern Politicization of the Persian Poet Nezami Ganjavi (Yerevan Series for Oriental Studies – 1) by Siavash Lornejad” [Lucrare recenzată: Ali Doostzadeh, Despre politizarea modernă a poetului persan Nezami Ganjavi (Seria Erevan pentru studii orientale – 1), de Siavash Lornejad]. Iran & the Caucasus (în engleză). 16 (3): 380–383. doi:10.1163/1573384X-20120025.
1 2 Bournoutian, George (2016). The 1820 Russian Survey of the Khanate of Shirvan: A Primary Source on the Demography and Economy of an Iranian Province prior to its Annexation by Russia [Cercetarea rusă din 1820 privind Hanatul Shirvan: o sursă primară privind demografia și economia unei provincii iraniene înainte de anexarea sa de către Rusia] (în engleză). Gibb Memorial Trust. pp. xv, xvi, xvii, xviii. ISBN 978-1909724808.
↑ „U.S. Order to Start Korean War” [Ordinul SUA de declanșare a Războiul din Coreea] (în engleză). Korean Central News Agency. 12 iunie 2000. Ordinul Statelor Unite de provocare a războiului i-a fost transmis direct lui Syngman Rhee, în cadrul unui plan elaborat cu atenție.
↑ Ho Jong Ho; Kang Sok Hui; Pak Thae Ho (1993). US Imperialists Started the Korean War [Imperialiștii americani au declansat Războiul din Coreea] (PDF) (în engleză). Pyongyang: Foreign Languages Publishing House. p. 11.
↑ Szalontai, Balázs (2013). „9. Captives of the Past: The Questions of Responsibility and Reconciliation in North Korea's Narratives of the Korean War”. În Jun-Hyeok Kwak; Melissa Nobles. Inherited Responsibility and Historical Reconciliation in East Asian Context (în engleză). Routledge. pp. 165–182. ISBN 978-0415535694.
↑ Weathersby, Kathryn (1993). Soviet Aims in Korea and the Origins of the Korean War, 1945–1950: New Evidence from Russian Archives [Obiectivele sovietice în Coreea și originile Războiului din Coreea, 1945–1950: Noi dovezi din arhivele rusești] (Raport). Working Paper No. 8 (în engleză). Woodrow Wilson International Center for Scholars, Cold War International History Project.
↑ >„Slandering of DPRK through 'historical records' of former Soviet Union under fire” [Criticile aduse defăimării RPDC prin intermediul „documentelor istorice” ale fostei Uniuni Sovietice] (în engleză). Korean Central News Agency. 19 ianuarie 1998. «Documentele istorice» sunt o pură invenție pusă la cale de unii indivizi necinstiți din fosta Uniune Sovietică și de cei de teapa lor, cu scopul de a calomnia și a defăima glorioasa istorie revoluționară a Partidului Muncitoresc din Coreea și a Republicii Populare Democrate Coreene "
↑ Members of JPR Law Panel. „Combating Holocaust denial through law in the United Kingdom” [Combaterea negării Holocaustului prin intermediul legislației în Regatul Unit] (în engleză). jpr/report. Arhivat din original la 12 martie 2012. Cei care neagă Holocaustul se autointitulează adesea «revizioniști», în încercarea de a-și legitima activitățile
↑ "Denying the Holocaust: The Growing Assault on Truth and Memory" by Deborah E. Lipstadt. ISBN: 0-452-27274-2
↑ Pallister, David Author fights Holocaust denier judgment în [The Guardian, 21 iunie 2001
↑ Duff, Oliver (21 februarie 2006). „David Irving: An anti-Semitic racist who has suffered financial ruin” [David Irving: un rasist antisemit care a ajuns în pragul falimentului]. independent.co.uk (în engleză). Arhivat din original la 22 aprilie 2007.
