Scoția și Anglia: o coroană comună din 1603, un singur regat din 1707

Origini: 400–943

Începând cu secolul al V-lea, nordul Marii Britanii a fost împărțit într-o serie de regate mărunte. Dintre acestea, cele mai importante patru au fost cele ale picților în nord-est, scoțienii din Dalriada în vest, britanicii din Strathclyde în sud-vest și regatul anglic Bernicia (care s-a unit cu Deira pentru a forma Northumbria în 653) în sud-est, întinzându-se până în nordul Angliei moderne.

În 793, au început raiduri feroce ale vikingilor asupra mănăstirilor, precum cele de la Iona și Lindisfarne, creând frică și confuzie în regatele din nordul Marii Britanii. Orkney, Shetland și Insulele de Vest au căzut în cele din urmă în mâinile nordicilor.^[1] Într-o bătălie decisivă din 839, regele picților, Uuen, și regele Dalriada, Áed, au fost uciși de vikingi. Aceasta a dus la o perioadă de instabilitate, care a culminat cu ascensiunea lui Cínaed mac Ailpín (Kenneth MacAlpin) ca „rege al picților” în anii 840 (datat în mod tradițional în 843),^[2] și a adus la putere Casa de Alpin.^[3]

Sub Casa de Alpin, a existat un proces pe termen lung de gaelizare a regatelor picte, care au adoptat limba și obiceiurile gaelice. A existat, de asemenea, o fuziune a regatelor gaelice (scoțiene) și picte, deși istoricii dezbat dacă a fost o preluare pictă a Dalriada sau invers. Când a murit ca rege al regatului unit în 900, unul dintre succesorii lui Kenneth, Domnall al II-lea (Donald al II-lea), a fost primul om numit rí Alban (Regele Albei).^[4] Termenul latin Scotia avea să fie folosit din ce în ce mai mult pentru a descrie inima acestor regi, la nord de râul Forth, iar în cele din urmă întreaga zonă controlată de regii săi avea să fie denumită, în engleză, Scoția.^[5] Lunga domnie (900–942/3) a succesorului lui Donald, Causantín (Constantin al II-lea), este adesea considerată cheia formării Regatului Alba/Scoția, iar mai târziu i s-a atribuit aducerea creștinismului scoțian în conformitate cu Biserica Catolică.^[6]

Extinderea: 943–1513

Máel Coluim I (Malcolm I) (c. 943–954) se crede că a anexat Regatul Strathclyde, asupra căruia regii din Alba exercitaseră probabil o oarecare autoritate încă de la sfârșitul secolului al IX-lea.^[7] Succesorul său, Indulf Agresorul, a fost descris ca rege al Strathclydei înainte de a moșteni tronul din Alba; i se atribuie anexarea ulterioară a unor părți din Lothian, inclusiv Edinburgh, din Regatul Northumbriei. Domnia lui David I a fost caracterizată ca o „Revoluție davidiană”,^[8][9] în care a introdus un sistem de proprietate funciară feudală, a înființat primele orașe regale din Scoția și prima monedă scoțiană înregistrată și a continuat un proces de reforme religioase și juridice.^[10]

Până-n secolul XIII granița cu Anglia a fost foarte fluidă, Northumbria fiind anexată la Scoția de către David I, dar pierdută sub domnia nepotului și succesorului său, Malcolm al IV-lea, în 1157.^[11] Tratatul de la York (1237) a fixat frontierele cu o Anglie apropiată de frontierele sale moderne.^[12]

În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, scoțienii anexaseră restul coastei vestice deținute de norvegieni după impasul din Bătălia de la Largs și Tratatul de la Perth din 1266.^[13] Insula Man a căzut sub control englez, din partea norvegienilor, în secolul al XIV-lea, în ciuda mai multor încercări de a o cuceri pentru Scoția.^[14]

Englezii au ocupat pentru scurt timp cea mai mare parte a Scoției, sub Eduard I. Sub Eduard al III-lea, englezii l-au susținut pe Eduard Balliol, fiul regelui John Balliol, în încercarea de a recupera tronul tatălui său și de a restaura pământurile lorzilor scoțieni deposedate de Robert I și succesorii săi în secolul al XIV-lea în Războaiele de Independență (1296–1357). Regele Franței a încercat să zădărnicească această acțiune, în conformitate cu termenii a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Vechea Alianță, care prevedea ajutor reciproc împotriva englezilor.

În secolele al XV-lea și începutul al XVI-lea, sub dinastia Stuard, în ciuda unei istorii politice turbulente, Coroana a câștigat un control politic mai mare în detrimentul lorzilor independenți și a recâștigat cea mai mare parte a teritoriului pierdut până în jurul granițelor moderne ale țării.^[15] Zestrea Insulelor Orkney și Shetland, acordată de coroana norvegiană în 1468, a fost ultima mare achiziție de terenuri pentru regat.^[16] În 1482, fortăreața de frontieră Berwick - cel mai mare port din Scoția medievală - a căzut din nou în mâinile englezilor; aceasta a fost ultima dată când și-a schimbat stăpânul.^[15] Vechea Alianță cu Franța a angajat Scoția în acțiune în Războiul Ligii de la Cambrai, rezultând în înfrângerea grea a unei armate scoțiene în Bătălia de la Flodden Field în 1513 și moartea regelui Iacob al IV-lea. A urmat o lungă perioadă de instabilitate politică.^[17]

Consolidarea: 1513–1690

În secolul al XVI-lea, sub Iacob al V-lea al Scoției și Maria Stuart, Coroana și curtea au preluat multe din atributele renașterii și noii monarhii, în ciuda îndelungatelor minorități regale, a războaielor civile și a intervențiilor englezilor și francezilor.^[18] La mijlocul secolului al XVI-lea, Reforma scoțiană a fost puternic influențată de calvinism, ceea ce a dus la iconoclasm pe scară largă și la introducerea unui sistem prezbiterian de organizare și disciplină care avea să aibă un impact major asupra vieții scoțiene.^[19]

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Iacob al VI-lea a devenit o figură intelectuală importantă, cu o autoritate considerabilă asupra regatului.^[20] În 1603, a moștenit tronurile Angliei și Irlandei de la verișoara sa fără copii, Elisabeta I, creând o Uniune a Coroanelor care a lăsat cele trei state cu identități și instituții separate. De asemenea, a mutat centrul patronajului și puterii regale la Londra.^[21]

Când fiul lui Iacob, Carol I, a încercat să impună elemente ale așezării religioase engleze în Scoția, rezultatul a fost Războaiele Episcopilor (1637–1640), care s-au încheiat cu înfrângerea regelui și cu un stat prezbiterian covenanter practic independent în Scoția.^[22] De asemenea, acestea au contribuit la precipitarea Războaielor celor Trei Regate, timp în care scoțienii au efectuat intervenții militare majore.

