Winston Churchill, premierul britanic care a primit Nobelul pentru literatură

Copilăria și educația: 1874–1895

Winston Leonard Spencer Churchill s-a născut la 30 noiembrie 1874 în reședința ancestrală a familiei sale, Palatul Blenheim din Oxfordshire.^[6] Pe linie paternă, aparținea aristocrației, fiind descendent al lui John Churchill, I Duce de Marlborough.^[7] Tatăl său, Lord Randolph Churchill, reprezentant al Partidului Conservator, fusese ales membru al Parlamentului (MP) pentru Woodstock în februarie 1874.^[8] Mama sa era Jennie, Lady Randolph Churchill, fiica omului de afaceri american Leonard Jerome.^[9]

În 1876, bunicul patern al lui Churchill, John Spencer-Churchill, al 7-lea Duce de Marlborough, a fost numit vicerege al Irlandei. Randolph a devenit secretarul său particular, iar familia s-a mutat la Dublin.^[10] Fratele lui Winston, Jack, s-a născut acolo în 1880.^[11] În cea mai mare parte a anilor 1880, Randolph și Jennie au trăit practic separați,^[12] iar cei doi frați au fost îngrijiți de bona lor, Elizabeth Everest.^[13] La moartea acesteia, în 1895, Churchill a scris: „fusese cea mai dragă și mai apropiată prietenă a mea în toți cei douăzeci de ani pe care îi trăisem”.^[14]

La vârsta de 7 ani, Churchill a început să frecventeze școala cu internat St George's din Ascot, dar nu se distingea la învățătură și avea un comportament necorespunzător.^[15] În 1884, a fost transferat la Brunswick School din Hove, unde rezultatele sale școlare s-au îmbunătățit.^[16] În aprilie 1888, la vârsta de 13 ani, a promovat examenul de admitere la Harrow School.^[17] Tatăl său dorea ca el să se pregătească pentru o carieră militară, astfel că în ultimii trei ani petrecuți la Harrow a urmat clasa destinată pregătirii pentru armată.^[18] După două încercări nereușite de admitere la Colegiul Militar Regal, Sandhurst, a reușit la a treia.^[19] A fost admis drept cadet la cavalerie, începându-și pregătirea în septembrie 1893.^[20] Tatăl său a murit în ianuarie 1895.^[21]

Cuba, India și Sudan: 1895–1899

În februarie 1895, Churchill a fost numit sublocotenent în Regimentul 4 Husari al Reginei, parte a Armatei Britanice, cu garnizoana la Aldershot.^[23] Dornic să ia parte la operațiuni militare, și-a folosit influența mamei pentru a obține detașarea într-o zonă de război.^[24] În toamnă, el și prietenul său Reggie Barnes au plecat să observe Războiul de Independență al Cubei și au ajuns să participe la ciocniri după ce s-au alăturat trupelor spaniole care încercau să-i înfrângă pe luptătorii pentru independență.^[25] Churchill a trimis relatări ziarului londonez Daily Graphic.^[26] A plecat apoi la New York și i-a scris mamei sale despre „ce popor extraordinar sunt americanii!”.^[27] Împreună cu husarii, a plecat la Bombay în octombrie 1896.^[28] Având garnizoana la Bangalore, a petrecut 19 luni în India, vizitând Calcutta și participând la expediții în Hyderabad și la Frontiera de Nord-Vest.^[29]

În India, Churchill a început un program de studiu autodidact,^[30] citind numeroși autori, printre care Platon, Edward Gibbon, Charles Darwin și Thomas Babington Macaulay.^[31] Cărțile îi erau trimise de mama sa, cu care coresponda frecvent. Pentru a se informa despre politică, i-a cerut să-i trimită exemplare din The Annual Register, un almanah politic.^[32] Într-o scrisoare din 1898, referindu-se la convingerile sale, a afirmat: „Nu accept credința creștină și nici vreo altă formă de credință religioasă”.^[33] Churchill fusese botezat în Biserica Anglicană,^[34] dar în tinerețe a trecut printr-o perioadă de anticreștinism virulent,^[35] iar la maturitate a fost agnostic.^[36] Într-o altă scrisoare, adresată unui văr, a descris religia drept „un narcotic delicios” și și-a exprimat preferința pentru Protestantism în detrimentul romano-catolicismului, deoarece considera că primul se afla „cu un pas mai aproape de Rațiune”.^[37]

Interesat de activitatea parlamentară,^[38] Churchill s-a declarat „liberal în toate, mai puțin cu numele”, adăugând că nu ar putea susține niciodată sprijinul acordat de Partidul Liberal autonomiei Irlandei.^[39] În schimb, s-a apropiat de aripa democraților tory a Partidului Conservator și, în timpul unei vizite în țară, a ținut primul său discurs pentru Primrose League la Claverton Down.^[40] Îmbinând concepții reformiste și conservatoare, a susținut promovarea învățământului laic și neconfesional, opunându-se în același timp dreptului de vot al femeilor.^[41]

Churchill s-a oferit voluntar să se alăture Forței de campanie Malakand a lui Bindon Blood în campania împotriva rebelilor mohmanzi din Valea Swat, în nord-vestul Indiei. Blood l-a acceptat cu condiția să fie încadrat în calitate de jurnalist, ceea ce a marcat începutul carierei de scriitor a lui Churchill.^[42] S-a întors la Bangalore în octombrie 1897 și și-a scris prima carte, The Story of the Malakand Field Force, care a primit recenzii favorabile.^[43] A scris și singura sa operă de ficțiune, Savrola, un roman ruritanian.^[44] Pentru a-și ocupa timpul, Churchill a făcut din scris ceea ce Roy Jenkins numește „îndeletnicirea sa permanentă”, în special în perioadele în care nu ocupa funcții publice. Scrisul constituia pentru el o apărare împotriva episoadelor recurente de depresie, pe care le numea „câinele său negru”.^[45]