↑ „Holocaust denier Irving to appeal” [Irving, negator al Holocaustului, va face apel]. BBC. 21 februarie 2006. Austria este una dintre cele 11 țări care au legi împotriva negării Holocaustului
↑ Borza, Eugene N. (1999). „11. Macedonia Redux”. În Frances B. Titchener; Richard F. Moorton Jr. The Eye Expanded: Life and the Arts in Greco-Roman Antiquity [Privirea extinsă: Viața și artele în Antichitatea greco-romană] (în engleză). University of California Press. p. 259. ISBN 0520210298.
↑ Dichev, Ivaylo (2003). „Eros Identiteta” [Erosul identității]. În Dušan I. Bjelić și Obrad Savić. Balkan kao metafora: između globalizacije i fragmentacije [Balcanii ca metaforă: între globalizare și fragmentare] (în sârbă/croată). Beogradski krug. pp. 269–284. ISBN 86-82299-53-4.
↑ Brunnbauer, Ulf (decembrie 2003). „Serving the Nation: Historiography in the Republic of Macedonia (FYROM) after Socialism” [În slujba națiunii: Istoriografia în Republica Macedonia (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) după socialism]. Historien (în engleză): 174–175. doi:10.12681/historein.86. Arhivat din original la 20 iunie 2023.
↑ Roth, Klaus; Kartarı, Asker, ed. (2017). Cultures of Crisis in Southeast Europe [Culturile crizei în Europa de Sud-Est] (în engleză). 2. LIT Verlag Münster. p. 169. ISBN 3643907915.
↑ Marušić, Siniša-Jakov (13 iulie 2012). „New Statue Awakens Past Quarrels in Macedonia” [O nouă statuie reînvie vechile dispute din Macedonia] (în engleză). BalkanInsight.
↑ Drezov, Kyril. „Macedonian identity: an overview of the major claims” [Identitatea macedoneană: o prezentare generală a principalelor revendicări]. În James Pettifer. The New Macedonian Question [Noua problemă macedoneană] (în engleză). Springer. p. 55. ISBN 0230535798.
↑ Benson, Michael L. (2003). Yugoslavia: A Concise History [Iugoslavia: O istorie succintă] (în engleză) (ed. 2). Springer. p. 89. ISBN 1403997209. Trecutul a fost falsificat în mod sistematic pentru a ascunde faptul că mulți «macedoneni» de seamă se considerau bulgari, iar generații întregi de elevi au fost învățați «pseudoistoria» «națiunii macedonene»
1 2 Evans, Brad (4 mai 2020). „Histories of Violence: The Violence of Denial — Rwanda and the Lived Memory of Genocide” [Istorii ale violenței: Violența negării — Rwanda și memoria vie a genocidului]. Los Angeles Review of Books (în engleză). Accesat în 25 iunie 2023.
↑ Ismail, Omer; Prendergast, John (1 martie 2010). „Genocide in Darfur: How Sudan covers it up” [Genocidul din Darfur: Cum îl ascunde Sudanul]. Christian Science Monitor (în engleză). Accesat în 26 iunie 2023.
↑ Shinta, Ichiro (2001). „「つくる会」の歴史教科書を読む” [Citind manualul de istorie al „Asociației Tsukuru”]. Zenchokyo Osaka (în japoneză).
↑ Gheddo, Piero. „Okinawa against Tokyo's attempts to rewrite history” [Okinawa se opune încercărilor Tokyoului de a rescrie istoria] (în engleză). Asianews.it. Accesat în 4 decembrie 2013.
↑ „Curriculum of hatred” [Programul de învățământ al urii]. Dawn (în engleză). 20 mai 2009.
↑ Jamil, Baela Raza. „Curriculum Reforms in Pakistan – A Glass Half Full or Half Empty?” [Reformele curriculare din Pakistan – Un pahar pe jumătate plin sau pe jumătate gol?] (PDF) (în engleză). Idara-e-Taleem-o-Aagahi. Arhivat din original (PDF) la 16 ianuarie 2022. Accesat în 10 aprilie 2011.
↑ Jalal, Ayesha. „Conjuring Pakistan: History as Official Imagining” [Pakistanul evocat: Istoria ca imaginație oficială] (PDF). International Journal of Middle East Studies, 27, (1995), 73–89 (în engleză). Accesat în 10 aprilie 2011.
