Abonează-te
Înapoi în flux
Meniu

Istorie

Statele de graniță în Războiul Civil American: sclavie în Uniune și loialități împărțite

În Războiul Civil American (1861–1865), statele de graniță au fost patru, și apoi cinci state sclavagiste din Sudul Superior⁠(d) care susțineau Uniunea. Acestea au fost Delaware, Maryland, Kentucky și Missouri, la care, după 1863, s-a adăugat noul stat Virginia de Vest. La nord, ele se mărgineau cu statele libere ale Uniunii, și la sud cu statele sclavagiste ale Confederației (excepție făcând Delaware care nu avea graniță cu Confederația).

Dintre cele 34 de state ale SUA din 1861, nouăsprezece erau state libere și cinsprezece erau sclavagiste, inclusiv cele patru state de graniță; acestea din urmă aveau un număr relativ redus de sclavi.[1] Delaware nu a declarat niciodată secesiunea. Maryland a fost împiedicat să o facă de unioniștii localnici și de trupele federale. Celelalte două, Kentucky și Missouri, au constituit guverne rivale, dar teritoriul lor a rămas în cea mai mare parte sub controlul Uniunii după 1862. Alte patru și-au declarat secesiunea abia după bătălia de la Fort Sumter și au fost, pentru scurt timp, considerate state de graniță: Arkansas, Carolina de Nord, Tennessee și Virginia. Ele alcătuiesc regiunea istorică Sudul Superior, spre deosebire de Sudul Profund⁠(d). În timpul războiului, s-a creat un nou stat de graniță, Virginia de Vest, care s-a format din 50 de comitate ale Virginiei și a devenit un nou stat sclavagist al Uniunii în 1863 (având, la început, o lege care prevedea abolirea treptată a sclaviei).[2][3][4]

Proclamația de emancipare a lui Lincoln din 1863 nu s-a aplicat statelor de graniță, deoarece ele nu erau considerate rebele. Dintre statele scutite de la proclamație, Maryland (1864),[5] Missouri[6][7] și Tennessee (ianuarie 1865),[7] și Virginia de Vest (februarie 1865)[8] au abolit sclavia înainte ca războiul să ia sfârșit. Delaware[9] și Kentucky însă, deși au redus substanțial practica sclaviei, au abolit-o abia în decembrie 1865, odată cu ratificarea celui de al XIII-lea amendament.[10]

Cum aceste state de graniță ale Sudului Superior aveau legături geografice, sociale, politice și economice atât cu Nordul cât și cu Sudul, ele aveau un rol critic în raport cu rezultatul războiului. Încă sunt văzute a delimita granița culturală între Nord și Sud, râul Ohio fiind o graniță naturală importantă între acestea. Președintele Abraham Lincoln și președintele confederat Jefferson Davis erau ambii născuți în statul sudic de graniță Kentucky, dar în preludiul Războiului Civil, Lincoln locuia în Illinois iar Davis – în Mississippi.[11]

Reconstrucția dirijată de Congres nu s-a aplicat în același fel statelor de graniță, deoarece ele nu se separaseră niciodată de Uniune; ele au trecut, în schimb, printr-un proces care a cuprins ocupația militară a Uniunii, reajustarea și realiniera politică după amendamentele care aboleau sclavia și acordau sclavilor eliberați cetățenie și drept de vot. După 1880, cele mai multe dintre aceste jurisdicții au fost dominate de democrați albi, care au adoptat legi care au impus regimul de segregare legală Jim Crow, care i-a transformat pe negri în cetățeni de rangul al doilea⁠(d). Spre deosebire de statele confederate, unde aproape toți negrii au fost privați de drepturi în prima jumătate până la primele două treimi ale secolului al XX-lea⁠(d), din diverse motive negrii și-au păstrat drepturile în ciuda unor mișcări politice care doreau să le restrângă în primul deceniu al secolului.[12]

Context

Statele de graniță erau predominant agrare, dar plantațiile de acolo nu erau concentrate pe cultivarea pe scară largă a bumbacului, ci mai mult pe tutun și cânepă. Ca urmare, sclavia era deja e cale de dispariție, mai ales în regiunile mai urbanizate și în cele fără culturi de bumbac, cum ar fi orașele în curs de industrializare rapidă, ca Baltimore și St. Louis. Până în 1860, majoritatea afro-americanilor din Delaware erau oameni liberi, și la fel și o mare parte a celor din Maryland.[a]

Conform recensământului din SUA din 1860, sclavii alcătuiau mai puțin de o cincime din populația statelor de graniță, anume Kentucky (19,5%), Maryland (12,7%), Missouri (9,7%), Virginia de Vest (4,9%), și Delaware (1,6%).

Unii stăpâni de sclavi au făcut profit din vânzarea surplusului de sclavi unor negustori care îi transportau către piețele Sudului Profund⁠(d), unde cererea de forță de muncă pe plantațiile de bumbac era încă mare.[14] Spre deosebire de cvasiunanimitatea alegătorilor din cele șapte state cultivatoare de bumbac din Sudul Inferior, care dețineau cel mai mare număr de sclavi, statele sclavagiste de graniță din Sudul Superior erau divizate pe tema secesiunii și nu erau prea dornice să părăsească Uniunea. Unioniștii din zona de graniță sperau că se va ajunge la un compromis și presupuneau că Lincoln nu va trimite trupe să atace Sudul. Secesioniștii din zona de graniță nu dădeau atenție chestiunii sclaviei în 1861, întrucât economiile statelor lor erau bazate mai mult pe plantații de tutun și pe comerțul cu Nordul. Principala lor grijă în 1861 era coerciția federală; unii locuitori ai lor considerau apelul la arme al lui Lincoln o repudiere a tradițiilor americane de autonomie a statelor, democrație, libertate, și formă de guvernare republicană. Secesioniștii insistau că Washingtonul uzurpase puteri nelegitime, sfidând Constituția, și astfel își pierduse legitimitatea.[4] După ce Lincoln a anunțat apelul de mobilizare, Virginia, Tennessee, Arkansas și Carolina de Nord s-au separat imediat și au aderat la Confederație. În vestul Virginiei, a început o mișcare separatistă. Acolo, cei mai mulți fermieri erau țărani liberi⁠(d) care nu dețineau sclavi, și doreau separarea de restul statului și rămânerea în cadrul Uniunii.[15]