Folosindu-se de relațiile sale din Londra, Churchill a obținut detașarea în campania din Sudan a generalului Herbert Kitchener, în calitate de ofițer subaltern în Regimentul 21 Lăncieri, lucrând totodată ca jurnalist pentru The Morning Post.^[46] După ce a participat la una dintre ultimele șarje de cavalerie ale Armatei Britanice, în Bătălia de la Omdurman din septembrie 1898, Regimentul 21 Lăncieri a fost retras din luptă.^[47] În octombrie, Churchill s-a întors în Anglia și a început să scrie The River War despre campanie; lucrarea a fost publicată în 1899. A hotărât să părăsească armata,^[48] fiind critic față de acțiunile lui Kitchener, îndeosebi față de tratamentul nemilos aplicat răniților inamici și profanarea mormântului lui Mohammad Ahmed.^[49]

La 2 decembrie 1898, Churchill s-a îmbarcat spre India pentru a-și încheia formalitățile militare și a-și definitiva demisia din armată. Și-a petrecut mult timp jucând polo, singurul sport cu mingea care l-a interesat vreodată. După ce a părăsit regimentul de husari, a plecat din Bombay la 20 martie 1899, hotărât să înceapă o carieră politică.^[50]

Politica și Africa de Sud: 1899–1901

Churchill a luat cuvântul la întruniri conservatoare^[52] și a fost desemnat unul dintre cei doi candidați ai partidului la alegerile parțiale din Oldham din iunie 1899.^[53] În timpul campaniei, s-a autodefinit drept „conservator și democrat tory”.^[54] Deși mandatele fuseseră deținute de conservatori, liberalii au obținut o victorie la limită.^[55]

În calitate de jurnalist al Morning Post, Churchill a anticipat izbucnirea celui de-al Doilea Război al Burilor dintre Regatul Unit și republicile bure, ceea ce l-a determinat să plece în Africa de Sud.^[56][57] În octombrie, a călătorit în zona de conflict din apropierea orașului Ladysmith, aflat sub asediul trupelor bure, după care s-a îndreptat spre Colenso.^[58] În timpul Bătăliei de la Chieveley, trenul său a deraiat în urma tirului artileriei bure, iar Churchill a fost capturat ca prizonier de război și internat într-un lagăr de prizonieri de război din Pretoria.^[59] Churchill a protestat oficial împotriva internării sale pe lângă secretarul de stat al Republicii Sud-Africane, invocând statutul său de jurnalist necombatant, însă i s-a răspuns că își pierduse acest statut deoarece purta un revolver.^[60] În decembrie, Churchill a evadat și a scăpat de urmăritori călătorind clandestin la bordul unor trenuri de marfă și ascunzându-se într-o mină. A ajuns în siguranță în Africa Orientală Portugheză.^[61] Evadarea sa a atras o amplă atenție publică.^[62]

În ianuarie 1900, Churchill s-a alăturat din nou pentru scurt timp armatei, cu gradul de locotenent, în regimentul South African Light Horse, participând la operațiunile conduse de Redvers Buller pentru ridicarea asediului Ladysmithului și cucerirea Pretoriei.^[63] S-a numărat printre primii militari britanici care au intrat în ambele localități. Împreună cu vărul său, Charles Spencer-Churchill, al 9-lea Duce de Marlborough, a cerut și a obținut capitularea celor 52 de gardieni buri ai unui lagăr de prizonieri.^[64] Pe tot parcursul războiului, a condamnat public prejudecățile antibure, cerând ca burii să fie tratați cu „generozitate și toleranță”,^[65] iar după război i-a îndemnat pe britanici să dea dovadă de mărinimie în victorie.^[66] În iulie, după ce a renunțat la gradul de locotenent, s-a întors în Regatul Unit. Corespondențele sale de război pentru Morning Post au fost publicate sub titlul London to Ladysmith via Pretoria și s-au vândut bine.^[67]

Churchill a închiriat un apartament în cartierul londonez Mayfair, pe care l-a folosit drept reședință timp de șase ani. A candidat din nou din partea conservatorilor la Oldham în alegerile generale din octombrie 1900, obținând o victorie la limită și devenind membru al Parlamentului la vârsta de 25 de ani.^[68] În aceeași lună, a publicat Ian Hamilton's March, o carte despre experiențele sale din Africa de Sud,^[69][70] care a stat la baza unui turneu de conferințe desfășurat în noiembrie în Regatul Unit, Statele Unite și Canada. Parlamentarii nu erau remunerați, astfel că turneul reprezenta o necesitate financiară. În Statele Unite, Churchill i-a întâlnit pe Mark Twain, William McKinley și Theodore Roosevelt, cu acesta din urmă neînțelegându-se.^[71] În primăvara anului 1901, a ținut conferințe la Paris, Madrid și Gibraltar.^[72]

Parlamentar conservator: 1901–1904

În februarie 1901, Churchill și-a ocupat locul în Camera Comunelor, unde primul său discurs parlamentar a beneficiat de o amplă acoperire în presă.^[73] S-a asociat cu un grup de conservatori cunoscut sub numele de Hughligans,^[74] dar a criticat guvernul conservator în privința mai multor chestiuni, îndeosebi creșterea cheltuielilor pentru armată. Considera că fondurile militare suplimentare ar trebui alocate marinei.^[75] Această poziție a nemulțumit conducerea parlamentară conservatoare, dar a fost susținută de liberali, alături de care Churchill socializa din ce în ce mai mult, îndeosebi de imperialiști liberali precum H. H. Asquith.^[76] Churchill a scris ulterior că „se îndrepta constant spre stânga”.^[77] În particular, a luat în considerare „crearea treptată, printr-un proces evolutiv, a unei aripi democrate sau progresiste a Partidului Conservator”,^[78] ori, alternativ, a unui „Partid de Centru” care să-i unească pe conservatori și liberali.^[79]