După înfrângerea lui Carol I, scoțienii l-au susținut pe rege în cel de-al Doilea Război Civil Englez; după execuția sa, l-au proclamat rege pe fiul său, Carol al II-lea, ceea ce a dus la războiul anglo-scoțian din 1650–1652 împotriva regimului republican emergent al parlamentarilor din Anglia, condus de Oliver Cromwell. Rezultatele au fost o serie de înfrângeri și încorporarea de scurtă durată a Scoției sub Commonwealthul Angliei, Scoției și Irlandei (1653–1660).^[23]

După restaurarea monarhiei din 1660, Scoția și-a recăpătat statutul și instituțiile separate, în timp ce centrul puterii politice a rămas la Londra.^[24] După Revoluția Glorioasă din 1688–1689, în care Iacob al VII-lea a fost detronat de fiica sa, Maria, și de soțul acesteia, William de Orange, în Anglia, Scoția i-a acceptat în temeiul Legii privind revendicarea drepturilor din 1689,^[24] dar principala linie ereditară detronată a Stuarților a devenit un focar de nemulțumire politică cunoscută sub numele de iacobitism, ducând la o serie de invazii și rebeliuni concentrate în principal pe Munții Scoției.^[25]

Tratatul de Uniune: 1690–1707

După gravele dislocări economice din anii 1690, au existat mișcări care au dus la uniunea politică cu Anglia sub numele de Regatul Marii Britanii, care a intrat în vigoare la 1 mai 1707. Parlamentele englez și scoțian au fost înlocuite de un Parlament combinat al Marii Britanii, care s-a întrunit la Westminster și a continuat în mare parte tradițiile englezești fără întrerupere. Patruzeci și cinci de scoțieni au fost adăugați celor 513 membri ai Camerei Comunelor și 16 scoțieni la cei 190 de membri ai Camerei Lorzilor. A fost, de asemenea, o uniune economică completă, înlocuind sistemele scoțiene de monedă, impozitare și legi care reglementează comerțul.^[26]

Guvernarea

Regatul unificat al Albei a păstrat unele dintre aspectele rituale ale regalității picte și scoțiene. Acestea pot fi observate în elaboratul ritual de încoronare de la Piatra Destinului din Abația Scone.^[27] În timp ce monarhia scoțiană în Evul Mediu a fost o instituție în mare parte itinerantă, Scone a rămas una dintre cele mai importante locații ale sale, castelele regale de la Stirling și Perth devenind semnificative în Evul Mediu târziu, înainte ca Edinburgh să se dezvolte ca capitală în a doua jumătate a secolului al XV-lea.^[28]

Coroana a rămas cel mai important element al guvernării, în ciuda numeroaselor perioade de domnie a unor regi minori. La sfârșitul Evului Mediu, aceasta a cunoscut o mare parte din ascensiunea asociată cu noii monarhi în alte părți ale Europei.^[29] Teoriile monarhiei constituționale și ale rezistenței au fost articulate de scoțieni, în special de George Buchanan, în secolul al XVI-lea, dar Iacob al VI-lea al Scoției a avansat teoria dreptului divin al regilor, iar aceste dezbateri au fost reiterate în domniile și crizele ulterioare. Curtea a rămas în centrul vieții politice și, în secolul al XVI-lea, a devenit un centru major de expoziții și mecenat artistic, până când a fost efectiv dizolvată odată cu Uniunea Coroanelor în 1603.^[30] Consiliul de Coroană al Scoției era organismul care îl consilia pe monarhul scoțian. În timpul existenței sale, Consiliul de Coroană al Scoției a fost considerat în esență guvernul Regatului Scoției și era văzut ca cel mai important element al guvernării centrale.^[31]

În gama funcțiilor sale, consiliul era adesea mai important decât Stările în conducerea țării. Registrele sale includ o gamă largă de materiale despre afacerile politice, administrative, economice și sociale ale țării. Consiliul supraveghea administrarea legii, reglementa comerțul și transportul maritim, lua măsuri de urgență împotriva ciumei, acorda licențe de călătorie, administra jurăminte de credință, a alungat cerșetorii și romii, se ocupa de vrăjitoare, recuzanți, Covenanterii și iacobiții și aborda problema fărădelegii din Highlands și din Borders.^[31]

Coroana Scoțiană a adoptat funcțiile convenționale ale instanțelor din Europa de Vest, inclusiv Înalt Steward, Șambelan, Lord Înalt Constable, Earl Marischal și Lord Cancelar.^[32] Consiliul Regelui a apărut ca un organism cu normă întreagă în secolul al XV-lea, dominat din ce în ce mai mult de laici și esențial pentru administrarea justiției.^[33] Consiliul Privat, care s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XVI-lea,^[34] și marile funcții de stat, inclusiv cancelarul, secretarul și trezorierul, au rămas centrale în administrarea guvernului, chiar și după plecarea monarhilor Stuart pentru a domni în Anglia din 1603.^[35] Cu toate acestea, a fost adesea marginalizat și a fost abolit după Actele Unirii din 1707, cu o conducere directă de la Londra.^[36]

Coroana Scoțiană a adoptat funcțiile convenționale ale instanțelor din Europa de Vest, inclusiv Înalt Steward, Șambelan, Lord Înalt Contabil, Conte Mareșal și Lord Cancelar. Consiliul Regelui a apărut ca un organism cu normă întreagă în secolul al XV-lea, dominat din ce în ce mai mult de laici și esențial pentru administrarea justiției. Consiliul de Coroană, care s-a dezvoltat la mijlocul secolului al XVI-lea, și marile funcții de stat, inclusiv cancelarul, secretarul și trezorierul, au rămas centrale în administrarea guvernului, chiar și după plecarea monarhilor Stuart pentru a domni în Anglia din 1603. Cu toate acestea, a fost adesea marginalizat și a fost abolit după Actele de Uniune din 1707, cu conducere directă de la Londra.

Parlamentul Scoției a apărut, de asemenea, ca o instituție juridică majoră, dobândind atribuții de supraveghere a impozitării și politicii.^[37] Până la sfârșitul Evului Mediu, acesta se întrunea aproape în fiecare an, parțial din pricina minorităților regale și regențelor frecvente din acea perioadă, care l-ar fi putut împiedica să fie marginalizat de monarhie.^[38] În epoca modernă timpurie, parlamentul a fost, de asemenea, vital pentru conducerea țării, stabilind legi și impozite, dar a avut o soartă fluctuantă și nu a fost niciodată la fel de central în viața națională ca omologul său din Anglia.^[39]

În perioada incipientă, regii scoțieni depindeau de marii lorzi cunoscuți sub numele de mormaeri (mai târziu conți) și toísechs (mai târziu thanes), dar începând cu domnia lui David I, au fost introduse sheriffdom-urile, care au permis un control mai direct și au limitat treptat puterea principalelor lorzii.^[40] În secolul al XVII-lea, crearea judecătorilor de pace și a Comisarului de Aprovizionare a contribuit la creșterea eficienței administrației locale.^[41] Existența continuă a curților baronice și introducerea sesiunilor bisericești au contribuit la consolidarea puterii lairzilor locali.^[42]

Legile și sistemul judiciar

Legea scoțiană s-a dezvoltat într-un sistem distinct în Evul Mediu și a fost reformată și codificată în secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Cunoașterea naturii dreptului scoțian înainte de secolul al XI-lea este în mare parte speculativă,^[43] dar probabil era un amestec de tradiții juridice care reprezentau diferitele culturi care locuiau pe acel pământ la acea vreme, inclusiv obiceiuri celtice, britanice, irlandeze și anglo-saxone.^[44] Tractatul legal, Leges inter Brettos et Scottos, a stabilit un sistem de compensare pentru vătămări corporale și deces bazat pe ranguri și solidaritatea grupurilor de rudenie.^[45] Existau tribunale populare sau comhdhails, indicate de zeci de nume de locuri în estul Scoției.^[40] În zonele controlate de scandinavi, legea Udal a format baza sistemului juridic și se știe că Hebridele erau impozitate folosind măsura Ounceland.^[46] Althings erau adunări guvernamentale în aer liber care se întruneau în prezența Jarl-ului, iar ședințele erau deschise practic tuturor „oamenilor liberi”. În cadrul acestor sesiuni se luau decizii, se adoptau legi și se soluționau reclamații.^[47]

Introducerea feudalismului în timpul domniei lui David I al Scoției avea să aibă un impact profund asupra dezvoltării dreptului scoțian, stabilind proprietatea funciară feudală asupra multor părți din sud și est, care s-a extins în cele din urmă spre nord.^[48] Șerifii, numiți inițial de rege ca administratori regali și colectori de taxe, au dezvoltat funcții juridice.^[49] Lorzii feudali țineau, de asemenea, instanțe pentru a soluționa disputele dintre arendașii lor.