Maryland, Kentucky și Missouri din Sudul de Graniță, care aveau multe zone ale căror legături culturale, geografice și economice erau mai mult cu Sudul decât cu Nordul, erau profund divizate;[16] Kentucky a încercat să rămână neutru, dar în cele din urmă a fost divizat între un guvern unionist și unul confederat, și o zonă aprig disputată pe câmpul de luptă, și a fost ocupat de Uniune după 1862. Forțele militare unioniste au fost folosite pentru a garanta rămânerea acestor state în Uniune. Comitatele vestice ale Virginiei au respins secesiunea, au format un guvern loialist al Virginiei (cu reprezentare în Congresul SUA), și au creat noul stat Virginia de Vest (care însă cuprindea și multe comitate care votaseră pentru secesiune).[15]

Deși aveau legături geografice și economice și cu Sudul, statele de graniță au trecut printr-o perioadă de intense disensiuni pe tema secesiunii. În special Virginia și Tennessee, două state-cheie ale Sudului Superior, au fost teatrul unor confruntări ale facțiunilor secesionistă și unionistă, care au creat un peisaj politic complex și volatil.

Loialitățile împărțite

Deși toate statele sclavagiste, cu excepția Carolinei de Sud, au contribuit cu batalioane de albi de ambele tabere ale conflictului (voluntarii unioniști din Carolina de Sud au luptat în unități din alte state unioniste),[17] diviziunea a fost cea mai severă în aceste state de graniță. Uneori, oameni din aceeași familie luptau în tabere diferite. Circa 170.000 de oameni din statele de graniță (inclusiv afro-americani) au luptat în Armata Uniunii și 86.000 în Armata Confederată.[18] Aproximativ 35.000–40.000 de Kentuckieni au luptat ca soldați confederați, și circa 80.000–125.000 ca unioniști, inclusiv peste 20.000 de sclavi eliberați sau fugari din Kentucky recrutați în Armata Uniunii.[19] Până la sfârșitul războiului, în 1865, aproape 110.000 de missourieni luptaseră în Armata Uniunii⁠(d) și cel puțin 30.000 în Armata Confederată⁠(d).[20] Circa 50.000 de cetățeni ai Marylandului s-au înrolat în armată, cei mai mulți în Armata Statelor Unite. Un număr de vreo 10 ori mai mic s-au dus spre sud și au luptat pentru Confederație. S-a estimat că, din populația statului Maryland din 1860, de 687.000, circa 4000 de marylandezi au mers în sud să lupte pentru Confederație. Deși numărul marylandezilor din rândul trupelor confederate este adesea consemnat ca 20.000–25.000 pe baza unei afirmații orale făcute de generalul Cooper generalului Trimble, alte rapoarte contemporane infirmă acest număr și oferă estimări mai detaliate de la 3500 (Livermore)[21] la ceva mai puțin de 4700 (McKim).[22] Virginia de Vest a fost unică prin aceea că nu a dat majoritatea soldaților Uniunii, ci preferințele lor au fost echilibrat împărțite, întrucât era singurul stat care conținea multe comitate care votaseră oficial în favoarea secesiunii față de Uniune.[23]

Kentucky și Missouri aveau guverne separate, câte unul pro-confederat și altul pro-unionist. Virginia de Vest s-a format în 1862–63 după ce unioniștii din Virginia, majoritari în comitatele nord-vestice ale statului, teritoriu ocupat pe atunci de o Armată a Uniunii constând din multe regimente vest-virgineze nou-formate, înființaseră un guvern statal „restaurat” al Virginiei⁠(d), loialist. Lincoln a recunoscut acest guvern și i-a permis să divizeze statul. Guvernele pro-confederate din Kentucky și Missouri adoptaseră ordonanțe de secesiune, dar cele două state nu au fost niciodată deplin sub controlul Confederației, deși la diferite momente de timp armatele confederate pătrunseseră pe teritoriul lor și guvernele confederate controlau unele părți din ele: la începutul conflictului, Confederația controla mai mult de jumătate din Kentucky și o parte din sudul statului Missouri.

În afară de luptele între armatele regulate, în zonele de graniță s-au desfășurat lupte de gherilă pe scară largă, și numeroase raiduri, ciocniri și asasinări.[24] Violențele au fost deosebit de grave în Virginia de Vest, estul statului Kentucky, și vestul statului Missouri. Cel mai sângeros episod de lupte de gherilă a fost masacrul de la Lawrence⁠(d) din Kansas, în care cel puțin 150 de civili, bărbați și băieți, au fost omorâți. El a fost lansat ca răspuns la un raid anterior, mai mic, efectuat în Missouri de către unioniști din Kansas.[25][26]

Deși secesiunea a fost la ordinea zilei în Sudul Profund, câteva state din Sudul Superior, în special Virginia și Tennessee, s-au confruntat cu o aprigă rezistență împotriva părăsirii Uniunii. Aceste state au avut diviziuni interne importante, facțiunile unioniste câștigând impuls în regiuni ca vestul Virginiei și estul Tennessee-ului.

  • Virginia: Comitatele vestice ale Virginiei, cu legături economice și politice puternice cu Nordul, au devenit un centru al rezistenței unioniste. În 1861, înființarea Guvernului Restaurat al Virginiei, în frunte cu Francis Pierpont, a reprezentat un moment de cotitură al rezistenței. Până în 1863, aceste comitate au format noul stat Virginia de Vest, s-a separat de Confederație și s-a aliniat Uniunii.
  • Tennessee: În Tennessee, estul Tennessee-ului a fost un centru de sentiment unionist, de unde peste 30.000 de oameni s-au înrolat în Armata Uniunii. Convenția Tennessee-ului de Est din 1861, ținută la Knoxville și Greeneville, a condamnat secesiunea și au cerut crearea unui stat unionist separat. Unioniști de frunte, ca William G. Brownlow și Andrew Johnson s-au opus activ controlului confederat, Johnson fiind numit ulterior guvernator militar al Tennessee-ului de președintele Lincoln.

Cele cinci state de graniță

Fiecare din cele cinci state se învecinau cu statele libere și s-au aliniat Uniunii. Cu excepția statului Delaware, toate se învecinau și cu state care aderaseră la Confederație.