↑ Khan, Afnan (18 mai 2009). „The threat of Pakistan's revisionist texts” [Amenințarea reprezentată de textele revizioniste ale Pakistanului]. The Guardian (în engleză).
↑ „Ministry unveils plan for history textbook publication system” [Ministerul prezintă planul privind sistemul de publicare a manualelor de istorie] (în engleză). The Korea Herald. 12 octombrie 2015. Accesat în 17 octombrie 2016.
1 2 3 4 Akcam, Taner (4 decembrie 2014). „Akcam: Textbooks and the Armenian Genocide in Turkey: Heading Towards 2015” [Akcam: Manualele școlare și genocidul armean în Turcia: spre anul 2015] (în engleză). Armenian Weekly.
↑ Arango, Tim (16 aprilie 2015). „A Century After Armenian Genocide, Turkey's Denial Only Deepens” [La un secol de la Genocidul armean, negarea Turciei nu face decât să se adâncească]. The New York Times (în engleză). Accesat în 22 februarie 2022.
↑ Kafanov, Lucy (24 aprilie 2015). „Turkey, Armenians battle over genocide 100 years later” [Turcia și armenii se confruntă pe tema genocidului, la 100 de ani distanță]. USA Today (în engleză). Accesat în 22 februarie 2022.
↑ Kolander, Patricia (1999). „"Malevolent Partnership of Blatant Opportunism?" Croat-German Relations, 1919–1941” [„O alianță malefică a oportunismului flagrant?” Relațiile croato-germane, 1919–1941]. În Bullivant, Keith; Giles, Geoffrey J.; Pape, Walter. Germany and Eastern Europe: Cultural identities and cultural differences [Germania și Europa de Est: Identități culturale și diferențe culturale] (în engleză). Rodopi. p. 267. ISBN 9789042006782.
↑ Brunnbauer, Ulf (2011). „Historical Writing in the Balkans” [Istoriografia în Balcani]. În Woolf, Daniel; Schneider, Axel. The Oxford History of Historical Writing [Istoria Oxford istoriografiei] (în engleză). 5: Historical Writing Since 1945. Oxford University Press. p. 364. ISBN 9780199225996.
1 2 Perica 2002, p. 147.
↑ Bieber, Florian; Galijaš, Armina (2016). Debating the End of Yugoslavia [Dezbaterea privind sfârșitul Iugoslaviei] (în engleză). Routledge. p. 117. ISBN 9781317154242.
↑ Ramet, Sabrina Petra (2002). Balkan Babel: The Disintegration of Yugoslavia From The Death of Tito to the Fall of Milošević [Balkan Babel: Dezintegrarea Iugoslaviei – De la moartea lui Tito până la căderea lui Milošević] (în engleză). Westview Press. p. 19. ISBN 9780813339054. Serbian historians debates. Text "" ignorat (ajutor)
↑ Ramet, Sabrina P. (2006). The three Yugoslavias: State-building and legitimation, 1918–2005 [Cele trei Iugoslavii: construirea statului și legitimarea, 1918–2005] (în engleză). Indiana University Press. p. 322. ISBN 9780253346568.
↑ Perica 2002, p. 150.
1 2 Ramet, Sabrina P. (2005). Serbia since 1989: Politics and Society under Milopevic and After [Serbia din 1989: Politica și societatea sub conducerea lui Milošević și după aceea] (în engleză). University of Washington Press. p. 129. ISBN 9780295802077.
↑ Emmert, Thomas; Ingrao, Charles (2013). Conflict in Southeastern Europe at the End of the Twentieth Century: A" Scholars' Initiative" Assesses Some of the Controversies [Conflictele din Europa de Sud-Est la sfârșitul secolului al XX-lea: o „Inițiativă a cercetătorilor” analizează unele dintre controversele existente] (în engleză). Routledge. p. 42. ISBN 9781317970163.