Până în secolul al XIV-lea, unele dintre aceste curți feudale se transformaseră în „regate mărunte” unde curțile regelui nu aveau autoritate, cu excepția cazurilor de trădare.^[50] De asemenea, orașele aveau legi locale care se ocupau în principal de chestiuni comerciale și de negoț și este posibil să fi devenit similare ca funcție cu curțile șerifului.^[51] Curțile ecleziastice aveau jurisdicție exclusivă asupra unor chestiuni precum căsătoria, contractele încheiate sub jurământ, moștenirea și legitimitatea.^[52] Judeces erau adesea funcționari regali care supravegheau „curțile” baroniale, abațiale și alte „curți” de rang inferior.^[53] Cu toate acestea, principalul funcționar al legii în Regatul Scoției post-davidian era Justițiarul, care supraveghea curțile și raporta personal regelui. În mod normal, existau două Justițiare, organizate după granițele lingvistice: Justițiarul Scoției și Justițiarul Lothian, dar uneori Galloway avea și propriul Justițiar.^[53] Dreptul comun scoțian, jus commune, a început să prindă contur la sfârșitul perioadei, asimilând dreptul gaelic și britanic cu practicile din Anglia anglo-normandă și de pe continent.^[54]

Există unele dovezi că, în perioada controlului englez asupra Scoției, Eduard I al Angliei a încercat să abolească legile scoțiene în opoziție cu legislația engleză, așa cum făcuse și în Țara Galilor.^[55][56] Sub Robert I, în 1318, un parlament de la Scone a adoptat un cod de legi care se inspira din practici mai vechi. Acesta a codificat procedurile pentru procesele penale și protecția vasalilor împotriva expulzării de pe pământ.^[57] Din secolul al XIV-lea, există exemple care au supraviețuit din literatura juridică scoțiană timpurie, cum ar fi Regiam Majestatem (despre procedura la curțile regale) și Quoniam Attachiamenta (despre procedura la curtea baronilor), care se inspirau atât din dreptul comun, cât și din dreptul roman.^[58]

Legile cutumiare, cum ar fi Legea Clanului MacDuff, au fost atacate de Dinastia Stuart, care, în consecință, a extins sfera de aplicare a dreptului comun scoțian.^[59] Încă de la domnia regelui Iacob I, a început să se dezvolte o profesie juridică, iar administrarea justiției penale și civile a fost centralizată.^[60] Activitatea tot mai mare a parlamentului și centralizarea administrației în Scoția au necesitat o mai bună diseminare a actelor parlamentului către instanțele judecătorești și alți autorități care aplicau legea.^[61] La sfârșitul secolului al XV-lea, s-au întreprins încercări nereușite de a forma comisii de experți pentru a codifica, actualiza sau defini dreptul scoțian.^[62] Practica generală din această perioadă, așa cum reiese din înregistrările cazurilor, pare să fi fost de a se respecta legile scoțiene specifice pe o anumită chestiune, atunci când acestea erau disponibile, și de a completa orice lacune cu prevederi din dreptul comun cuprinse în dreptul civil și canonic, care aveau avantajul de a fi scrise.^[63]

Sub Iacob al IV-lea, funcțiile juridice ale consiliului au fost raționalizate, o Curte Regală de Sesiune întrunindu-se zilnic la Edinburgh pentru a soluționa cauzele civile. În 1514, funcția de judecător general a fost creată pentru Contele de Argyll (și deținută de familia sa până în 1628).^[64] În 1532, a fost fondat Colegiul Regal de Justiție, ceea ce a dus la formarea și profesionalizarea unui grup emergent de avocați de carieră. Curtea de Sesiune a pus un accent din ce în ce mai mare pe independența sa față de influență, inclusiv față de rege, și pe jurisdicția superioară asupra justiției locale. Judecătorii săi au fost din ce în ce mai capabili să controleze accesul în propriile rânduri.^[65] În 1672, Înalta Curte de Justiție a fost fondată din Colegiul de Justiție ca o curte supremă de apel.^[66]

Monedă

David I este primul rege scoțian cunoscut care și-a produs propria monedă. Curând au apărut monetării la Edinburgh, Berwick și Roxburgh.^[67] Monedele scoțiene timpurii erau similare cu cele englezești, dar cu capul regelui în profil în loc de față.^[68] Numărul de monede bătute a fost mic, iar monedele englezești au rămas probabil mai răspândite în această perioadă.^[67] Prima monedă de aur a fost o monedă nobilă (6 șilingi și 8 pence) a lui David al II-lea.^[69] Sub Iacob I au fost introduși penny și halfpenny de bilon (un aliaj de argint cu un metal de bază), iar farthing-urile de cupru au apărut sub Iacob al III-lea.^[69] În timpul domniei lui Iacob al V-lea au fost emise bawbee-ul (1¹⁄₂ pence) și half-bawbee-ul, iar în timpul domniei Mariei, regina Scoției, a fost emisă o monedă de doi pence, hardhead-ul, pentru a ajuta „oamenii de rând să cumpere pâine, băutură, carne și pește”. Monedele de bilon au fost întrerupte după 1603, dar monedele de doi pence din cupru au continuat să fie emise până la Actul de Uniune din 1707.^[67]

Monedele scoțiene timpurii aveau un conținut de argint practic identic cu cele englezești, dar începând cu anul 1300, conținutul lor de argint a început să se deprecieze mai rapid decât în Anglia. Între 1300 și 1605, monedele scoțiene au pierdut din valoarea argintului în medie cu 12% pe deceniu, de trei ori mai mult decât rata din Anglia. Penny-ul scoțian a devenit o monedă din metal de bază până în jurul anului 1484 și a dispărut practic ca monedă separată începând cu anul 1513.^[68] În 1356, o proclamație englezească a interzis circulația monedelor scoțiene de calitate inferioară în Anglia. După unirea coroanelor scoțiană și engleză în 1603, lira scoțiană a fost reformată pentru a se potrivi îndeaproape cu monedele de liră sterlină, 12 lire sterline scoțiene fiind egale cu 1 liră sterlină.^[67] Parlamentul Scoției a adoptat propuneri în 1695 pentru înființarea Băncii Scoției.^[70] Banca a emis bancnote de liră sterlină din 1704, care aveau valoarea nominală de 12 lire sterline scoțiene. Moneda scoțiană a fost abolită după Actul de Uniune din 1707, monedele scoțiene aflate în circulație fiind retrase pentru a fi rebătute conform standardelor englezești.^[71]