Delaware

În 1860, Delaware era aproape complet integrat în economia Nordului. Sclavia rămăsese legală, dar aceasta era o relicvă. Practica sclaviei era rară, cu excepția celor mai sudice comitate; sclavii alcătuiau mai puțin de două procente din populația statului.[27][28] Ambele camere ale Adunării Generale⁠(d) a statului au respins secesiunea cu un vot covârșitor, în Camera Reprezentanților chiar în unanimitate. Câțiva din liderii statului simpatizau pe ascuns cu Confederația, dar simpatia față de aceasta era temperată de distanță; Delaware se învecina doar cu teritoriul Uniunii. Istoricul John Munroe a tras concluzia că cetățenii de rând din Delaware se opuneau secesiunii și erau „puternic unioniști”, dar sperau la o soluție pașnică, chiar dacă aceasta însemna independența Confederației.[29]

Maryland

Trupele Uniunii trebuiau să traverseze Marylandul pentru a ajunge la capitala Washington, D.C. Dacă Marylandul ar fi aderat la Confederație, Washingtonul ar fi fost înconjurat, deoarece el se mai învecina doar cu Virginia. În Baltimore, și în Sudul Marylandului⁠(d) și pe Țărmul Estic⁠(d), unde locuiau numeroși deținători de sclavi și sclavii acestora, exista sprijin popular pentru Confederație. Baltimore era puternic legat de comerțul cu bumbac și cu afacerile conexe din Sud. Legislativul Marylandului⁠(d) a respins secesiunea în primăvara lui 1861, dar a refuzat să redeschidă legăturile feroviare cu Nordul. A cerut ca trupele Uniunii să fie retrase din Maryland.[30] Legislativul statului nu dorea secesiunea, dar nu dorea nici să participe la constrângerea cu forța militară a vecinilor săi pentru a-i readuce în Uniune.[30] Dorința de neutralitate a Marylandului în cadrul Uniunii a fost un obstacol major, dată fiind dorința lui Lincoln de a forța Sudul pe cale militară să revină în Uniune.

Pentru a proteja capitala națională, Lincoln a suspendat habeas corpus și a încarcerat oameni fără judecată. Printre cei astfel arestați s-a numărat și un congressman federal⁠(d), precum și primarul⁠(d), șeful poliției, și toți membrii Comisiei Poliției și Consiliului Local Baltimore⁠(d).[31] Președintele Curții Supreme, Roger Taney, din postura de judecător de circuit, a decis pe 4 iunie 1861, în Ex parte Merryman că suspendarea înscrisului habeas corpus este neconstituțională, dar președintele a ignorat decizia cu justificarea că trebuie abordată o urgență națională. În 17 septembrie 1861, în ziua reîntrunirii legislativului, trupele federale au arestat, fără mandat, 27 de legiuitori statali (o treime din Adunarea Generală a Marylandului).[30][32] Ei au fost temporar reținuți la Fort McHenry, și apoi eliberați după ce Marylandul a fost asigurat de partea Uniunii. Deoarece o mare parte a membrilor legislativului erau închiși, sesiunea a fost anulată, iar reprezentanții nu au discutat alte măsuri antirăzboi. Cântecul „Maryland, My Maryland⁠(d)” a fost scris ca un atac la adresa acțiunilor lui Lincoln de blocare a elementelor pro-confederate. Maryland a contribuit cu trupe și de partea Uniunii (60.000) și de partea Confederației (25.000).

During the war, Maryland narrowly adopted a new state constitution in 1864 that prohibited slavery, thus emancipating all remaining slaves in the state.

Kentucky

Kentucky, poate cel mai pro-sudist dintre statele sclavagiste de graniță, era critic pentru victoria Uniunii în Războiul Civil. Lincoln a spus la un moment dat:

Cred că a pierde Kentucky este aproape același lucru cu pierderea întregului joc. Fără Kentucky, nu putem păstra nici Missouri, nici Maryland. Cu toate acestea împotriva noastră, munca pe care o avem de făcut ar fi prea mare pentru noi. Mai degrabă am accepta pe loc separarea, inclusiv predând acest capitoliu [Washington, care era înconjurat de state sclavagiste: Virginia confederată și Marylandul controlat de Uniune].[33]

O altă afirmație a lui a fost că „sper să-l am pe Dumnezeu de partea mea, dar pe Kentucky chiar îmi trebuie să-l am.”[34]

Guvernatorul statului Kentucky, Beriah Magoffin⁠(d), a propus ca statele sclavagiste, cum era Kentucky, să se conformeze Constituției SUA și să rămână în Uniune. Când Lincoln a solicitat 1.000.000 de oameni pentru a servi în Armata Uniunii, Magoffin, care simpatiza cu Sudul, a răspuns: „Kentucky nu are trupe de dat pentru scopul mârșav de a supune statele-surori din Sud.”[35] Legislativul statului Kentucky⁠(d) nu a votat nicio propunere de secesiune, dar a adoptat două rezoluții de neutralitate, emițând o proclamație de neutralitate⁠(d) pe 20 mai 1861, prin care cerea ambelor tabere să rămână în afara statului.

La alegerile din 20 iunie și 5 august 1861, unioniștii au câștigat destule locuri noi în legislativ pentru a trece peste orice veto al guvernatorului. După alegeri, cei mai aprigi susținători ai neutralității au fost simpatizanții Sudului. Deși ambele tabere deja înrolau pe față soldați din stat, după alegeri, Armata Uniunii a înființat tabere de recrutare în Kentucky.

Neutralitatea statului Kentucky a fost încălcată de generaul confederat Leonidas Polk⁠(d) care a ocupat Columbus, Kentucky⁠(d) în vara lui 1861. Ca răspuns, legislativul din Kentucky a adoptat pe 7 septembrie o rezoluție care îi cerea guvernatorului să evacueze forțele confederate de pe teritoriul statului. Magoffin și-a folosit dreptul de veto, dar legislativul a trecut peste el, iar Magoffin s-a văzut obligat să emită proclamația.

Legislativul a hotărât să-l susțină pe generalul Ulysses S. Grant și pe soldații lui unioniști, staționați în Paducah, Kentucky⁠(d), pe motiv că Confederația și-a încălcat angajamentul, pătrunzând prima în Kentucky. Adunarea Generală a ordonat în curând, în ciuda opoziției guvernatorului, arborarea drapelului Uniunii pe capitoliul statului⁠(d), din Frankfort, și și-a declarat loialitatea față de Uniune.