Până în 1903, între Churchill și conservatori apăruseră divergențe, în mare parte din cauza opoziției sale față de promovarea protecționismului. Ca adept al liberului schimb, a contribuit la înființarea Free Food League.^[26] Churchill și-a dat seama că ostilitatea membrilor partidului avea să-l împiedice să obțină o funcție în Cabinet într-un guvern conservator. Partidul Liberal se bucura de un sprijin tot mai mare, astfel încât trecerea sa la liberali în 1904 ar fi putut fi influențată și de ambiția personală.^[80] A început să voteze din ce în ce mai des alături de liberali.^[81] De exemplu, s-a opus unei creșteri a cheltuielilor militare,^[82] a susținut un proiect de lege liberal menit să restabilească drepturile legale ale sindicatelor,^[81] și s-a opus introducerii taxelor vamale la import.^[83] Guvernul lui Arthur Balfour a anunțat în octombrie 1903 măsuri legislative protecționiste.^[84] Două luni mai târziu, indignată de criticile lui Churchill la adresa guvernului, Asociația Conservatoare din Oldham l-a informat că nu îi va susține candidatura la următoarele alegeri.^[85]

În mai 1904, Churchill s-a opus proiectului de lege privind străinii propus de guvern, menit să limiteze imigrația evreiască.^[86] El a afirmat că proiectul de lege avea să „apeleze la prejudecata insulară împotriva străinilor, la prejudecata rasială împotriva evreilor și la prejudecata muncitorilor față de concurență” și s-a declarat în favoarea „vechii practici tolerante și generoase a liberei intrări și a azilului, pe care această țară a urmat-o atât de mult timp și de pe urma căreia a avut atât de mult de câștigat”.^[86] La 31 mai 1904, a trecut de cealaltă parte a Camerei pentru a se alătura Partidului Liberal.^[87]

Parlamentar liberal: 1904–1908

Ca liberal, Churchill a atacat politica guvernului și și-a câștigat reputația de radical sub influența lui John Morley și David Lloyd George.^[26] În decembrie 1905, Balfour a demisionat din funcția de prim-ministru, iar regele Eduard al VII-lea l-a invitat pe liderul liberal Henry Campbell-Bannerman să-i succeadă.^[88] În speranța obținerii unei majorități parlamentare sigure, Campbell-Bannerman a convocat alegeri generale în ianuarie 1906, pe care liberalii le-au câștigat cu o majoritate covârșitoare.^[89] Churchill a câștigat mandatul pentru Manchester North West,^[90] iar biografia tatălui său a fost publicată,^[91] Churchill primind pentru aceasta un avans de 8.000 de lire sterline.^[92] Lucrarea a fost în general bine primită.^[93] Tot în această perioadă a fost publicată și prima biografie a lui Churchill însuși, scrisă de liberalul MacCallum Scott.^[94]

În noul guvern, Churchill a devenit subsecretar de stat la Ministerul Coloniilor, o funcție ministerială de rang inferior pe care o solicitase.^[95] A lucrat în subordinea secretarului de stat pentru colonii, Victor Bruce, al 9-lea Conte de Elgin,^[96] și l-a numit secretar pe Edward Marsh; Marsh i-a rămas secretar timp de 25 de ani.^[97] Prima sarcină a lui Churchill a fost să contribuie la elaborarea unei constituții pentru Transvaal;^[98] de asemenea, a contribuit la supravegherea formării unui guvern în Colonia Râului Orange.^[99] În chestiunile privind Africa australă, a urmărit să asigure egalitatea între britanici și buri.^[100] A anunțat eliminarea treptată a utilizării muncitorilor chinezi aflați sub contracte de muncă obligatorii în Africa de Sud; el și guvernul au considerat că o interdicție bruscă ar provoca perturbări prea mari și ar putea afecta economia coloniei.^[101] Și-a exprimat îngrijorarea cu privire la relațiile dintre coloniștii europeni și populația africană de culoare; după ce zulușii au declanșat Rebeliunea Bambatha în Natal, Churchill s-a plâns de „măcelărirea dezgustătoare a băștinașilor” de către europeni.^[102]

Președinte al Consiliului Comerțului: 1908–1910

Cum Campbell-Bannerman era bolnav în fază terminală, Asquith a devenit prim-ministru în aprilie 1908. Acesta l-a numit pe Churchill președinte al Consiliului Comerțului.^[103] La 33 de ani, Churchill era cel mai tânăr membru al Cabinetului din 1866.^[104] Miniștrii nou-numiți în Cabinet erau obligați prin lege să se supună realegerii în cadrul unor alegeri parțiale. La 24 aprilie, Churchill a pierdut alegerile parțiale din Manchester North West în fața candidatului conservator, la o diferență de 429 de voturi.^[105] La 9 mai, liberalii l-au desemnat candidat în circumscripția sigură Dundee, unde a câștigat detașat.^[106]

Churchill a cerut-o în căsătorie pe Clementine Hozier; cei doi s-au căsătorit la 12 septembrie 1908 la Biserica Sfânta Margareta din Westminster și și-au petrecut luna de miere la Baveno, Veneția și Castelul Veveří, în Moravia.^{[107][108][109]} Au locuit la numărul 33, Eccleston Square, Londra, iar prima lor fiică, Diana, s-a născut în 1909.^[110][111] Reușita căsniciei lor a avut o mare importanță pentru cariera lui Churchill, afecțiunea neîntreruptă a Clementinei oferindu-i un mediu familial stabil și fericit.^[26]

Una dintre primele sarcini ale lui Churchill în calitate de ministru a fost să arbitreze un conflict de muncă dintre muncitorii din industria navală și angajatori de pe râul Tyne.^[112] Ulterior, a înființat o Curte Permanentă de Arbitraj pentru soluționarea conflictelor de muncă,^[113] dobândindu-și reputația de conciliator.^[114] A colaborat cu Lloyd George în promovarea reformelor sociale.^[115] A susținut ceea ce numea o „rețea de intervenție și reglementare a statului”, asemănătoare celei existente în Germania.^[116]