↑ Drapac, Vesna (2014). „Catholic Resistance and Collaboration During World War II: From Master Narrative to Practical Application” [Rezistența și colaboraționismul catolic în cel de-al Doilea Război Mondial: de la narațiunea dominantă la aplicarea practică]. În Rutar, Sabine. Beyond the Balkans: Towards an Inclusive History of Southeastern Europe [Dincolo de Balcani: Spre o istorie incluzivă a Europei de Sud-Est] (în engleză). LIT Verlag. p. 282. ISBN 9783643106582.
↑ Stojanović, Dubravka (2011). Ramet, Sabrina; Listhaug, Ole, ed. Serbia and the Serbs in World War Two [Serbia și sârbii în cel de-al Doilea Război Mondial] (în engleză). Springer. p. 249. ISBN 9780230347816.
↑ MacDonald, David Bruce (2003). Balkan Holocausts?: Serbian and Croatian victim centred propaganda and the war in Yugoslavia [Holocausturi balcanice?: Propaganda sârbă și croată axată pe victime și războiul din Iugoslavia] (în engleză). Manchester University Press. p. 138. ISBN 9780719064678.
↑ Subotic, Jelena (2015). „The Mythologizing of Communist Violence” [Mitificarea violenței comuniste]. În Stan, Lavinia; Nedelsky, Nadya. Post-communist Transitional Justice: Lessons from Twenty-five Years of Experience [Justiția tranzițională postcomunistă: Lecții învățate din 25 de ani de experiență] (în engleză). Cambridge University Press. p. 201. ISBN 9781107065567.
↑ Finney, Patrick (2010). „Land of Ghosts: Memories of War in the Balkans” [Țara fantomelor: Amintiri de război din Balcani]. În Buckley, John; Kassimeris, George. The Ashgate research companion to modern warfare [Ghidul de cercetare Ashgate privind războiul modern] (în engleză). Routledge. p. 353. ISBN 9781409499534.
↑ Bećirević 2014, p. 46.
↑ Djilas 1998.
↑ Emmert 1999.
1 2 Anscombe 2006, p. 770. . „Noel Malcolm, care prezintă o analiză detaliată a versiunilor contradictorii privind istoria Kosovoului... Iată o schimbare de poziție remarcabilă, întrucât Malcolm, la fel ca alți istorici occidentali, acceptase anterior versiunea sârbă.”
1 2 Anscombe 2006, pp. 770–71. . „Malcolm este criticat pentru atitudinea sa antisârbă și pentru faptul că își folosește sursele la fel de selectiv ca sârbii, deși criticii săi mai moderați se limitează la a sugera că argumentele sale nu sunt convingătoare. Majoritatea documentelor pe care se bazează au fost redactate de dușmani ai Imperiului Otoman sau de funcționari cu o experiență limitată în ceea ce privește Balcanii otomani... Malcolm, la fel ca istoricii din Serbia și Iugoslavia care ignoră concluziile sale, trece cu vederea cele mai valoroase dovezi locale. Refuzul de a lua în considerare dovezile otomane la construirea istoriei naționale este ilustrat de istoricii sârbi...”
↑ „Loi n° 2005-158 du 23 février 2005 portant reconnaissance de la Nation et contribution nationale en faveur des Français rapatriés (1)” [Legea nr. 2005-158 din 23 februarie 2005 privind recunoașterea de către Națiune și contribuția națională în favoarea francezilor repatriați (1)] (în franceză). Légifrance.
↑ „Les principales prises de position” [Principalele poziții exprimate]. L'Obs (în franceză). 26 ianuarie 2006. Accesat în 2 august 2018.
↑
- „French Revisionism: Case of Positive Role of French Colonisation” [Revizionismul francez: cazul rolului pozitiv al colonizării franceze]. The Cameroun Post (în engleză). 18 decembrie 2005.
- „France under pressure to defend its colonial past” [Franța se află sub presiune pentru a-și apăra trecutul colonial] (în engleză). Agence France-Presse. 8 decembrie 2005. Arhivat din original la 22 iunie 2006. Accesat în 13 februarie 2006.