Simpatizanții sudiști au fost indignați, și au afirmat că trupele lui Polk din Kentucky înaintează pentru a se opune forțelor lui Grant. Unioniștii din legislativ au adoptat și alte rezoluții, ca cea prin care generalul unionist Robert Anderson⁠(d) era invitat să înroleze voluntari care să respingă forțele confederate, cea prin care cereau guverntorului să mobilizeze miliția, și cea prin care generalul unionist Thomas L. Crittenden⁠(d) era numit la comanda forțelor din Kentucky, ceea ce i-a ațâțat și mai mult pe sudiștii din stat. Magoffin a dat veto fiecărei astfel de rezoluții, dar de fiecare dată legislativul a readoptat-o cu majoritate covârșitoare.

În 1862, legislativul a adoptat o lege prin care priva de drepturile cetățenești pe cetățenii statului care se înrolau în Armata Confederată⁠(d), așa că neutralitatea statului Kentucky a evoluat în susținere pentru Uniune. Cei mai mulți dintre susținătorii inițiali ai neutralității au trecut de partea Uniunii.

Pe durata războiului, o facțiune cunoscută sub numele de Convenția de la Russellville⁠(d) a format un guvern confederat paralel, care a fost recunoscut de Statele Confederate ca stat membru. Kentucky era reprezentat de steaua centrală de pe drapelul confederat de luptă⁠(d).[36]

Când generalul confederat Albert Sidney Johnston⁠(d) a ocupat Bowling Green, Kentucky⁠(d), în vara lui 1861, adepții Confederației din vestul și centrul statului Kentucky au acționat pentru înființarea unui guvern statal confederat în acea zonă. Convenția de la Russellville s-a întrunit în comitatul Logan pe 18 noiembrie 1861. Cei 116 delegați din 68 de comitate au votat să destituie guvernul în funcție și să creeze un guvern provizoriu loial noului guvernator confederat, neoficial, George W. Johnson⁠(d). La 10 decembrie 1861, Kentucky a devenit al 13-lea stat admis în Confederație. Ca și Missouri, Kentucky era un stat cu reprezentanți în ambele Congrese și avea regimente în ambele armate.

Încă guvernator oficial al statului, și aflat la Frankfort, Magoffin nu i-a recunoscut pe confederații din Kentucky și nici încercările lor de a înființa un guvern separat pe teritoriul statului său. El a continuat să declare că statutul oficial al statului Kentucky este cel de stat neutru, deși legislativul sprijinea Uniunea. Sătul de diviziunile între partide din sânul populației și legislativului, Magoffin a convocat o sesiune specială a legislativului și și-a dat demisia în 1862.

Bowling Green era declarat capitală a statului confederat Kentucky; Confederația o controla, împreună cu jumătate din stat, și cu fortificațiile ridicate în Columbus la Fort DeRussy, în sud-estul comitatului Calloway la Fort Heiman, la Fort Breckinridge în comitatul Pulaski, o serie de alte fortărețe în Bowling Green, și în alte părți din stat, până în februarie 1862, când generalul Grant a venit din Missouri prin Kentucky pe linia Tennessee. Guvernatorul confederat Johnson a fugit din Bowling Green împreună cu arhivele statului confederat, s-a îndreptat spre sud, și s-a alăturat forțelor confederate din Tennessee. După ce Johnson a murit în luptă la bătălia de la Shiloh, Richard Hawes⁠(d) a fost numit guvernator confederat al statului Kentucky. La scurt timp, Congresul Provizoriu al Statelor Confederate⁠(d) s-a dizolvat la 17 februarie 1862, în ajunul inaugurării unui Congres permanent.

Cum armata unionistă domina statul după eșecul Ofensivei Centrale Confederate⁠(d) din august până în octombrie 1862, guvernul confederat al statului Kentucky mai exista în 1863 doar în teorie. Reprezentarea lui în Congresul Confederat permanent a fost minimală și s-a dizolvat la încheierea Războiului Civil în 1865.

Până la sfârșitul războiului, peste 70% din sclavii din Kentucky dinainte de război fuseseră eliberați prin măsuri militare ale Uniunii sau fugiseră în spatele liniilor acesteia.[37] După ce Proclamația de emancipare a instituit politica Armatei Uniunii de a elibera sclavii, comandanții au acordat libertatea întregii familii a fiecărui recrut și au acordat documente ce atestau libertatea sclavilor eliberați.[37] Când a fost trimis pentru ratificare statelor al XIII-lea amendament la Constituția SUA, în februarie 1865, guvernatorul statului l-a prezentat legislativului, recunoscând că nu exista speranță pentru continuarea sclaviei în stat. Au continuat să apară anunțuri de vânzări de sclavi, dar prețurile s-au prăbușit. Legislativul a refuzat să ratifice amendamentul, ceea ce i-a lăsat pe cei circa 65.000 de sclavi rămași din totalul antebelic de 225.483 să-și aștepte libertatea până când amendamentul a devenit parte a Constituției SUA în decembrie 1865, fără susținerea statului Kentucky.[37]

Missouri

După ce a început secesiunea statelor din Sud, guvernatorul nou-ales al statului Missouri, Claiborne F. Jackson⁠(d), a cerut legislativului autorizarea unei convenții constituționale a statului pe tema secesiunii. S-au ținut alegeri speciale, care au aprobat convenția și au ales delegații pentru aceasta. Această Convenție Constituțională din Missouri⁠(d) a votat să rămână în Uniune, dar a respins măsurile de constrângere a statelor din Sud.

Jackson, care era pro-confederat, a fost dezamăgit de rezultat. El a convocat miliția statului în comitatele lor pentru instrucția anuală. Jackson avea niște planuri ce implicau arsenalul din St. Louis, și ține o corespondență secretă cu președintele confederat Jefferson Davis pentru a obține artilerie pentru milițiile lui din St. Louis. Căpitanul unionist Nathaniel Lyon⁠(d) a prins de veste și a lovit primul, încercuind tabăra și forțând miliția statului să se predea. În timp ce prizonierii erau duși spre arsenal, a izbucnit o răscoală soldată cu morți (Afacerea Camp Jackson).