Geografie

La granițele sale din 1707, Regatul Scoției avea o suprafață de jumătate din cea a Angliei și Țării Galilor, dar cu numeroasele sale golfuri, insule și lacuri interioare, avea aproximativ aceeași lungime a coastei, adică 6.400 kilometri.^[72] Scoția are peste 790 de insule în largul mării, majoritatea fiind împărțite în patru grupuri principale: Shetland, Orkney și Hebride, subdivizate în Hebridele Interioare și Hebridele Exterioare.^[73] Doar o cincime din Scoția se află la mai puțin de 60 de metri deasupra nivelului mării.^[72] Factorul definitoriu în geografia Scoției este distincția dintre zonele muntoase și insulele din nord și vest și zonele joase din sud și est. Zonele muntoase sunt împărțite în continuare în zonele muntoase de nord-vest și Munții Grampieni de linia de falie a râului Great Glen. Zonele joase sunt împărțite în centura fertilă a zonelor joase centrale și terenul mai înalt al Southern Uplands, care includeau dealurile Cheviot, peste care trecea granița cu Anglia.^[74] Zona centrală de câmpie are o lățime medie de aproximativ 80 de kilometri^[75] și, deoarece conține cea mai mare parte a terenurilor agricole de bună calitate și are comunicații mai ușoare, putea susține cea mai mare parte a urbanizării și a elementelor de guvernare convențională.^[76] Cu toate acestea, Southern Uplands și în special zonele muntoase erau mai puțin productive din punct de vedere economic și mult mai dificil de guvernat.^[77]

Poziția sa est-atlantică înseamnă că Scoția are precipitații foarte abundente: astăzi aproximativ 700 mm pe an în est și peste 1000 mm în vest. Acest lucru a încurajat răspândirea mlaștinilor de acoperire, a căror aciditate, combinată cu nivelul ridicat de vânt și pulverizare cu sare, a făcut ca majoritatea insulelor să fie lipsite de copaci. Existența dealurilor, munților, nisipurilor mișcătoare și mlaștinilor a făcut comunicarea internă și cucerirea extrem de dificile și ar fi putut contribui la natura fragmentată a puterii politice.^[72] Zonele înalte și zonele muntoase au avut un sezon de creștere relativ scurt, în cazul extrem al Munților Grampieni superiori un sezon fără gheață de patru luni sau mai puțin, iar pentru o mare parte din zonele înalte și zonele muntoase de șapte luni sau mai puțin. Epoca modernă timpurie a văzut, de asemenea, impactul micii ere glaciare, în 1564 înregistrând treizeci și trei de zile de îngheț continuu, în care râurile și lacurile au înghețat, ducând la o serie de crize de subzistență până în anii 1690.^[78]

Demografie

De la formarea Regatului Alba în secolul al X-lea până înainte de sosirea morții negre în 1349, estimările bazate pe suprafața terenului arabil sugerează că populația ar fi putut crește de la o jumătate de milion la un milion.^[79] Deși nu există documentație fiabilă privind impactul ciumei, există numeroase referințe anecdotice la terenuri abandonate în deceniile următoare. Dacă modelul a urmat același model din Anglia, atunci populația ar fi putut scădea la doar o jumătate de milion până la sfârșitul secolului al XV-lea.^[80]

Comparativ cu situația de după redistribuirea populației în timpul perioadei de strămutare a Munților Scoției și al revoluției industriale, aceste cifre ar fi fost relativ uniform distribuite în tot regatul, aproximativ jumătate locuind la nord de râul Tay.^[81] Poate zece procente din populație locuia într-unul dintre numeroasele orașe care au apărut în perioada medievală târzie, în principal în est și sud. Acestea ar fi avut o populație medie de aproximativ 2000 de locuitori, dar multe ar fi fost mult mai mici de 1000, iar cel mai mare, Edinburgh, avea probabil o populație de peste 10.000 de locuitori până la sfârșitul epocii medievale.^[82]

Inflația prețurilor, care reflectă în general cererea tot mai mare de alimente, sugerează că populația a crescut probabil în prima jumătate a secolului al XVI-lea, stabilizându-se după foametea din 1595, deoarece prețurile erau relativ stabile la începutul secolului al XVII-lea.^[83] Calculele bazate pe declarațiile de impozit pe vatră pentru 1691 indică o populație de 1.234.575 de locuitori, dar această cifră ar fi putut fi serios afectată de foametele ulterioare de la sfârșitul anilor 1690.^[84] Până în 1750, Edinburgh, cu suburbiile sale, a ajuns la 57.000 de locuitori. Singurele alte orașe cu peste 10.000 de locuitori în aceeași perioadă erau Glasgow cu 32.000, Aberdeen cu aproximativ 16.000 și Dundee cu 12.000.^[85]

Limbă

Sursele istorice, precum și dovezile toponimice, indică modurile în care limba pictică din nord și limbile cumbrice din sud au fost suprapuse și înlocuite de gaelică, engleză veche și mai târziu nordică în Evul Mediu Timpuriu.^[86] Până în Evul Mediu Mijlociu, majoritatea locuitorilor din Scoția vorbeau limba gaelică, pe atunci numită pur și simplu scoțiană sau, în latină, lingua scotica.^[87] În Insulele Nordice, limba nordică adusă de ocupanții și coloniștii scandinavi a evoluat în limba norn locală, care a persistat până la sfârșitul secolului al XVIII-lea,^[88] iar limba norvegiană ar fi putut supraviețui și ca limbă vorbită până în secolul al XVI-lea în Hebridele Exterioare.^[89] Franceza, flamanda și în special engleza au devenit principalele limbi ale orașelor scoțiene, majoritatea fiind situate în sud și est, o zonă în care coloniștii englezi aduseseră deja o formă de engleză veche. În ultima parte a secolului al XII-lea, scriitorul Adam de Dryburgh a descris Lothianul de câmpie drept „Țara Englezilor în Regatul Scoției”.^[90] Cel puțin de la urcarea pe tron ​​a lui David I, gaelica a încetat să mai fie limba principală a curții regale și a fost probabil înlocuită de franceză, după cum o demonstrează relatările din cronicile contemporane, literatura și traducerile documentelor administrative în limba franceză.^[91][92]

În Evul Mediu Târziu, scoțiana timpurie, numită pe atunci engleză, a devenit limba vorbită dominantă a regatului, cu excepția regiunilor Munților Scoțieni, Islands și Galloway.^[93] A fost derivată în mare parte din engleza veche, cu adăugarea de elemente din gaelică și franceză. Deși semăna cu limba vorbită în nordul Angliei, a devenit un dialect distinct de la sfârșitul secolului al XIV-lea încoace.^[94] A început să fie adoptată de elita conducătoare pe măsură ce aceasta abandona treptat franceza. Până în secolul al XV-lea, era limbă guvernamentală, actele parlamentare, înregistrările consiliului și conturile trezorierului o foloseau aproape toate începând cu domnia lui Iacob I. Drept urmare, gaelica, odinioară dominantă la nord de Tay, a început să intre într-un declin constant.^[94] Scriitorii din Lowlands au început să trateze gaelica ca pe o limbă de mâna a doua, rustică și chiar amuzantă, contribuind la conturarea atitudinilor față de regiunea Munților Scoției și la crearea unei prăpastii culturale cu Lowlands.^[94]