Continuând activitatea lui Lloyd George,^[26] Churchill a introdus proiectul de lege privind ziua de opt ore în mine, care le interzicea minerilor să lucreze mai mult de opt ore pe zi.^[117] În 1909, a introdus proiectul de lege privind consiliile de ramură, prin care erau create consilii de ramură ce puteau urmări în justiție angajatorii care își exploatau lucrătorii. Adoptată cu o largă majoritate, legea a consacrat principiul salariului minim și dreptul la pauze de masă.^[118] În mai 1909, a propus proiectul de lege privind bursele muncii, pentru înființarea a peste 200 de burse ale muncii prin intermediul cărora șomerii urmau să fie ajutați să-și găsească un loc de muncă.^[119] A promovat ideea unui sistem de asigurări de șomaj, finanțat parțial de stat.^[120]

Pentru a asigura finanțarea reformelor lor, Lloyd George și Churchill au denunțat politica de expansiune navală a lui Reginald McKenna,^[121] refuzând să creadă că războiul cu Germania era inevitabil.^[122] În calitate de cancelar al Eșichierului, Lloyd George și-a prezentat „Bugetul Poporului” la 29 aprilie 1909, descriindu-l drept un buget de război menit să elimine sărăcia. Avându-l pe Churchill drept cel mai apropiat aliat,^[26] Lloyd George a propus impozite fără precedent asupra celor bogați pentru finanțarea programelor sociale ale liberalilor.^[123] Bugetul a fost respins prin veto de pairii conservatori care dominau Camera Lorzilor.^[124] Cum reformele sale sociale erau amenințate, Churchill a devenit președinte al Ligii Bugetului^[26] și a avertizat că obstrucționismul claselor superioare putea stârni furia muncitorilor britanici și putea duce la un război de clasă.^[125] Guvernul a convocat alegerile generale din ianuarie 1910, care s-au încheiat cu victoria liberalilor; Churchill și-a păstrat mandatul pentru Dundee.^[126] Într-un memorandum adresat Cabinetului, a propus desființarea Camerei Lorzilor și înlocuirea acesteia cu un sistem unicameral sau cu o cameră secundă mai restrânsă, care să nu le ofere conservatorilor un avantaj structural.^[127] În aprilie, lorzii au cedat, iar Bugetul Poporului a fost adoptat.^[128] Churchill a continuat campania împotriva Camerei Lorzilor și a contribuit la adoptarea Legii Parlamentului din 1911, care i-a redus și limitat atribuțiile.^[26]

Ministru de interne: 1910–1911

În februarie 1910, Churchill a fost promovat în funcția de ministru de interne, dobândind astfel autoritate asupra poliției și serviciilor penitenciare;^[129] a pus în aplicare un program de reformă penitenciară.^[130] Printre măsuri s-a numărat diferențierea între infractorii de drept comun și deținuții politici, regimul aplicat celor din urmă fiind relaxat.^[131] Au fost introduse măsuri educative, precum înființarea de biblioteci,^[132] precum și obligația de a organiza activități de divertisment de patru ori pe an.^[133] Regulile privind izolarea penitenciară au fost relaxate,^[134] iar Churchill a propus eliminarea încarcerării automate a persoanelor care nu își achitau amenzile.^[135] Încarcerarea persoanelor cu vârste cuprinse între 16 și 21 de ani a fost abolită, cu excepția celor care săvârșiseră cele mai grave infracțiuni.^[136] Churchill a comutat 21 dintre cele 43 de condamnări la moarte (pedepse capitale) pronunțate în perioada în care a fost ministru de interne.^[137]

O problemă internă majoră era dreptul de vot al femeilor. Churchill susținea acordarea dreptului de vot femeilor, dar ar fi sprijinit un proiect de lege în acest sens numai dacă acesta ar fi beneficiat de susținerea majorității electoratului (masculin).^[138] Soluția propusă de el a fost organizarea unui referendum, însă Asquith nu a agreat ideea, iar problema dreptului de vot al femeilor a rămas nerezolvată până în 1918.^[139] Multe sufragete considerau că Churchill era un adversar convins al cauzei lor^[140] și organizau proteste la întrunirile sale.^[139] În noiembrie 1910, sufragistul Hugh Franklin l-a atacat pe Churchill cu un bici; Franklin a fost condamnat la șase săptămâni de închisoare.^[140]

În noiembrie 1910, Churchill a trebuit să gestioneze revoltele din Tonypandy, în timpul cărora mineri din valea Rhondda au protestat violent împotriva condițiilor de muncă.^[141] Șeful poliției din Glamorgan a solicitat trimiterea de trupe pentru a ajuta poliția să înăbușe revoltele. Aflând că trupele se aflau deja în drum spre zonă, Churchill le-a permis să înainteze până la Swindon și Cardiff, dar a împiedicat desfășurarea lor în zona conflictului; se temea că folosirea trupelor putea duce la vărsare de sânge. În schimb, a trimis în sprijin 270 de polițiști londonezi neînarmați.^[141] Cum revoltele au continuat, le-a oferit protestatarilor o întrevedere cu principalul arbitru guvernamental pentru conflictele de muncă, ofertă pe care aceștia au acceptat-o.^[142] În particular, Churchill îi considera atât pe proprietarii minelor, cât și pe minerii greviști „foarte nerezonabili”.^[140] The Times și alte publicații l-au acuzat că era prea indulgent față de participanții la revoltă;^[143] în schimb, numeroși membri ai Partidului Laburist, care avea legături cu sindicatele, considerau că intervenise prea dur.^[144] Churchill a rămas pentru mult timp privit cu suspiciune de mișcarea muncitorească.^[26]

Asquith a convocat alegeri generale în decembrie 1910, iar liberalii au fost realeși, Churchill păstrându-și fără dificultate mandatul pentru Dundee.^[145] În ianuarie 1911, Churchill s-a implicat în Asediul de pe Sidney Street; trei spărgători letoni uciseseră polițiști și se ascunseseră într-o casă din East End-ul Londrei, înconjurată de poliție.^[146] Churchill a rămas alături de polițiști, fără însă să conducă operațiunea acestora.^[147] După ce casa a luat foc, a ordonat pompierilor să nu intre în clădire din cauza pericolului reprezentat de bărbații înarmați. Ulterior, doi dintre spărgători au fost găsiți morți.^[147] Deși a fost criticat pentru această decizie, el a declarat că „a considerat că era mai bine să lase casa să ardă decât să sacrifice vieți britanice valoroase pentru salvarea acelor ticăloși feroce”.^[148]