Aceste evenimente au avut ca rezultat creșterea sprijinului pentru Confederație în rândul unor facțiuni din stat. Legislativul statului Missouri⁠(d), care deja era pro-sudist, a adoptat propunerea legislativă a guvernatorului, de înființare a Gărzii Statului Missouri⁠(d). Guvernatorul Jackson l-a numit pe Sterling Price⁠(d), care fusese președintele convenției, general-maior al acestei miliții reînființate. Alături de comandantul de district unionist Harney, Price a convenit un acord denumit armistițiul Price–Harney⁠(d), care a aplanat tensiunile din stat vreme de câteva săptămâni. După înlăturarea lui Harney și împuternicirea lui Lyon, s-a ținut o nouă întâlnire la St. Louis în Casa Plantatorilor. Au participat Lyon; aliatul lui politic, Francis P. Blair Jr.⁠(d); Price; și Jackson. Negocierile nu au dus nicăieri. După câteva ore fără rezultat, Lyon a declarat: „asta înseamnă război!” Price și Jackson au plecat imediat spre capitală.

Jackson, Price, și părțile pro-confederate din legislativul statului au fost obligați să fugă din capitala Jefferson City pe 14 iunie 1861, din fața înaintării rapide a lui Lyon împotriva guvernului statal. În absența celei mai mari părți a guvernului statal acum exilat, Convenția Constituțională din Missouri s-a reîntrunit pe la sfârșitul lui iulie. Pe 30 iulie, convenția a declarat vacante posturile de conducere a statului și a numit un nou guvern provizoriu, cu Hamilton Gamble⁠(d) ca guvernator. Administrația președintelui Lincoln a recunoscut imediat legitimitatea guvernului Gamble, care a furnizat forțe unioniste de miliție în slujba statului, dar și regimente de voluntari pentru Armata Uniunii.[38]

Au urmat lupte între forțele unioniste și o armată combinată formată din Garda Statului Missouri a generalului Price și forțele confederate din Arkansas și Texas, în frunte cu generalul Ben McCulloch⁠(d). După un șir de victorii la Cole Camp⁠(d), Carthage⁠(d), Wilson's Creek⁠(d), Dry Wood Creek⁠(d), Liberty⁠(d), ajungând în nord până la Lexington⁠(d) (aflat în regiunea văii râului Missouri⁠(d) din vestul statului Missouri), forțele secesioniste s-au retras în sud-vestul statului Missouri, în fața presiunii puse de întăririle unioniste. Pe 30 octombrie 1861, în orașul Neosho⁠(d), Jackson a convocat o sesiune a părților din legislativul statului care îl susțineau, și acestea au adoptat o ordonanță de secesiune⁠(d). Ea a fost recunoscută de Congresul Confederației, iar Missouri a fost admis în Confederație la 28 noiembrie.

Acest guvern statal s-a văzut nevoit să plece în exil în Arkansas. Pentru restul războiului, el a constat din câteva căruțe de politicieni civili atașați diferitelor armate confederate. S-a risipit în 1865.

Statul Missouri a abolit sclavia în timpul războiului, în ianuarie 1865.

Luptele de gherilă

Trupele regulate confederate au organizat mai multe raiduri pe scară largă în Missouri, dar cele mai multe lupte din acel stat au constat în următorii trei ani din lupte de gherilă. Gherilele erau mai ales partizani sudiști, între care William Quantrill⁠(d), Frank⁠(d) și Jesse James, frații Younger⁠(d), și William T. Anderson⁠(d), iar în acele violențe s-au reglat multe conturi personale.[39] Tacticile cu unități mici dezvoltate în premieră de Missouri Partisan Rangers au fost folosite în porțiunile ocupate ale Confederației pe durata Războiului Civil.[40]

Acțiunile banditești ale fraților James de după război au fost văzute și ca o continuare a războiului de gherilă. Stiles (2002) afirmă că Jesse James a fost un terorist neoconfederat postbelic cu o agendă politică intensă, nu vreun fel de haiduc, bandit social, și nici vreun simplu jefuitor de bănci iute la tras cu arma.[41]

Răspunsul uniunii a fost suprimarea gherilelor.[40]:81–96 A reușit aceasta în vestul statului Missouri, unde generalul de brigadă Thomas Ewing⁠(d) a emis ordinul general nr. 11⁠(d) la 25 august 1863, în urma raidului lui Quantrill asupra orașului Lawrence, Kansas. Ordinul obliga la evacuarea totală a patru comitate din zona actualului Kansas City, Missouri. Ele erau centre de sprijin local pentru gherile. Ewing a primit în avans aprobarea lui Lincoln pentru acest plan. Circa 20.000 de civili (mai ales femei, copii, și vârstnici) a trebuit să-și părăsească locuințele. Mulțu nu s-au mai întors, iar comitatele au rămas în ruină mai mulți ani.

Conform lui Glatthaar (2001), forțele Uniunii au stabilit niște „zone de foc liber”. Unitățile de cavalerie unioniste identificau și localizau rămășițe împrăștiate ale confederaților, care nu aveau unde să se ascundă și aproviziona în secret.[42] Pentru a dobândi recruți, și pentru a amenința orașul St. Louis, generalul confederat Sterling Price⁠(d) a efectuat un raid în Missouri cu 12.000 de oameni în septembrie/octombrie 1864. Price și-a coordonat manevrele cu gherilele, dar era să rămână izolat, și a reușit să se retragă în Arkansas cu doar jumătate din forța lui după o victorie decisivă a Uniunii în bătălia de la Westport⁠(d). Aceasta a avut loc în actualul cartier Westport din Kansas City, și este supranumită „Gettysburgul Vestului”; ea a marcat sfârșitul oricărei incursiuni confederate organizate în interiorul statului Missouri. La alegerile din 1864, republicanii au obținut voturi multe pe baza victoriilor Uniunii și incapacității Confederației de a le face față.[43] După raidul din Kansas și masacrul de la Lawrence⁠(d) din 21 august 1863, în care au omorât 150 de civili, Quantrill's Raiders⁠(d) s-au risipit derutați. Quantrill și doar câțiva adepți au trecut în Kentucky, unde a fost prins în ambuscadă și omorât.

Luptele de gherilă au devenit o tactică critică și pentru unioniștii care se opuneau dominației confederate în statele de graniță. În vestul Virginiei și estul Tennessee-ului, gherilele unioniste atacau liniile de aprovizionare și avanposturile militare confederate, furnizând informații vitale forțelor Uniunii. O figură notabilă în estul Tennessee-ului a fost Daniel Ellis, cunoscut drept „călăuza Uniunii”. Ellis a ajutat sute de unioniști și prizonieri evadați să ajungă în teritoriile controlate de Uniune, adesea pe rute periculoase.