De la mijlocul secolului al XVI-lea, limba scoțiană scrisă a fost din ce în ce mai influențată de engleza standard în curs de dezvoltare din sudul Angliei, datorită evoluției interacțiunilor regale și politice cu Anglia.^[95] Odată cu creșterea influenței și a disponibilității cărților tipărite în Anglia, majoritatea scrierilor din Scoția au început să se facă în stil englezesc.^[96] Spre deosebire de mulți dintre predecesorii săi, Iacob al VI-lea disprețuia, în general, cultura gaelică.^[97] După ce a preamărit virtuțile „poeziei” scoțiene, după urcarea sa pe tronul Angliei, a favorizat din ce în ce mai mult limba din sudul Angliei. În 1611, Biserica a adoptat versiunea autorizată a regelui Iacob a Bibliei din 1611. În 1617, interpreții au fost declarați necesari în portul Londra, deoarece scoțienii și englezii „nu erau atât de diferiți în ceea ce privește înțelegerea unii altora”. Jenny Wormald îl descrie pe Iacob ca fiind creatorul unui „sistem cu trei niveluri, cu gaelica la bază și engleza la vârf”.^[98]

Religie

Regatele picte și scoțiene care aveau să formeze baza Regatului Alba au fost în mare parte convertite de misonarii irlandezo-scoțieni asociați cu figuri precum Sfântul Columba, din secolele al V-lea până în al VII-lea. Aceste misiuni au avut tendința de a înființa instituții monastice și biserici colegiale care deserveau zone întinse.^[99] Parțial ca urmare a acestor factori, unii cercetători au identificat o formă distinctă de creștinism celtic, în care abații erau mai importanți decât episcopii, atitudinile față de celibatul clerical erau mai relaxate și existau unele diferențe semnificative în practică față de creștinismul roman, în special forma tonsurii și metoda de calculare a Paștelui. Majoritatea acestor probleme fuseseră rezolvate până la mijlocul secolului al VII-lea.^[100] După reconvertirea Scoției scandinave din secolul al X-lea, creștinismul sub autoritatea papală a fost religia dominantă a regatului.^[101]

În perioada normandă, biserica scoțiană a trecut printr-o serie de reforme și transformări. Cu patronaj regal și laic, s-a dezvoltat o structură parohială mai clară, bazată pe bisericile locale.^[102] Un număr mare de noi fundații, care au urmat formele continentale de monahism reformat, au început să predomine, iar biserica scoțiană și-a stabilit independența față de Anglia, a dezvoltat o structură diecezană mai clară, devenind o „fiică specială a scaunului Romei”, dar lipsindu-i conducerea sub forma arhiepiscopilor.^[103] La sfârșitul Evului Mediu, problemele schismei din Biserica Catolică au permis Coroanei Scoțiene să câștige o influență mai mare asupra numirilor în funcții de conducere, iar două arhiepiscopii au fost înființate până la sfârșitul secolului al XV-lea.^[104] În timp ce unii istorici au observat un declin al monahismului la sfârșitul Evului Mediu, ordinele călugărești ale călugărilor au crescut, în special în orașele în expansiune, pentru a satisface nevoile spirituale ale populației. De asemenea, au proliferat noi sfinți și culte devoționale. În ciuda problemelor legate de numărul și calitatea clerului după moartea neagră din secolul al XIV-lea și a unor dovezi de erezie în această perioadă, Biserica din Scoția a rămas relativ stabilă înainte de secolul al XVI-lea.^[104]

În secolul al XVI-lea, Scoția a trecut printr-o reformă protestantă care a creat o biserică națională predominant calvinistă, Biserica Scoției (cunoscută și sub numele de „Kirk”), care avea o perspectivă puternic prezbiteriană, reducând drastic puterile episcopilor, deși nu le-a abolit. Învățăturile lui Martin Luther și apoi ale lui Ioan Calvin au început să influențeze Scoția, în special prin intermediul savanților scoțieni care vizitaseră universități continentale și engleze. Deosebit de importantă a fost opera luteranului scoțian Patrick Hamilton.^[105] Execuția sa împreună cu alți predicatori protestanți în 1528 și a lui George Wishart, influențat de Zwingli, în 1546, care a fost ars pe rug în St Andrews, nu au contribuit cu nimic la oprirea dezvoltării acestor idei. Susținătorii lui Wishart au ocupat Castelul St Andrews, pe care l-au deținut timp de un an înainte de a fi înfrânți cu ajutorul forțelor franceze. Supraviețuitorii, inclusiv capelanul John Knox, au fost condamnați să fie sclavi la galeon, ceea ce a contribuit la crearea resentimentelor față de francezi și martiri ai cauzei protestante.^[106] Toleranța limitată și influența scoțienilor și protestanților exilați din alte țări au dus la extinderea protestantismului, un grup de lairzi declarându-se Lorzi ai Congregației în 1557. Până în 1560, un grup relativ mic de protestanți era în măsură să impună reforma bisericii scoțiene. O mărturisire de credință, care respingea jurisdicția papală și liturghia, a fost adoptată de Parlamentul Scoțian în 1560.^[107] Calvinismul reformatorilor conduși de Knox a dus la o înțelegere care a adoptat un sistem prezbiterian și a respins majoritatea elementelor elaborate ale bisericii medievale. Acest lucru a conferit o putere considerabilă în cadrul noii biserici moșierilor locali, care adesea aveau control asupra numirii clerului, ceea ce a dus la un iconoclasm răspândit, dar în general ordonat. În acest moment, majoritatea populației era probabil încă catolică, iar biserica avea să întâmpine dificultăți în a pătrunde în Munții Scoției și Insule, dar a început un proces treptat de convertire și consolidare care, în comparație cu reformele din alte părți, a fost condus cu relativ puține persecuții.^[108]

În 1635, Carol I a autorizat o carte de canoane care l-a numit conducător al Bisericii, a ordonat un ritual nepopular și a impus utilizarea unei noi liturghii. Când liturghia a apărut în 1637, a fost văzută ca o Carte de Rugăciuni în stil englezesc, ceea ce a dus la furie și revolte pe scară largă.^[109] Reprezentanții diferitelor sectoare ale societății scoțiene au elaborat legământul național la 28 februarie 1638, opunându-se inovațiilor liturgice ale regelui.^[110] Susținătorii regelui nu au reușit să înăbușe rebeliunea, iar regele a refuzat să facă compromisuri. În decembrie același an, lucrurile au mers și mai departe, când, la o reuniune a Adunării Generale din Glasgow, episcopii scoțieni au fost excluși oficial din Biserică, care a fost apoi înființată pe o bază prezbiteriană completă. Victoria în Războaiele Episcopilor rezultate a asigurat Biserica Prezbiteriană și a precipitat izbucnirea războaielor civile din anii 1640.^[111] Dezacordurile privind colaborarea cu regalismul au creat un conflict major între protestatari și adepții rezoluțiilor, care a devenit o diviziune pe termen lung în cadrul bisericii.^[112]

La Restaurarea monarhiei în 1660, legislația a fost revocată până în 1633, eliminând câștigurile Covenanterilor din Războaiele Episcopilor, dar disciplina sesiunilor bisericești, a presbiteriei și a sinoadelor a fost reînnoită.^[113] Reintroducerea episcopatului a fost o sursă de probleme deosebite în sud-vestul țării, o zonă cu puternice simpatii prezbiteriene. Abandonând biserica oficială, mulți dintre oamenii de aici au început să participe la adunări ilegale pe câmp conduse de pastori excluși, cunoscuți sub numele de conventiculi.^[114] La începutul anilor 1680, a început o fază mai intensă de persecuție, în ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu în istoriografia protestantă drept „Timpul uciderii”.^[115] După Revoluția Glorioasă, prezbiterianismul a fost restaurat, iar episcopii, care în general îl susținuseră pe Iacob al VII-lea, au fost aboliți. Cu toate acestea, William, care era mai tolerant decât avea tendința să fie biserica, a adoptat legi care restabiliseră clerul episcopal exclus după revoluție. Rezultatul a fost o biserică divizată între facțiuni, cu minorități semnificative, în special în vest și nord, formate din episcopalieni și catolici.^[116]