În martie 1911, Churchill a prezentat în a doua lectură proiectul de lege privind minele de cărbune; după intrarea sa în vigoare, acesta a impus standarde de siguranță mai stricte.^[149] A elaborat proiectul de lege privind magazinele, menit să îmbunătățească condițiile de muncă ale angajaților din magazine; proiectul a întâmpinat opoziția proprietarilor și a fost adoptat numai într-o formă mult diluată.^[150] În aprilie, Lloyd George a introdus prima legislație privind asigurările de sănătate și de șomaj, Legea asigurărilor naționale din 1911, la elaborarea căreia Churchill contribuise în mod esențial.^[150] În mai, Clementine a născut al doilea copil al cuplului, Randolph, numit după tatăl lui Winston.^[151] Ca răspuns la escaladarea tulburărilor sociale din 1911, Churchill a trimis trupe la Liverpool pentru a înăbuși protestele docherilor și s-a mobilizat împotriva unei greve feroviare naționale.^[152]

În timpul Crizei Agadir din 1911, când exista riscul izbucnirii unui război între Franța și Germania, Churchill a propus o alianță cu Franța și Rusia pentru garantarea independenței Belgiei, Danemarcei și Țărilor de Jos și contracararea unei eventuale expansiuni germane.^[153] Criza a avut un efect profund asupra lui Churchill și i-a schimbat opiniile cu privire la necesitatea expansiunii navale.^[154]

Prim Lord al Amiralității

În octombrie 1911, Asquith l-a numit pe Churchill Prim Lord al Amiralității,^[155] iar acesta s-a instalat în reședința oficială de la Admiralty House.^[156] A înființat un stat-major naval^[26] și, în următorii doi ani și jumătate, s-a concentrat asupra pregătirii marinei pentru război, vizitând baze și șantiere navale militare, încercând să ridice moralul și urmărind îndeaproape evoluțiile navale germane.^[157] După adoptarea de către Germania a Legii navale din 1912, prin care urma să fie sporită producția de nave de război, Churchill s-a angajat ca Regatul Unit să construiască două cuirasate pentru fiecare cuirasat german nou.^[158] A invitat Germania să accepte o reducere reciprocă a înarmării, însă propunerea a fost respinsă.^[159]

Churchill a susținut majorarea soldelor și extinderea facilităților recreative pentru personalul marinei,^[160] construirea mai multor submarine^[161] și acordarea unei atenții sporite Royal Naval Air Service, încurajând experimentarea modalităților în care avioanele puteau fi utilizate în scopuri militare.^[162] A introdus termenul de „hidroavion” și a comandat construirea a 100 de astfel de aparate.^[163] Unii liberali s-au opus nivelului cheltuielilor sale navale; în decembrie 1913, Churchill a amenințat că va demisiona dacă propunerea sa privind construirea a patru cuirasate noi în 1914–1915 avea să fie respinsă.^[164] În iunie 1914, a convins Camera Comunelor să autorizeze achiziționarea de către guvern a unei participații de 51% la profiturile Anglo-Persian Oil Company, pentru a asigura aprovizionarea cu petrol a marinei.^[165]

Principala problemă politică din Regatul Unit era Autonomia Irlandei, iar în 1912 guvernul Asquith a introdus proiectul de lege privind autonomia Irlandei.^[166] Churchill i-a îndemnat pe unioniștii din Ulster să accepte proiectul, întrucât se opunea divizării Irlandei.^[167] El a declarat: „Oricare ar fi drepturile Ulsterului, acesta nu se poate pune în calea întregii Irlande. Jumătate de provincie nu poate impune un veto permanent asupra națiunii. Jumătate de provincie nu poate împiedica pentru totdeauna reconcilierea dintre democrațiile britanică și irlandeză”.^[168] În urma unei decizii a Cabinetului, a consolidat prezența navală în Irlanda pentru a face față unei eventuale revolte unioniste.^[169] În încercarea de a găsi un compromis, Churchill a propus ca Irlanda să rămână parte a unui Regat Unit federal, însă această idee i-a nemulțumit atât pe liberali, cât și pe naționaliștii irlandezi.^[170]

În calitate de Prim Lord, Churchill a fost însărcinat cu supravegherea efortului naval britanic atunci când Primul Război Mondial a izbucnit, în august 1914.^[171] Marina a transportat 120.000 de militari în Franța și a început blocada porturilor germane de la Marea Nordului. Churchill a trimis submarine în Marea Baltică pentru a sprijini Marina Imperială Rusă și a trimis Brigada de Infanterie Marină la Oostende, obligând Germania să redistribuie trupe.^[172] În septembrie, Churchill și-a asumat întreaga responsabilitate pentru apărarea aeriană a Regatului Unit.^[173] La 7 octombrie, Clementine a născut al treilea copil al lor, Sarah.^[174] În octombrie, Churchill a vizitat Anvers pentru a inspecta apărarea belgiană împotriva forțelor germane asediatoare și a promis întăriri.^[175] La scurt timp, Anversul a căzut în mâinile germanilor, iar Churchill a fost criticat în presă.^[176] El a susținut că acțiunile sale prelungiseră rezistența și le permiseseră Aliaților să securizeze Calais și Dunkerque.^[177] În noiembrie, Asquith a convocat un Consiliu de Război din care făcea parte și Churchill.^[178] Churchill a orientat dezvoltarea tancului în direcția potrivită și a finanțat construirea acestuia din fondurile Amiralității prin intermediul Comitetului pentru nave terestre.^[179]