Virginia de Vest

Gravele disensiuni între zonele estică și vestică ale Virginiei mocneau de mai multe decenii, și își aveau rădăcinile în diferențele sociale și de clasă. Zonele vestice, din Appalachia⁠(d) creșteau și se bazau pe ferme de subzistență ale unor țărani liberi; locuitorii de acolo aveau puțini sclavi. Proprietarii de mari plantații din partea de est erau bogați, stăpâneau sclavi, și dominau guvernul statului.[44] În decembrie 1860, secesiunea era dezbătută public prin toată Virginia. Mulți lideri politici din est cereau secesiunea, în timp ce din vest se auzeau avertismente că cei de acolo nu vor admite să fie obligați prin lege să comită trădare. O convenție statală s-a întrunit mai întâi la 13 februarie; după atacul de la Fort Sumter și după chemarea la arme din partea lui Lincoln, ea a votat secesiunea la 17 aprilie 1861. Decizia depindea de ratificarea într-un referendum în tot statul. Liderii din vest au ținut mari mitinguri și au pregătit deja separarea de restul statului, pentru ca zona lor să râmână în Uniune. Unioniștii s-au întrunit în Convenția de la Wheeling⁠(d), cu 400 de delegați din 27 de comitate. La nivelul statului, s-a votat pentru secesiune cu 132.201 de voturi pentru și 37.451. Se estimează că în cele 50 de comitate care aveau să devină Virginia de Vest, votul ar fi fost 34.677 de voturi contra secesiunii și 19.121 pentru, 24 din cele 50 de comitate înclinând pentru secesiune, și 26 în favoarea Uniunii.[45]

A Doua Convenție de la Wheeling a început pe 11 iunie cu peste 100 de delegați din 32 de comitate din vestul Virginiei; ei reprezentau aproape o treime din populația totală cu drept de vot a Virginiei.[46] Ei au declarat vacante posturile de conducere ale statului Virginia și l-au ales pe Francis H. Pierpont⁠(d) guvernator al Virginiei pe 20 iunie. Pierpont a condus Guvernul Restaurat al Virginiei⁠(d), care a acordat permisiunea pentru formarea unui nou stat pe 20 august 1861. Constituția noului stat Virginia de Vesta fost adoptată de comitatele unioniste în primăvara lui 1862, iar „guvernul restaurat” a aprobat-o în mai 1862. Legea federală de acordare a statalității pentru Virginia de Vest a fost adoptată de Congresul SUA în decembrie și promulgată de președintele Lincoln pe 31 decembrie 1862.[47]

Soarta finală a Virginiei de Vest a fost decisă de armatele de pe câmpul de luptă. Spre sfârșitul primăverii lui 1861, trupele unioniste din Ohio au pătruns în vestul Virginiei cu obiectivul strategic de a proteja Calea Ferată Baltimore și Ohio⁠(d). Generalul George B. McClellan a distrus apărarea confederată din vestul Virginiei. Raidurile și recrutările confederaților au continuat tot războiul.[48] Estimările actuale despre numărul soldaților din Virginia de Vest sunt de câte 20.000–22.000 de oameni în fiecare tabără a războiului.[49]

Ca parte a procesului de admitere ca stat în 1863, Virginia de Vest a trebuit să includă în constituție o clauză de emancipare graduală. Astfel, conform constituției adoptate, copiii erau născuți liberi, iar cei deja născuți deveneau oameni liberi la vârsta majoratului, și se interzicea aducerea de sclavi în stat. Circa 6000 de sclavi ar fi rămas înrobiți.[50][51] Spre finalul războiului însă, în februarie 1865, Virginia de Vest a abolit complet sclavia.[52]

Condițiile particulare care au dus la formarea statului au determinat guvernul federal să privească Virginia de Vest altfel decât celelalte state de graniță în perioada postbelică și cea a Reconstrucției. Termenii capitulării de la Appomattox se aplicau soldaților celor 11 state confederate, dar și celor din Virginia de Vest. Soldații confederați care reveneau acasă în celelalte state de graniță erau obligați să obțină permise speciale de la Departamentul de Război, dare cei din Virginia de Vest nu.[53] La fel, Comisia Revendicărilor din Sud⁠(d) a fost înființată doar pentru fosta Confederație plus Virginia de Vest, dar în cele din urmă a onorat și revendicări din alte state.

Alte zone de graniță

Tennessee

Deși Tennessee s-a separat oficial de SUA, iar zonele de vest⁠(d) și centrală⁠(d) ale statului votaseră covârșitor în favoarea aderării la Confederație, estul Tennessee-ului⁠(d) era puternic unionist și votase predominant împotriva secesiunii. Ei au organizat Conveștia Tennessee-ului de Est⁠(d) în încercarea de a separa de Confederație și de a reveni în Uniune; legislativul confederat al statului Tennessee le-a respins însă convenția și tentativa de secesiune. Jefferson Davis a arestat peste 3000 de persoane suspectate de loialitate față de Uniune și le-a reținut fără judecată.[54] Tennessee a intrat sub controlul forțelor Uniunii în 1862 și a rămas sub ocupația Nordului până la finalul războiului, motiv pentru care nu a fost inclus în sfera de aplicare a Proclamației de emancipare. A abolit sclavia în ianuarie 1865, înainte de finalul războiului.[7] După război, Tennessee a fost primul stat confederat ai cărui reprezentanți aleși au fost reprimiți în Congresul SUA.

Virginia Restaurată

După înființarea Virginiei de Vest în 1863, Guvernul Restaurat al Virginiei⁠(d) și-a stabilit sediul la Alexandria, Virginia, în vreme ce mare parte din teritoriul pe care îl revendica era încă deținut de Confederație. Guvernul Restaurat a convocat o convenție constituțională pentru a revizui constituția antebelică a statului. În 1864, aceasta a adoptat o nouă constituție prin care se abolea sclavia; dar aceasta a putut fi aplicată asupra întregului stat doar în 1865, la finalul războiului.[55]

Teritoriul Indian

În Teritoriul Indian (Oklahoma de astăzi), cele mai multe triburi amerindiene dețineau sclavi negri și au ținut partea Confederației, care le promisese un stat amerindian la finalul războiului.