↑ „EDSA People Power: Inadequate Challenge to Marcos Revisionism” [„Puterea poporului” de la EDSA: o reacție insuficientă la revizionismul lui Marcos]. 10 martie 2016. Parametru necunoscut |;anguage= ignorat (ajutor)
↑ „UP faculty vows to fight historical revisionism” [Corpul profesoral al Universității din Paris se angajează să combată revizionismul istoric] (în engleză). Arhivat din original la 24 septembrie 2018. Accesat în 16 noiembrie 2018.
↑ „Why has Marcos' propaganda lived on?” [De ce a supraviețuit propaganda lui Marcos?] (în engleză).
↑ Report of an Amnesty International Mission to The Republic of the Philippines: 22 noiembrie ~ 5 decembrie 1975 Arhivat în 10 d.Hr., la Wayback Machine. amnesty.org
↑ Ayee Macaraig (26 august 2015). „Marcos on dad's regime: What am I to apologize for?”. Rappler.
↑ „PCGG welcomes Singapore court decision on Marcos' Swiss funds”. 4 ianuarie 2014.
1 2 3 García Sanjuán, Alejandro (2018). „La creciente difusión de un fraude historiográfico: la negación de la conquista musulmana de la península ibérica” [Răspândirea tot mai mare a unei falsificări istorice: negarea cuceririi musulmane a Peninsulei Iberice] (PDF). Vínculos de Historia (în spaniolă). Huelva: Universidad de Huelva (7): 173–193. doi:10.18239/vdh_2018.07.10 (inactiv 1 iulie 2025). hdl:10272/16207. ISSN 2254-6901. Arhivat din original (PDF) la 22 aprilie 2025. Accesat în 16 mai 2026.
↑ Blanco, Patricia R. (9 aprilie 2018). „El "fraude" que intenta tergiversar la historia de Al Andalus” [„Frauda” care încearcă să denatureze istoria Al-Andalusului]. El País (în spaniolă).
↑ „Terra nullius” [Pământul numănui]. Australian Museum (în engleză). 15 februarie 2024.
↑ „Mapping the massacres of Australia's colonial frontier” [Cartografierea masacrelor de la frontiera colonială a Australiei]. www.newcastle.edu.au (în engleză). University of Newcastle. 5 iulie 2017. Arhivat din original la 13 septembrie 2017. Accesat în 13 septembrie 2017.
↑ Marten, J.A (2002). Children and War [Copiii și războiul] (în engleză). NYU Press. pp. 229. ISBN 0-8147-5667-0.
↑ „Indigenous Australia: Family Life” [Australia indigenă: Viața de familie] (în engleză). Australian Museum. 2004. Arhivat din original la 5 februarie 2008. Accesat în 28 martie 2008.
↑ Whitewash : on Keith Windschuttle's Fabrication of Aboriginal history [Mistificarea trecutului: despre falsificarea istoriei aborigene de către Keith Windschuttle] (în engleză). Internet Archive. Melbourne, Vic. : Black Inc. Agenda. 2003. ISBN 978-0-9750769-0-3.
↑ Attwood, Bain (2001). „The Stolen Generations and genocide: Robert Manne's” [„Generațiile furate” și genocidul: Robert Manne]. Aboriginal History (în engleză). ANU Press. 25: 163–172. ISSN 0314-8769. JSTOR 45135477. Accesat în 10 noiembrie 2024.
↑ Manne, Robert (9 septembrie 2006). „The cruelty of denial” [Cruzimea negării]. The Age (în engleză). Accesat în 20 mai 2025.
↑ Ben Salem, Lobna (2021). „Humanizing the Enemy: Transcending Victimhood Narratives in Mahmoud Darwish'S and Yehuda Amichai'S Poetry” [Umanizarea inamicului: depășirea narațiunilor despre statutul de victimă în poezia lui Mahmoud Darwish și Yehuda Amichai]. Postcolonial Text (în engleză). 16 (1): 1–18. Accesat în 31 ianuarie 2024 – via Docslib.org.
↑ „Abbas signs decree criminalizing 'Nakba' denial” [Abbas semnează un decret care incriminează negarea „Nakba”]. The Times of Israel (în engleză). 30 mai 2023.