Educație

Instaurarea creștinismului a adus latina în Scoția ca limbă academică și scrisă. Mănăstirile au servit drept depozitare de cunoștințe și educație, adesea conducând școli și oferind o mică elită educată, esențială pentru crearea și citirea documentelor într-o societate în mare parte analfabetă.^[117] În Evul Mediu Mijlociu, au apărut noi surse de educație, cu școala de cântece și școala de gramatică. Acestea erau de obicei atașate catedralelor sau unei biserici colegiale și erau cele mai frecvente în orașele în curs de dezvoltare. Până la sfârșitul Evului Mediu, școlile de gramatică puteau fi găsite în toate orașele principale și în unele orașe mici.^[118] Existau și școli mici, mai frecvente în zonele rurale și care ofereau o educație elementară.^[119] Unele mănăstiri, precum abația cisterciană de la Kinloss, și-au deschis porțile către o gamă mai largă de elevi.^[119] Numărul și dimensiunea acestor școli par să fi crescut rapid începând cu anii 1380. Acestea erau destinate aproape exclusiv băieților, dar până la sfârșitul secolului al XV-lea, Edinburgh avea și școli pentru fete, uneori descrise ca „școli de cusut”, probabil predate de femei laice sau călugărițe.^[118][119] De asemenea, s-a dezvoltat sistemul de învățământ privat în familiile lorzilor și burghezilor bogați.^[118] Accentul tot mai mare pus pe educație s-a cumulat odată cu adoptarea legii educației din 1496, care a decretat că toți fiii baronilor și ai proprietarilor de averi ar trebui să urmeze școli de gramatică pentru a învăța „latină perfectă”. Toate acestea au dus la o creștere a alfabetizării, care a fost concentrată în mare parte în rândul unei elite masculine și bogate,^[118] cu probabil 60% din nobilime ștind să citească până la sfârșitul perioadei.^[120]

Până în secolul al XV-lea, cei care doreau să urmeze studii universitare trebuiau să călătorească în Anglia sau pe continent, iar puțin peste 1.000 au fost identificați ca făcând acest lucru între secolul al XII-lea și 1410.^[121] Printre aceștia, cea mai importantă figură intelectuală a fost John Duns Scotus, care a studiat la Oxford, Cambridge și Paris și probabil a murit la Köln în 1308, devenind o influență majoră asupra gândirii religioase medievale târzii.^[122] Războaiele de Independență au închis în mare măsură universitățile engleze pentru scoțieni și, în consecință, universitățile continentale au devenit mai importante.^[121] Această situație a fost transformată prin fondarea Universității St Andrews în 1413, a Universității din Glasgow în 1451 și a Universității din Aberdeen în 1495.^[118] Inițial, aceste instituții au fost concepute pentru pregătirea clericilor, dar au fost folosite din ce în ce mai mult de laici care aveau să înceapă să conteste monopolul clerical al posturilor administrative în guvern și drept. Cei care doreau să studieze pentru a obține o a doua diplomă trebuiau totuși să plece în străinătate.^[121] Mișcarea continuă către alte universități a produs o școală de nominaliști scoțieni la Paris la începutul secolului al XVI-lea, dintre care John Mair a fost probabil cea mai importantă figură. Până în 1497, umanistul și istoricul Hector Boece, născut în Dundee, s-a întors de la Paris pentru a deveni primul rector al noii universități din Aberdeen.^[121] Aceste contacte internaționale au contribuit la integrarea Scoției într-o lume academică europeană mai largă și aveau să fie una dintre cele mai importante modalități prin care noile idei ale umanismului au fost aduse în viața intelectuală scoțiană.^[120]

Preocuparea umanistă pentru extinderea educației a fost împărtășită și de reformatorii protestanți, dorința unui popor evlavios înlocuind scopul de a avea cetățeni educați. În 1560, Prima Carte de Disciplină a stabilit un plan pentru o școală în fiecare parohie, dar acest lucru s-a dovedit imposibil din punct de vedere financiar.^[123] În orașe, vechile școli au fost menținute, școlile de cântece și o serie de fundații noi devenind școli de gramatică reformate sau școli parohiale obișnuite. Școlile erau susținute de o combinație de fonduri parohiale, contribuții de la moștenitori locali sau consilii orășenești și părinți care puteau plăti. Acestea erau inspectate de sesiunile parohiale, care verificau calitatea predării și puritatea doctrinară. Exista, de asemenea, un număr mare de nereglementate, care uneori satisfăceau nevoile locale și alteori luau elevi de la școlile oficiale. În afara școlilor orășenești consacrate, maeștrii își combinau adesea funcția cu alte locuri de muncă, în special posturi minore în cadrul bisericii, cum ar fi cea de funcționar.^[124] În cele mai bune condiții, programa includea catehism, latină, franceză, literatură clasică și sport.^[125]

În 1616, un act din Consiliul de Coroană a ordonat fiecărei parohii să înființeze o școală „unde pot exista mijloace convenabile”, iar când Parlamentul Scoției a ratificat acest lucru prin Legea educației din 1633, a fost introdus un impozit pe proprietarii locali de terenuri pentru a asigura dotarea necesară. O lacună care permitea evaziunea acestui impozit a fost închisă prin legea educației din 1646, care a stabilit o bază instituțională solidă pentru școli pe principiile Convenției. Deși restaurația engleză a adus o revenire la poziția din 1633, în 1696 o nouă legislație a restabilit prevederile din 1646. Un act al parlamentului scoțian din 1696 a subliniat obiectivul de a avea o școală în fiecare parohie. În comunitățile rurale, acestea obligau proprietarii locali de terenuri (moștenitori) să asigure o școală și să plătească un învățător, în timp ce pastorii și presbiteriile locale supravegheau calitatea educației. În multe orașe scoțiene, școlile orășenești erau administrate de consiliile locale.^[126] Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, exista o rețea în mare parte completă de școli parohiale în Lowlands, dar în Highlands educația de bază încă lipsea în multe zone.^[127]

Credința larg răspândită în capacitatea intelectuală și morală limitată a femeilor concura cu dorința, intensificată după Reformă, ca femeile să își asume responsabilitatea morală personală, în special ca soții și mame. În protestantism, acest lucru necesita capacitatea de a învăța și înțelege catehismul și chiar de a putea citi independent Biblia, dar majoritatea comentatorilor, chiar și cei care tindeau să încurajeze educarea fetelor, considerau că acestea nu ar trebui să primească aceeași educație academică ca băieții. În clasele inferioare ale societății, ele au beneficiat de extinderea sistemului de școli parohiale care a avut loc după Reformă, dar erau de obicei depășite numeric de băieți, adesea învățați separat, pentru o perioadă mai scurtă și la un nivel inferior. Erau frecvent învățate să citească, să coasă și să tricoteze, dar nu și să scrie. Ratele de analfabetism feminin bazate pe semnăturile servitoarelor erau de aproximativ 90%, de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XVIII-lea și probabil de 85% pentru femeile de toate rangurile până în 1750, comparativ cu 35% pentru bărbați.^[128] În rândul nobilimii existau multe femei educate și cultivate, dintre care Maria Stuart este cel mai evident exemplu.^[129]