Unele triburi și bande au fost însă de partea Uniunii. A urmat un război civil sângeros în teritoriu, și toți locuitorii au suferit greutăți.[56][57]

Kansas

În preludiul Războiului Civil, a avut loc un mic război civil, numit „Bleeding Kansas”, între 1854 și 1859, în urma căruia Kansasul a fost admis în Uniune ca stat liber în virtuteaConstituției antisclavie de la Wyandotte⁠(d) la 29 ianuarie 1861. Cei mai mulți locuitori susțineau cu tărie cauza Uniunii. Pe parcursul Războiului Civil, au existat însă și lupte de gherilă și raiduri ale susținătorilor sclaviei, în special din statul vecin Missouri.[58] Deși în Kansas a avut loc o singură bătălie între forțele convenționale, s-au consemnat 29 de incursiuni confederate în acest stat pe durata războiului, și mulți morți uciși de gherile.[59] Orașul Lawrence⁠(d) a fost atacat pe 21 august 1863 de către gherilele conduse de William Clarke Quantrill⁠(d), ca represalii pentru raidurile „Jayhawker⁠(d)” împotriva așezărilor pro-confederate din Missouri.[24][60][61] Masacrul s-a soldat cu peste 150 de morți.

Teritoriul New Mexico / Arizona

La momentul izbucnirii Războiului Civil, actualele state New Mexico și Arizona nu existau încă. Erau însă, înainte de război, mai multe propuneri de creare a unui nou teritoriu în jumătatea sudică a Teritoriului New Mexico. Jumătatea sudică a teritoriului era pro-confederată, iar cea nordică era unionistă. Jumătatea sudică a fost și ținta forțelor confederate texane conduse de Charles L. Pyron⁠(d) și Henry Hopkins Sibley⁠(d), care au încercat să preia controlul acolo. Ei aveau planuri de a ataca statul unionist California și Teritoriul Colorado (în care existau simpatizanți sudiști) precum și versantul estic al Munților Stâncoși, Fort Laramie⁠(d), și Teritoriul Nevada, după care să invadeze statele mexicane Chihuahua, Sonora, și California Inferioară. În cele din urmă, ei au fost învinși în bătălia din Pasul Glorieta⁠(d), în actualul comitat Santa Fe, New Mexico, iar aceste planuri nu s-au concretizat, iar confederații lui Sibley s-au retras înapoi în estul Texasului⁠(d).

Note de completare

  1. ↑ În nouă din zece mari orașe din Sud, proporția sclavilor a scăzut constant pe durata războiului. Excepție a făcut Richmond, Virginia.[13]
Note și surse