↑ Fischbach, Michael R. (2021). „Nakba Denial: Israeli Resistance to Palestinian Refugee Reparations”. În Bhabha, Jacqueline; Matache, Margareta; Elkins, Caroline. Time for Reparations: A Global Perspective [Negarea Nakba: rezistența israeliană față de despăgubirile acordate refugiaților palestinieni]. Pennsylvania Studies in Human Rights (în engleză). University of Pennsylvania Press. pp. 183–200. doi:10.9783/9780812299915-014. ISBN 978-0-8122-9991-5.
↑ Nassar, Maha (2023). „Exodus, Nakba Denialism, and the Mobilization of Anti-Arab Racism” [Exodul, negarea Nakba și mobilizarea rasismului antiarab]. Critical Sociology (în engleză). 49 (6): 1037–1051. doi:10.1177/08969205221132878.
↑ Mori, Mariko (iulie 2009). „Zionism and the Nakba: The Mainstream Narrative, the Oppressed Narratives, and the Israeli Collective Memory” [Sionismul și Nakba: narațiunea dominantă, narațiunile celor oprimați și memoria colectivă israeliană] (PDF). Kyoto Bulletin of Islamic Area Studies (în engleză). 3 (1): 89–107 [95–97]. ISSN 1881-8323.
↑ „Holocaust denial in criminal law. Legal frameworks in selected EU Member States” [Negarea Holocaustului în dreptul penal. Cadrul juridic în anumite state membre ale UE] (PDF) (în engleză). Brussels: European Parliamentary Research Service. 26 ianuarie 2022.
1 2 3 „Frequently asked questions and answers Council of Europe Convention on cyber-crime” [Întrebări frecvente și răspunsuri privind Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică] (în engleză). United States Department of Justice. Arhivat din original la 9 februarie 2006.
↑ „Protocol to the Convention on cybercrime, concerning the criminalisation of acts of a racist and xenophobic nature committed through computer systems” [Protocolul la Convenția privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice] (în engleză). Council of Europe.^{[nefuncțională – arhivă]}
1 2 „Additional Protocol to the Convention on cybercrime, concerning the criminalisation of acts of a racist and xenophobic nature committed through computer systems (Chart of signatures and ratifications) Status as of: 30/11/2011” [Protocolul adițional la Convenția privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice (Tabelul semnăturilor și al ratificărilor) Situația la data de 30 noiembrie 2011] (în engleză). Council of Europe website. Arhivat din original la 10 iunie 2015. Accesat în 30 noiembrie 2011.
1 2 „Additional Protocol to the Convention on cybercrime, concerning the criminalisation of acts of a racist and xenophobic nature committed through computer systems” [Protocolul adițional la Convenția privind criminalitatea informatică, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă și xenofobă comise prin intermediul sistemelor informatice] (în engleză). Arhivat din original la 27 septembrie 2011. Accesat în 17 octombrie 2016.
↑ „Chart of signatures and ratifications of Treaty 189” [Tabelul semnăturilor și ratificărilor Tratatului nr. 189] (în engleză). Council of Europe. Arhivat din original la 19 decembrie 2014.
↑ „148. Bundesverfassungsgesetz: Verbotsgesetz-Novelle 1992” [Legea constituțională federală nr. 148: Modificarea Legii privind interdicțiile din 1992] (PDF) (în germană). BUNDESGESETZBLATT FÜR DIE REPUBLIK ÖSTERREICH. 19 martie 1992.
↑ Immenkamp, Beatrix (2024). „Criminalisation of hate speech and hate crime in selected EU countries” [Incriminarea discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură în anumite țări ale UE] (PDF) (în engleză). European Parliamentary Research Service. p. 9.
↑ Lechtholz 2011, Austria.
↑ „2017 Country Reports on Human Rights Practices: Belgium” [Rapoarte pe țări privind practicile în domeniul drepturilor omului, 2017: Belgia]. U. S. Department of State (în engleză). 20 aprilie 2017. Accesat în 16 mai 2019.
↑ Lechtholz 2011, Belgium.