După Reformă, universitățile din Scoția au trecut printr-o serie de reforme asociate cu Andrew Melville, care s-a întors de la Geneva pentru a deveni director al Universității din Glasgow în 1574. El a pus accent pe logica simplificată și a ridicat limbile și științele la același statut cu filosofia, permițând contestarea ideilor acceptate în toate domeniile.^[130] El a introdus un nou corp didactic specializat, înlocuind sistemul de „regenting”, în care un singur tutore îi îndruma pe studenți prin întreaga programă de arte.^[131] Metafizica au fost abandonate, iar greaca veche a devenit obligatorie în primul an, urmată de aramaică, siriacă și ebraică, lansând o nouă modă pentru limbile antice și biblice. Probabil că universitatea din Glasgow era în declin înainte de sosirea sa, dar studenții au început acum să sosească în număr mare. A ajutat la reconstrucția Colegiului Marischal, Aberdeen, și pentru a face pentru St Andrews ceea ce făcuse pentru Glasgow, a fost numit director al Colegiului St Mary's, St Andrews, în 1580. Universitatea din Edinburgh, dezvoltată din cursuri publice de drept, greacă, latină și filosofie, au fost înființate în oraș în anii 1440, sub patronajul Mariei de Guise. Acestea au evoluat în „Colegiul Tounis”, care avea să devină Universitatea din Edinburgh în 1582.^[132] Rezultatele au fost o revitalizare a tuturor universităților scoțiene, care produceau acum o calitate a educației egală cu cea oferită oriunde în Europa.^[130] Sub Commonwealth, universitățile au înregistrat o îmbunătățire a finanțării lor, deoarece au primit venituri din protopopiate, episcopii defuncte și accize, permițând finalizarea clădirilor, inclusiv a colegiului de pe strada principală din Glasgow.^[133] Sub Commonwealth, universitățile au înregistrat o îmbunătățire a finanțării lor, deoarece au primit venituri din protopopiate, episcopii defuncte și accize, permițând finalizarea clădirilor, inclusiv a colegiului de pe strada principală din Glasgow. Acestea erau încă văzute în mare parte ca o școală de pregătire pentru cler și au intrat sub controlul protestanților.^[134] După Restaurație, a existat o epurare a universităților, dar o mare parte din progresele intelectuale din perioada precedentă au fost păstrate.^[135] Universitățile și-au revenit după tulburările de la mijlocul secolului cu o programă de învățământ bazată pe cursuri, care a putut îmbrățișa economia și știința, oferind o educație liberală de înaltă calitate fiilor nobilimii și nobilimii.^[127]

Marină

În registrele medievale există mențiuni despre flote comandate de regi scoțieni, inclusiv William Leul^[136] și Alexandru al II-lea. Acesta din urmă a preluat personal comanda unei mari forțe navale care a navigat din Firth of Clyde și a ancorat în largul insulei Kerrera în 1249, cu intenția de a-și transporta armata într-o campanie împotriva Regatului Insulelor, dar a murit înainte ca aceasta să poată începe.^[137][138] Înregistrările indică faptul că Alexandru a construit mai multe nave mari cu vâsle la Ayr, dar a evitat o bătălie navală.^[136] Înfrângerea pe uscat la Bătălia de la Largs și furtunile de iarnă au forțat flota norvegiană să se întoarcă acasă, lăsând Coroana Scoției ca principală putere în regiune și ducând la cedarea Insulelor de Vest către Alexandru în 1266.^[13]

Unul dintre motivele succesului lui Robert I în Războaiele de Independență a fost capacitatea sa de a apela la forțe navale din Insule. Ca urmare a expulzării flamanzilor din Anglia în 1303, el a câștigat sprijinul unei puteri navale majore în Marea Nordului.^[139] Dezvoltarea puterii navale i-a permis lui Robert să învingă cu succes tentativele englezești de a-l captura în Munții Scoției și Insule și să blocheze fortărețele majore controlate de englezi la Perth și Stirling, ultima forțându-l pe Eduard al II-lea să încerce salvarea care a dus la înfrângerea englezilor la Bannockburn în 1314.^[139] Forțele navale scoțiene au permis invazii ale Insulei Man în 1313 și 1317 și ale Irlandei în 1315. De asemenea, acestea au fost cruciale în blocada orașului Berwick, care a dus la căderea sa în 1318.^[139] După stabilirea independenței Scoției, Robert I și-a îndreptat atenția către construirea unei capacități navale scoțiene. Aceasta s-a concentrat în mare parte pe coasta de vest, Exchequer Rolls din 1326 consemnând îndatoririle feudale ale vasalilor săi din acea regiune de a-l ajuta cu navele și echipajele lor. Spre sfârșitul domniei sale, a supravegheat construirea a cel puțin unei nave de război regale lângă palatul său de la Cardross, Argyll and Bute, pe râul Clyde. La sfârșitul secolului al XIV-lea, războiul naval cu Anglia a fost condus în mare parte de negustori și corsari scoțieni, flamanzi și francezi angajați.^[140] Iacob I a manifestat un interes mai mare pentru puterea navală. După întoarcerea sa în Scoția în 1424, a înființat un șantier naval la Leith, o casă pentru provizii marine și un atelier. Navele regelui au fost construite și echipate acolo pentru a fi folosite atât în ​​comerț, cât și în război, una dintre ele însoțindu-l în expediția sa către Insule în 1429. Funcția de Lord Înalt Amiral a fost probabil fondată în această perioadă. În luptele sale cu nobilii săi din 1488, Iacob al III-lea a primit ajutor de la cele două nave de război ale sale, „Flower” și „King's Carvel”, cunoscută și sub numele de „Yellow Carvel”.^[140]

În secolul al XV-lea au existat diverse tentative de a crea forțe navale regale. Iacob al IV-lea a pus întreprinderea pe o nouă bază, fondând un port la Newhaven și un șantier naval la Bazinele Airth.^[141] El a achiziționat un total de 38 de nave, inclusiv Great Michael,^[142] la acea vreme, cea mai mare navă din Europa.^[142][143] Navele scoțiene au avut un oarecare succes împotriva corsarilor, l-au însoțit pe rege în expedițiile sale în insule și au intervenit în conflicte din Scandinavia și Marea Baltică,^[140] dar au fost vândute după campania din Flodden și după În 1516, eforturile marinei scoțiene s-au bazat pe căpitani de corsari și nave comerciale angajate.^[140] Iacob al V-lea nu împărtășea interesul tatălui său pentru dezvoltarea unei marine, iar construcția navală a rămas în urma celei din Țările de Jos.^[144] În ciuda armistițiilor dintre Anglia și Scoția, au existat periodice izbucniri ale unui război de cursă.^[145] Iacob al V-lea a construit un nou port la Burntisland în 1542.^[146] Principala utilizare a puterii navale în timpul domniei sale a fost o serie de expediții în Insule și Franța.^[147] După Uniunea Coroanelor din 1603, conflictul dintre Scoția și Anglia s-a încheiat, dar Scoția s-a trezit implicată în politica externă a Angliei, deschizând calea ca navele scoțiene să fie atacate. În 1626, o escadrilă de trei nave a fost cumpărată și echipată.^[143] Au existat, de asemenea, mai multe flote de corsari marcă.^[148] În 1627, Marina Regală Scoțiană și contingentele însoțitoare de corsari burghezi au participat la o expediție majoră în Biscaya.^[149] Scoțienii s-au întors și în Indiile de Vest^[150] și în 1629 au participat la capturarea Quebecului.^[151]