Churchill era interesat de teatrul de operațiuni din Orientul Mijlociu și dorea să reducă presiunea asupra rușilor în Caucaz prin lansarea unor atacuri împotriva Turciei în Dardanele. Spera chiar că britanicii ar putea cuceri Constantinopol.^[180] Planul a fost aprobat, iar în martie 1915 o forță operativă anglo-franceză a încercat să bombardeze naval fortificațiile turcești. În aprilie, Forța Expediționară Mediteraneeană, din care făcea parte și Corpul de Armată Australian și Neozeelandez (ANZAC), și-a început ofensiva de la Gallipoli.^[181] Ambele campanii au eșuat, iar numeroși parlamentari, în special conservatori, l-au considerat pe Churchill responsabil.^[182] În mai, sub presiunea Parlamentului, Asquith a acceptat formarea unui guvern de coaliție multipartid, însă conservatorii au condiționat intrarea în acesta de îndepărtarea lui Churchill de la Amiralitate.^[183]

Ministru al Munițiilor: 1917–1919

În octombrie 1916, Asquith a demisionat din funcția de prim-ministru și a fost succedat de Lloyd George, care, în mai 1917, l-a trimis pe Churchill să inspecteze efortul de război francez.^[197] În iulie, Churchill a fost numit Ministru al Munițiilor.^[198] A negociat încetarea unei greve la fabricile de muniții de pe Clyde și a sporit producția de muniții.^[199] Într-o scrisoare adresată colegilor săi din Cabinet în octombrie 1917, a elaborat planul de atac care avea să aducă victoria finală a Aliaților.^[194] A pus capăt unei a doua greve, în iunie 1918, amenințând că greviștii vor fi încorporați în armată.^[200] În Camera Comunelor, Churchill a votat în favoarea Legii reprezentării poporului din 1918, care a acordat drept de vot anumitor categorii de femei.^[201] În noiembrie 1918, la patru zile după Armistițiu, s-a născut al patrulea copil al lui Churchill, Marigold.^[202]

Secretar de stat pentru război și aviație: 1919–1921

Lloyd George a convocat alegeri generale pentru 14 decembrie 1918.^[203] În timpul campaniei, Churchill a susținut naționalizarea căilor ferate, controlul monopolurilor, reforma fiscală și înființarea unei Societăți a Națiunilor pentru prevenirea războaielor.^[204] A fost reales parlamentar pentru Dundee și, deși conservatorii au obținut majoritatea, Lloyd George a rămas prim-ministru.^[204] În ianuarie 1919, Lloyd George l-a transferat pe Churchill la Ministerul de Război, unde a ocupat simultan funcțiile de Secretar de stat pentru război și Secretar de stat pentru aviație.^[205]

Churchill era responsabil de demobilizarea armatei,^[206] deși l-a convins pe Lloyd George să mențină un milion de militari mobilizați în Armata Britanică a Rinului.^[207] Churchill s-a numărat printre puținii membri ai guvernului care s-au opus adoptării unor măsuri severe împotriva Germaniei^[202] și a avertizat împotriva demobilizării armatei germane, susținând că aceasta ar putea fi necesară ca bastion împotriva Rusiei Sovietice;^[208] s-a pronunțat vehement împotriva lui Vladimir Ilici Lenin și a guvernului bolșevic.^[209] Inițial, a susținut folosirea trupelor britanice pentru sprijinirea forțelor albe antibolșevice în Războiul Civil Rus,^[210] dar a recunoscut curând dorința populației britanice ca acestea să fie aduse acasă.^[211] După victoria sovieticilor în războiul civil, Churchill a propus instituirea unui cordon sanitar în jurul țării.^[212]

În timpul Războiului Irlandez de Independență, a susținut folosirea forței paramilitare Black and Tans împotriva revoluționarilor irlandezi.^[213] După ce trupele britanice din Irak s-au confruntat cu rebeli kurzi, Churchill a autorizat trimiterea a două escadrile în regiune, propunând ca acestea să fie dotate cu „gaze toxice” pentru a fi folosite în vederea „pedepsirii băștinașilor recalcitranți fără a le provoca vătămări grave”, deși această măsură nu a fost niciodată pusă în aplicare.^[214] Considera ocuparea Irakului o povară financiară pentru Regatul Unit și a propus, fără succes, ca guvernul să retrocedeze Turciei controlul asupra teritoriului.^[215]

Secretar de stat pentru colonii: 1921–1922

Churchill a devenit secretar de stat pentru colonii în februarie 1921.^[216] S-a folosit de noua sa funcție pentru a-și promova planul anterior privind bombardarea aeriană a Irakului. Cabinetul l-a aprobat în august, iar în anul următor au fost trimise în Irak opt escadrile ale RAF. Una dintre ele era comandată de Arthur Harris, care se lăuda că „în 45 de minute, un sat de dimensiuni considerabile [...] poate fi practic șters de pe fața pământului”.^[217] Istoricul japonez Yuki Tanaka afirmă că acest precedent, alături de cel italian, al „bombardamentelor nediscriminatorii” menite „să terorizeze populația civilă inamică” aparținând „raselor necivilizate” a dus la extinderea acestei practici asupra europenilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.^[218]

În martie, la Paris a avut loc prima expoziție a picturilor sale, Churchill expunând sub pseudonim.^[216] În mai, mama sa a murit, iar în august a murit și fiica sa Marigold, în urma unui sepsis.^[219] Moartea lui Marigold l-a urmărit pe Churchill pentru tot restul vieții.^[220]

Churchill a participat la negocierile cu liderii Sinn Féin și a contribuit la redactarea Tratatului anglo-irlandez.^[221] Era responsabil de reducerea costurilor ocupației britanice în Orientul Mijlociu^[216] și a participat la instalarea pe tron a lui Faisal I al Irakului și Abdullah I al Iordaniei.^[222] Churchill a călătorit în Palestina sub mandat britanic, unde, în calitate de susținător al sionismului, a respins o petiție a arabilor palestinieni prin care se solicita interzicerea imigrației evreiești.^[223] A acceptat însă restricții temporare în urma tulburărilor de la Jaffa.^[224]

În ianuarie 1921, un accident feroviar în Țara Galilor l-a ucis pe un văr al său, Lord Herbert Vane-Tempest, cu care Churchill avea aceeași străbunică, Frances Vane, marchiză de Londonderry. Churchill a moștenit din proprietatea irlandeză a acesteia o sumă de aproximativ 55.000 de lire sterline. Acest capital i-a permis să înceapă căutarea unei mici proprietăți rurale.^[225]