↑ „2017 Country Reports on Human Rights Practices: Czech Republic” [Rapoarte pe țări privind practicile în domeniul drepturilor omului, 2017: Republica Cehă]. U. S. Department of State (în engleză). 20 aprilie 2018. Accesat în 16 mai 2019.
↑ Immenkamp, Beatrix (2024). „Criminalisation of hate speech and hate crime in selected EU countries” [Incriminarea discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură în anumite țări ale UE] (PDF) (în engleză). European Parliamentary Research Service. p. 5.
1 2 Lechtholz 2011, Czech Republic.
↑ Immenkamp, Beatrix (2024). „Criminalisation of hate speech and hate crime in selected EU countries” [Incriminarea discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură în anumite țări ale UE] (PDF) (în engleză). European Parliamentary Research Service. p. 7.
1 2 Lechtholz 2011, France.
↑ „Strafgesetzbuch (StGB) § 130 Volksverhetzung” [Codul penal (CP) § 130 Incitarea la ură] (în germană). Bundesamt für Justiz.
↑ Immenkamp, Beatrix (2024). „Criminalisation of hate speech and hate crime in selected EU countries” [Incriminarea discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură în anumite țări ale UE] (PDF) (în engleză). European Parliamentary Research Service. p. 6.
↑ Lechtholz 2011, Germany.
↑ „2017 Country Reports on Human Rights Practices: Hungary” [Rapoarte pe țări privind practicile în domeniul drepturilor omului, 2017: Ungaria]. U. S. Department of State (în engleză). 20 aprilie 2018. Accesat în 16 mai 2019.
↑ Lechtholz 2011, Hungary.
↑ „Denial of Holocaust -Prohibition- Law- 5746-1986-” [Legea nr. 5746 din 1986 privind interzicerea negării Holocaustului]. Israel Ministry of Foreign Affairs (în engleză). 8 iulie 1986. Accesat în 16 mai 2019.
↑ Lechtholz 2011, Israel.
↑ „2017 Country Reports on Human Rights Practices: Lithuania” [2017 Rapoarte de țară privind practicile în domeniul drepturilor omului: Lituania]. U. S. Department of State (în engleză). 20 aprilie 2018. Accesat în 16 mai 2019.
↑ „2017 Country Reports on Human Rights Practices: Luxembourg” [Rapoarte pe țări privind practicile în domeniul drepturilor omului – 2017: Luxemburg]. U. S. Department of State (în engleză). 20 aprilie 2018. Accesat în 16 mai 2019.
↑ Lechtholz 2011, Luxembourg.
↑ „The Act on the Institute of National Remembrance” [Legea privind Institutul Memoriei Naționale]. Institute of National Remembrance (în engleză). 16 iunie 2016. Arhivat din original la 30 august 2019. Accesat în 16 mai 2019.
↑ Immenkamp, Beatrix (2024). „Criminalisation of hate speech and hate crime in selected EU countries” [Incriminarea discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură în anumite țări ale UE] (PDF) (în engleză). European Parliamentary Research Service. p. 10.
↑ Lechtholz 2011, Poland'.
↑ „Comparative study on legislation sanctioning hate speech and discrimination in the member states of the European Union” [Studiu comparativ privind legislația care sancționează discursul instigator la ură și discriminarea în statele membre ale Uniunii Europene] (PDF). Comparative Study on Legislation Sanctioning Hate Speech and Discrimination in the Member States of the European Union (în engleză): 46, 47, 48. octombrie 2014. Arhivat din original (PDF) la 29 februarie 2024. Accesat în 16 mai 2026.
↑ Lechtholz 2011, Portugal.
↑ „Comparative study on legislation sanctioning hate speech and discrimination in the member states of the European Union” [Studiu comparativ privind legislația care sancționează discursul instigator la ură și discriminarea în statele membre ale Uniunii Europene] (PDF). Comparative Study on Legislation Sanctioning Hate Speech and Discrimination in the Member States of the European Union (în engleză): 57, 58, 59, 60. octombrie 2014. Arhivat din original (PDF) la 29 februarie 2024. Accesat în 16 mai 2026.