În timpul Războaielor Episcopale, regele a încercat să blocheze Scoția și a planificat atacuri amfibii din Anglia pe coasta de est și din Irlanda spre vest.^[152] Corsarii scoțieni au luat o serie de comori din Anglia.^[153] După ce Covenanterii s-au aliat cu Parlamentul Angliei, au înființat două escadrile de patrulare pentru coastele Atlanticului și Mării Nordului, cunoscute colectiv sub numele de „Garda Scoțiană”.^[154] Marina scoțiană nu a putut rezista flotei engleze care a însoțit armata condusă de Cromwell ce a cucerit Scoția în 1649–1651, iar navele și echipajele scoțiene au fost împărțite în flota Commonwealth-ului.^[155] Marinarii scoțieni au primit protecție împotriva înrolării arbitrare de către navele de război engleze, dar o cotă fixă ​​de recruți pentru Marina Regală a fost percepută din orașele de coastă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.^[156] Patrulele Marinei Regale se găseau acum în apele teritoriale scoțiene chiar și în timp de pace.^[157] În al doilea (1665–1667) și al treilea război anglo-neerlandez (1672–1674), între 80 și 120 de căpitani au primit scrisori de marcă scoțiene, iar corsarii au jucat un rol major în conflictul naval.^[158] În anii 1690, o mică flotă de cinci nave a fost înființată de negustori pentru Proiectul Darien,^[159] și o marină profesionistă a fost înființată pentru protejarea comerțului în apele interne în timpul Războiului de Nouă Ani, cu trei nave de război construite special, cumpărate de la constructori navali englezi în 1696. După Actul de Uniune din 1707, aceste nave au fost transferate Marinei Regale.^[160]

Armată

Înainte de Războaiele celor Trei Regate de la mijlocul secolului al XVII-lea, nu exista o armată permanentă în Regatul Scoției. În Evul Mediu Timpuriu, războiul din Scoția era caracterizat de utilizarea unor mici cete de trupe domestice, adesea angajate în raiduri și războaie de nivel redus.^[161] În Evul Mediu Mijlociu, regii Scoției puteau comanda forțe de zeci de mii de oameni pentru perioade scurte de timp, ca parte a „armatei comune”, în principal formate din sulițași și arcași slab echipați. După „Revoluția Davidiană” din secolul al XII-lea, care a introdus elemente de feudalism în Scoția, aceste forțe au fost suplimentate cu un număr mic de cavaleri călare și puternic echipați. Aceste armate rareori au reușit să se ridice la înălțimea armatelor de obicei mai mari și mai profesioniste produse de Anglia, dar au fost folosite cu succes de Robert I în Bătălia de la Bannockburn din 1314 pentru a asigura independența Scoției.^[162]

După Războaiele de Independență ale Scoției, Vechea Alianță dintre Scoția și Franța a jucat un rol important în activitățile militare ale țării, în special în timpul Războiului de 100 de Ani. În Scoția, sub conducerea regilor Stuart, forțele au fost suplimentate cu trupe specializate, în special soldați și arcași, angajați prin obligațiuni de tip „manrent”, similare contractelor de muncă englezești din aceeași perioadă.^[163] Arcașii au devenit foarte căutați ca mercenari în armatele franceze din secolul al XV-lea pentru a ajuta la contracararea superiorității engleze prin aceste trupe, devenind un element major al gărzilor regale franceze sub numele de Garde Écossaise.^[164] Familia Stuart a adoptat, de asemenea, inovații majore în războiul continental, cum ar fi sulițele mai lungi și utilizarea pe scară largă a artileriei. Cu toate acestea, la începutul secolului al XVI-lea, una dintre cele mai bine înarmate și mai mari armate scoțiene adunate vreodată a fost învinsă în fața unei armate engleze în Bătălia de la Flodden Field în 1513, care a dus la distrugerea unui număr mare de trupe regulate, a unei mari părți a nobilimii și a regelui, Iacob al IV-lea.^[165] În secolul al XVI-lea, coroana a preluat un rol din ce în ce mai important în furnizarea de echipament militar.^[166] Lăncile au început să înlocuiască sulițele, iar scoțienii au început să treacă de la arc la arme de foc cu praf de pușcă.^[167] Cavaleria grea feudală începuse să dispară din armatele scoțiene, iar scoțienii au desfășurat un număr relativ mare de cavalerie ușoară, adesea recrutați din granițe.^[168] Iacob al IV-lea a adus experți din Franța, Germania și Țările de Jos și a înființat o turnătorie de arme în 1511.^[147] Armele cu praf de pușcă au schimbat fundamental natura arhitecturii castelelor de la mijlocul secolului al XV-lea.^[169]

La începutul secolului al XVII-lea, un număr relativ mare de scoțieni au intrat în serviciul armatelor străine implicate în Războiul de Treizeci de Ani.^[170] Pe măsură ce conflictul armat cu Carol I în Războaiele Episcopale a devenit probabil, sute de mercenari scoțieni s-au întors acasă din serviciul extern, inclusiv lideri experimentați precum Alexander și David Leslie, iar acești veterani au jucat un rol important în antrenarea recruților.^[152] Aceste sisteme aveau să formeze baza armatelor Covenanter care au intervenit în războaiele civile din Anglia și Irlanda.^[171] Infanteria scoțiană era în general înarmată, așa cum era aproape universal în Occident Europa, cu o combinație de știucă și alice. Armatele scoțiene ar fi putut avea, de asemenea, indivizi cu o varietate de arme, inclusiv arcuri, topoare Lochaber și halebarde.^[172] Majoritatea cavaleriei era probabil echipată cu pistoale și săbii, deși există unele dovezi că includeau lăncieri.^[173] Armatele regaliste, precum cele conduse de James Graham, marchiz de Montrose (1643–1644) și în Răscoala lui Glencairn (1653–1654), erau compuse în principal din infanterie înarmată convențional, cu lănci și puști.^[174] Forțele lui Montrose duceau lipsă de artilerie grea potrivită pentru războiul de asediu și aveau doar o forță mică. de cavalerie.^[175]

La Restaurație, Consiliul de Coroană a înființat o forță formată din mai multe regimente de infanterie și câteva trupe de cavalerie și au existat încercări de a fonda o miliție națională după modelul englezesc. Armata permanentă a fost folosită în principal în suprimarea rebeliunilor Covenanterilor și a războiului de gherilă întreprins de cameronieni în est.^[176] Lăncierii au devenit mai puțin importanți la sfârșitul secolului al XVII-lea și, după introducerea baionetei cu soclu, au dispărut cu totul, în timp ce muschetele cu chibrit au fost înlocuite cu cele mai fiabile flantlock.^[176] În ajunul Revoluției Glorioase, armata permanentă din Scoția era de aproximativ 3.000 de oameni în diverse regimente și alți 268 de veterani în principalele orașe de garnizoană.^[177] După Revoluția Glorioasă, scoțienii au fost atrași în războaiele continentale ale lui Regelui William al II-lea, începând cu Războiul de Nouă Ani din Flandra (1689–1697).^[178] În momentul Actului de Uniune, Regatul Scoției avea o armată permanentă formată din șapte unități de infanterie, două de cavalerie și o trupă de gardă de cavalerie, pe lângă diverse niveluri de artilerie de fortăreață în castelele garnizoană din Edinburgh, Dumbarton și Stirling, care aveau să fie încorporate în Armata Britanică.^[179]