Note bibliografice

  1. ↑ „The Border States (U.S. National Park Service)”. National Park Service (în engleză). Accesat în 8 iulie 2020.
  2. ↑ Maury Klein, Days of Defiance: Sumter, Secession, and the Coming of the Civil War (Knopf, 1997), p. 22.
  3. ↑ In 1861, "From February into the late spring, North Carolina, Virginia, Tennessee, and Arkansas were considered border states", says David Stephen Heidler et al., eds. Encyclopedia of the American Civil War (2002), p. 252.
  4. 1 2 Daniel W. Crofts, Reluctant Confederates: Upper South Unionists in the Secession Crisis, p. PA101, pe Google Books, pp. 101–101 ISBN: 1469617013.
  5. ↑ „Archives of Maryland Historical List: Constitutional Convention, 1864”. 1 noiembrie 1864. Arhivat din original la 20 februarie 2012. Accesat în 21 ianuarie 2026.
  6. ↑ „Missouri abolishes slavery”. 11 ianuarie 1865.
  7. 1 2 3 „TENNESSEE STATE CONVENTION: Slavery Declared Forever Abolished; Emancipation Rejoicings in St. Louis”. The New York Times. 14 ianuarie 1865.
  8. ↑ „On this day: 1865-FEB-03”. Arhivat din original la 8 octombrie 2014.
  9. ↑ „Slavery in Delaware” [Sclavia în Delaware] (în engleză).
  10. ↑ Lowell Hayes Harrison; James C. Klotter (1997). A new history of Kentucky [O nouă istorie a statului Kentucky] (în engleză). University Press of Kentucky. p. 180. ISBN 0813126215. În 1866, Kentucky a refuzat să ratifice al XIII-lea amaendament. L-a ratificat în 1976.
  11. ↑ Stephens, Steve (15 februarie 2015). „Birthplaces of Lincoln, Davis illustrate divide in 1860s Kentucky”. The Columbus Dispatch.
  12. ↑ Ranney, Joseph A. In the Wake of Slavery: Civil War, Civil Rights, and the Reconstruction of Southern Law. p. 141. ISBN: 0275989720.
  13. ↑ Midori Takagi, "Rearing Wolves to Our Own Destruction": Slavery in Richmond, Virginia, 1782–1865 (University Press of Virginia⁠(d), 1999) p 78.
  14. ↑ Allan Nevins, The Emergence of Lincoln: Prologue to Civil War, 1859–1861 (1950) paginile 149–55
  15. 1 2 Allan Nevins, The Emergence of Lincoln: Prologue to Civil War, 1859–1861 (1950), pp. 119–47
  16. ↑ Brugger, J. Robert (1996). Maryland, A Middle Temperament. Johns Hopkins University Press. p. 248. ISBN 0801854652.
  17. ↑ Current, Richard Nelson (1992). Lincoln's Loyalists: Union Soldiers from the Confederacy. UPNE. p. 5. ISBN 9781555531249. except south carolina.
  18. ↑ James M. McPherson, Ordeal by Fire: The Civil War and Reconstruction (1982), pp 156–62.
  19. ↑ Quisenberry, A. C. "Kentucky Union Troops in the Civil War". Register of the Kentucky State Historical Society, vol. 18, no. 54, 1920, pp. 13–18. JSTOR 23369562.
  20. ↑ American Civil War in Missouri Research Guide Click pe "Regimental Histories" pentru a accesa datele.
  21. ↑ Thomas Livermore, Numbers and Losses in the Civil War, Boston, 1900. Vezi grafic și explicații, p. 550
  22. ↑ Randolph Harrison McKim⁠(d), Numerical Strength of the Confederate Army, New York, 1912
  23. ↑ Curry, Richard O., A House Divided, A Study of Statehood Politics and the Copperhead Movement in West Virginia, Univ. of Pittsburgh Press, 1964, pg. 49
  24. 1 2 Daniel E. Sutherland, A Savage Conflict: The Decisive Role of Guerrillas in the American Civil War; pp. 251–276. ISBN: 1469606887.
  25. ↑ Fellman, Michael (1989). Inside War: The Guerrilla Conflict in Missouri in the American Civil War. ISBN: 0-19-506471-2. p. 25.
  26. ↑ „The Lawrence Massacre by a Band of Missouri Ruffians Under Quantrell”. J. S. Broughton. Arhivat din original la 15 aprilie 2013. Accesat în 19 februarie 2015.
  27. ↑ Kolchin, Peter. American Slavery: 1619–1877. Hill & Wang. 1993.
  28. ↑ „Slavery, the Civil War, and Reconstruction”. Britannica.com. 22 ianuarie 2014. Accesat în 31 martie 2014.
  29. ↑ John A. Munroe (2006). History of Delaware. U. of Delaware Press. pp. 132–34. ISBN 9780874139471.
  30. 1 2 3 „Teaching American History in Maryland – Documents for the Classroom: Arrest of the Maryland Legislature, 1861”. Maryland State Archives. 2005. Arhivat din original la 11 ianuarie 2008. Accesat în 6 februarie 2008.
  31. ↑ "Fort McHenry, Lincoln Suspension of Habeas Corpus", Baltimore Sun, 27 November 2001
  32. ↑ William C. Harris, Lincoln and the Border States: Preserving the Union (University Press of Kansas, 2011) p. 71
  33. ↑ Roy P. Basler; Marion Dolores Pratt; Lloyd A. Dunlap, assistant, ed. (2001). „Collected Works of Abraham Lincoln. Volume 4”. University of Michigan Digital Library Production Services. p. 533. Accesat în 28 mai 2011.
  34. ↑ Encyclopedia of Kentucky, p.43.
  35. ↑ „KENTUCKY.; SECESSION MESSAGE OF GOV. MAGOFFIN, TO THE LEGISLATURE IN SPECIAL SESSION. Gentlemen of the Senate and House of Representatives”. Digitized version of an article from The Times's print archive. New York Times. 11 mai 1861. p. 9. Accesat în 4 august 2020.
  36. ↑ Irby, Richard E. Jr. „A Concise History of the Flags of the Confederate States of America and the Sovereign State of Georgia” [O istorie concisă a drapelelor Statelor Confederate ale Americi și al statului suveran Georgia]. About North Georgia (în engleză). Golden Ink. Arhivat din original la 9 noiembrie 2012. Accesat în 29 noiembrie 2006.
  37. 1 2 3 Harrison, Lowell H. (1983). „Slavery in Kentucky: A Civil War Casualty”. The Kentucky Review (ed. Fall). 5 (1): 38–40.
  38. ↑ Parrish, William E.; Turbulent Partnership: Missouri and the Union, 1861–1865, p. 198. University of Missouri Press, 1963
  39. ↑ Larry Wood, „The Other Anderson: Bloody Bill's Brother Jim”, Missouri Historical Review, ianuarie 2003, Vol. 97 Numărul 2, pp 93-108
  40. 1 2 Michael Fellman, Inside War: The Guerrilla Conflict in Missouri During the American Civil War, p. 83 ISBN: 0195064712
  41. ↑ T. J. Stiles, Jesse James: Last Rebel of the Civil War (2002)
  42. ↑ Joseph T. Glatthaar, The American Civil War: The War in the West, 1863–1865 (2001) p. 27–28
  43. ↑ Parrish, History of Missouri, pp. 111–15
  44. ↑ Charles H. Ambler și Festus P. Summers, West Virginia, the Mountain State (1958) cap. 16-21
  45. ↑ Curry, Richard O., A House Divided, A Study of Statehood Politics and the Copperhead Movement in West Virginia, University of Pittsburgh, 1964, pp. 142-147
  46. ↑ Ambler, The History of West Virginia, p. 318
  47. ↑ Curry "A Reappraisal of Statehood Politics in West Virginia" p. 407
  48. ↑ Richard O. Curry, A House Divided (1964)
  49. ↑ Snell, Mark A., West Virginia and the Civil War, History Press, Charleston, SC (2011), p. 28
  50. ↑ James Oakes, Freedom National: The Destruction of Slavery in the United States, 1861–1865, W.W. Norton, 2012, pgs. 296-97
  51. ↑ „West Virginians Approve the Willey Amendment”. wvculture.org. Accesat în 7 decembrie 2015.
  52. ↑ „On This Day in West Virginia History – February 3”. wvculture.org. Arhivat din original la 8 octombrie 2014. Accesat în 7 decembrie 2015.
  53. ↑ „General Orders No. 57, Brevet Major General Emory”. Wvculture.org. Accesat în 31 martie 2014.
  54. ↑ Mark Neely, Confederate Bastille: Jefferson Davis and Civil Liberties (1993), pp. 10–11
  55. ↑ „Constitutional Convention, Virginia (1864) – Encyclopedia Virginia” (în engleză). Accesat în 6 august 2021.
  56. ↑ Annie Heloise Abel, "The Indians in the Civil War", American Historical Review Vol. 15, No. 2 (Jan. 1910), pp. 281–296. JSTOR 1838335
  57. ↑ John Spencer and Adam Hook, The American Civil War in Indian Territory (2006)
  58. ↑ L. Cheatham, Gary (1998). „'Slavery All the Time or Not At All': The Wyandotte Constitution Debate, 1859–1861” (PDF). Kansas History. 21: 168–187. Arhivat din original (PDF) la 26 d.Hr. – via Kansas Historical Society.
  59. ↑ Gary L. Cheatham, "'Desperate Characters': The Development and Impact of the Confederate Guerrillas In Kansas", Kansas History, September 1991, Vol. 14 Issue 3, pp 144-161
  60. ↑ Albert Castel, "The Jayhawkers and Copperheads of Kansas", Civil War History, September 1959, Vol. 5 Issue 3, pp 283-293
  61. ↑ Donald Gilmore, "Revenge in Kansas, 1863", History Today, March 1993, Vol. 43 Issue 3, pp 47-53