↑ Immenkamp, Beatrix (2024). „Criminalisation of hate speech and hate crime in selected EU countries” [Incriminarea discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură în anumite țări ale UE] (PDF) (în engleză). European Parliamentary Research Service. p. 10.
↑ Lechtholz 2011, Romania.
↑ „Comparative study on legislation sanctioning hate speech and discrimination in the member states of the European Union” [Studiu comparativ privind legislația care sancționează discursul instigator la ură și discriminarea în statele membre ale Uniunii Europene] (PDF). Comparative Study on Legislation Sanctioning Hate Speech and Discrimination in the Member States of the European Union (în engleză): 48, 49, 50, 51. octombrie 2014. Arhivat din original (PDF) la 29 februarie 2024. Accesat în 16 mai 2026.
↑ Immenkamp, Beatrix (2024). „Criminalisation of hate speech and hate crime in selected EU countries” [Incriminarea discursului instigator la ură și a infracțiunilor motivate de ură în anumite țări ale UE] (PDF) (în engleză). European Parliamentary Research Service. p. 11.
↑ Gorton, Sean (2015). „THE UNCERTAIN FUTURE OF GENOCIDE DENIAL LAWS IN THE EUROPEAN UNION” [VIITORUL INCERT AL LEGILOR PRIVIND NEGAREA GENOCIDULUI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ]. George Washington International Law Review (în engleză). 47 (2): 421–445.
↑ Lechtholz 2011, Switzerland.
↑ Lechtholz 2011, INTRODUCTION.
↑ „2007 Country Reports on Human Rights Practices: Czech Republic” [2007 Country Reports on Human Rights Practices: Czech Republic] (în engleză). US Department of State. 11 martie 2008. Accesat în 17 octombrie 2016.
↑ „Holodomor and Holocaust denial to be a criminal offense” [Negarea Holodomorului și a Holocaustului va fi considerată infracțiune]. day.kyiv.ua (în engleză). День. 2007.
↑ „1984: Themes, Motifs & Symbols” [1984: Teme, motive și simboluri] (în engleză). SparkNotes. Accesat în 17 octombrie 2016.
↑ Orwell, George (1991). „Capitolul III”. O mie nouă sute optzeci și patru. Tradus de Gafița, Mihnea. Univers. p. 42. ISBN 973-34-0220-6.
↑
- de Franz Kurowski în Catalogul Bibliotecii Naționale a Germaniei

Bibliografie

Anscombe, Frederick (2006). „The Ottoman Empire in Recent International Politics – II: The Case of Kosovo” (PDF). The International History Review. 28 (4): 758–793. doi:10.1080/07075332.2006.9641103. JSTOR 40109813. Arhivat din original (PDF) la 24 septembrie 2019. Accesat în 24 septembrie 2019.
Bećirević, Edina (2014). Genocide on the Drina River. Yale University Press. ISBN 9780300192582 – via Google Books.
Cohen, Philip J. (1996). Serbia's Secret War: Propaganda and the Deceit of History. College Station, Texas: Texas A&M University Press. ISBN 0-89096-760-1.
Djilas, Aleksa (1998). „Imagining Kosovo: A Biased New Account Fans Western Confusion”. Foreign Affairs. 77 (5): 124–131. doi:10.2307/20049055. JSTOR 20049055.
Emmert, Thomas (1999). „Challenging myth in a short history of Kosovo”. Journal of Southern Europe and the Balkans Online. 1 (2): 217–221. doi:10.1080/14613199908414002.
Howe, K (2003). The Quest for Origins – Who First Discovered and Settled New Zealand and the Pacific Islands? (în engleză). Penguin Books Press. ISBN 9780143008453.
Lechtholz-Zey, Jacqueline. „The Laws Banning Holocaust Denial” [Legile care interzic negarea Holocaustului] (PDF) (în engleză). Genocide Prevention Now. Arhivat din original (PDF) la 27 octombrie 2011.
Perica, Vjekoslav (2002). Balkan idols: Religion and nationalism in Yugoslav states. Oxford University Press. ISBN 9780195174298.