În septembrie 1922, a izbucnit Criza Çanakkale, când forțele turce au amenințat să ocupe zona neutră a Dardanelelor, păzită de armata britanică staționată la Chanak. Churchill și Lloyd George susțineau rezistența militară împotriva oricărui avans turcesc, însă majoritatea conservatoare din guvernul de coaliție s-a opus. A urmat o criză politică ce a dus la retragerea conservatorilor din guvern și a precipitat alegerile generale din noiembrie 1922.^[26]

Tot în septembrie s-a născut al cincilea și ultimul copil al lui Churchill, Mary, iar în aceeași lună acesta a cumpărat Chartwell, în Kent, care a devenit reședința familiei sale.^[226] În octombrie 1922, Churchill a fost supus unei apendicectomii. În timp ce se afla în spital, coaliția lui Lloyd George s-a destrămat. La alegerile generale, Churchill și-a pierdut mandatul pentru Dundee^[227] în fața lui Edwin Scrymgeour, un candidat prohibiționist. Ulterior, a scris că rămăsese „fără funcție, fără mandat, fără partid și fără apendice”.^[228] A fost numit unul dintre cei 50 de membri ai Ordinului Companionilor de Onoare, fiind inclus în lista onorurilor acordate de Lloyd George cu ocazia dizolvării Parlamentului în 1922.^[229]

Marlborough și chestiunea indiană: 1929–1932

La alegerile generale din 1929, Churchill și-a păstrat mandatul pentru Epping, dar conservatorii au fost învinși, iar MacDonald și-a format al doilea guvern laburist.^[246] Rămas în afara guvernului, Churchill era predispus la depresie („câinele său negru”), pe care încerca să o combată prin scris.^[247] A început să lucreze la Marlborough: His Life and Times, o biografie a strămoșului său, John Churchill, I Duce de Marlborough.^[248][249] Își dobândise reputația că bea mult, deși Jenkins consideră că aceasta era adesea exagerată.^[250]

Sperând că guvernul laburist putea fi înlăturat de la putere, a obținut acordul lui Baldwin pentru a încerca formarea unei coaliții între conservatori și liberali, deși numeroși liberali erau reticenți.^[248] În octombrie 1930, după întoarcerea dintr-o călătorie în America de Nord, Churchill și-a publicat autobiografia, My Early Life, care s-a vândut bine și a fost tradusă în numeroase limbi.^[251] În ianuarie 1931, Churchill a demisionat din cabinetul din umbră al Partidului Conservator deoarece Baldwin susținea decizia guvernului de a acorda Indiei statutul de dominion.^[252] Churchill considera că extinderea autonomiei interne avea să accelereze revendicările pentru independență deplină.^[253] Se opunea în mod deosebit lui Mohandas Gandhi, pe care îl considera „un avocat sedițios de la Middle Temple, care acum pozează în fachir”.^[254] Opiniile sale au provocat indignare în rândul laburiștilor și liberalilor, deși beneficiau de sprijinul multor membri de rând ai Partidului Conservator.^[255]

Alegerile generale din octombrie 1931 s-au încheiat cu o victorie zdrobitoare a conservatorilor.^[256] Churchill aproape că și-a dublat majoritatea în Epping, dar nu a primit nicio funcție ministerială.^[257] La 3 decembrie, Camera Comunelor a dezbătut acordarea statutului de dominion Indiei, iar Churchill a insistat ca problema să fie supusă unui vot formal; inițiativa s-a întors însă împotriva sa, deoarece numai 43 de parlamentari l-au susținut.^[258] A pornit într-un turneu de conferințe în America de Nord, sperând să recupereze pierderile financiare suferite în urma crahului de pe Wall Street.^[256][258] La 13 decembrie, Churchill traversa Fifth Avenue în New York când a fost lovit de un automobil, suferind o rană la cap în urma căreia a dezvoltat nevrită.^[259] Pentru a-și continua convalescența, el și Clementine au călătorit cu vaporul la Nassau, unde au petrecut trei săptămâni, însă Churchill a devenit deprimat din cauza pierderilor sale financiare și politice.^[260] S-a întors în Statele Unite la sfârșitul lunii ianuarie 1932 și și-a susținut cea mai mare parte a conferințelor înainte de a reveni acasă la 18 martie.^[260]

După ce lucrase la Marlborough în cea mai mare parte a anului 1932, Churchill a hotărât în august să viziteze câmpurile de luptă pe care luptase strămoșul său.^[261] La München, l-a întâlnit pe Ernst Hanfstaengl, un prieten al liderului nazist Adolf Hitler, care devenea atunci tot mai important pe scena politică. Hanfstaengl a încercat să aranjeze o întâlnire între Churchill și Hitler, însă Hitler nu s-a arătat interesat: „Despre ce naiba aș putea vorbi cu el?”^[262] La scurt timp după ce a vizitat Blenheim, Churchill s-a îmbolnăvit de febră paratifoidă și a petrecut două săptămâni într-un sanatoriu din Salzburg.^[263] S-a întors la Chartwell la 25 septembrie, continuând să lucreze la Marlborough. Două zile mai târziu, s-a prăbușit în urma unei recidive a febrei paratifoide, care a provocat hemoragia unui ulcer. A fost internat într-o clinică particulară din Londra, unde a rămas până la sfârșitul lunii octombrie.^[264]

Avertismente privind Germania și criza abdicării: 1933–1936

În ianuarie 1933, Churchill a înțeles rapid pericolul reprezentat de regimul lui Hitler. Și-a exprimat îngrijorarea față de reducerea de către guvernul britanic a cheltuielilor pentru RAF și a avertizat că Luftwaffe avea să devină în curând o forță aeriană mai puternică.^[265][266] Dispunând de informații furnizate în secret de înalții funcționari publici Desmond Morton și Ralph Wigram, Churchill a putut vorbi în cunoștință de cauză despre ceea ce se întâmpla în Germania^[267] și și-a exprimat îngrijorările într-o alocuțiune radiofonică în noiembrie 1934,^[268] după ce denunțase în Camera Comunelor intoleranța și militarismul nazismului.^[269] Deși Churchill considera regimul lui Mussolini o stavilă împotriva pericolului unei revoluții comuniste, s-a opus invaziei italiene a Etiopiei,^[270] în pofida faptului că descria țara drept o națiune primitivă și necivilizată.^[271] Îl admira pe regele Spaniei aflat în exil, Alfonso al XIII-lea al Spaniei, și se temea că mișcarea comunistă câștiga teren în timpul Războiului Civil Spaniol. A descris armata lui Franco drept „mișcarea anticomunistă”, dar ulterior a devenit critic față de Franco, considerându-l prea apropiat de Mussolini și Hitler.^[272][273]

Între octombrie 1933 și septembrie 1938, au fost publicate cele patru volume ale lucrării Marlborough: His Life and Times, care s-au vândut bine.^[274] Proiectul de lege privind guvernarea Indiei a fost adoptat în februarie 1935; Churchill și alți 83 de parlamentari conservatori au votat împotriva sa.^[275] În iunie 1935, MacDonald a demisionat și a fost succedat în funcția de prim-ministru de Baldwin.^[270] Baldwin i-a condus apoi pe conservatori la victorie în alegerile generale din 1935; Churchill și-a păstrat mandatul, dar nu a fost cooptat în guvern.^[276] În ianuarie 1936, Eduard al VIII-lea i-a succedat lui George al V-lea pe tron. Dorința sa de a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson a provocat criza abdicării.^[277] Churchill l-a susținut pe Eduard și a intrat în conflict cu Baldwin în această chestiune.^[278] Ulterior, deși Churchill i-a declarat imediat loialitate lui George al VI-lea, a scris că abdicarea fusese „prematură și probabil cu totul inutilă”.^[279]

Împotriva politicii de conciliere: 1937–1939

În mai 1937, Baldwin a demisionat și a fost succedat în funcția de prim-ministru de Neville Chamberlain. Inițial, Churchill a salutat numirea lui Chamberlain, dar în februarie 1938 situația a ajuns la un punct critic după ce ministrul de externe Anthony Eden a demisionat din cauza politicii de conciliere a lui Chamberlain față de Mussolini,^[280] politică pe care Chamberlain o extindea și față de Hitler.^[281] În 1938, Churchill a avertizat guvernul împotriva politicii de conciliere și a cerut o acțiune colectivă pentru descurajarea agresiunii germane.^[282][283] După Anschluss, Churchill a declarat în Camera Comunelor:

A început să ceară încheierea unui pact de apărare reciprocă între statele europene amenințate de expansionismul german, susținând că aceasta era singura modalitate de a-l opri pe Hitler.^[285] În septembrie, Germania și-a mobilizat forțele pentru a invada Regiunea Sudetă din Cehoslovacia.^[286] Churchill l-a vizitat pe Chamberlain și l-a îndemnat să avertizeze Germania că Regatul Unit îi va declara război dacă trupele germane vor invada teritoriul cehoslovac; Chamberlain nu a fost dispus să facă acest lucru.^[287] La 30 septembrie, Chamberlain a semnat Acordul de la München, acceptând anexarea Regiunii Sudete de către Germania. Luând cuvântul în Camera Comunelor la 5 octombrie, Churchill a descris acordul drept „o înfrângere totală și fără echivoc”.^{[288][289][290]} După dezmembrarea Cehoslovaciei în martie 1939, Churchill și susținătorii săi au cerut formarea unei coaliții naționale. Popularitatea sa a crescut ca urmare a acestei poziții.^[26]

Războiul ciudat și Campania din Norvegia

La 3 septembrie 1939, în ziua în care Regatul Unit a declarat război Germaniei, Chamberlain l-a numit din nou pe Churchill în funcția de Prim Lord al Amiralității, iar acesta a intrat în Cabinetul de război.^[291] Una dintre figurile proeminente ale guvernului în timpul „Războiului ciudat”, Churchill s-a arătat entuziasmat după Bătălia de la Río de la Plata din 13 decembrie 1939 și a întâmpinat echipajele la întoarcerea în țară, felicitându-le pentru „o strălucită luptă navală”.^[292] La 16 februarie 1940, Churchill i-a ordonat căpitanului Philip Vian de pe distrugătorul HMS Cossack^⁠(en) să abordeze nava germană de aprovizionare Altmark^⁠(en) în apele norvegiene, eliberând 299 de marinari britanici ai marinei comerciale care fuseseră capturați de Admiral Graf Spee^⁠(en). Aceste acțiuni, precum și discursurile sale, au sporit prestigiul lui Churchill.^[292] Era îngrijorat de activitatea navală germană din Marea Baltică și dorea să trimită acolo o forță navală, dar planul a fost înlocuit curând cu unul având numele de cod Operațiunea Wilfred, care prevedea minarea apelor norvegiene și oprirea transporturilor de minereu de fier către Germania.^[293] Din cauza neînțelegerilor, Wilfred a fost amânată până la 8 aprilie 1940, cu o zi înainte de invadarea Norvegiei de către Germania.^[294]

Dezbaterea privind Norvegia și demisia lui Chamberlain

După ce Aliații nu au reușit să împiedice ocuparea Norvegiei de către Germania, Camera Comunelor a desfășurat, între 7 și 9 mai, o dezbatere asupra modului în care guvernul condusese războiul, unul dintre cele mai importante evenimente din istoria parlamentară britanică.^[295] În a doua zi, opoziția laburistă a cerut un vot formal, care echivala în fapt cu un vot de neîncredere în guvernul Chamberlain.^[296] Lui Churchill i s-a cerut să rostească discursul de închidere al dezbaterii în numele guvernului, ceea ce l-a pus în situația dificilă de a trebui să apere guvernul fără a-și afecta propriul prestigiu.^[297] Guvernul a câștigat votul, dar majoritatea sa a fost redusă drastic, pe fondul apelurilor pentru formarea unui guvern de uniune națională.^[298]

În dimineața zilei de 10 mai, forțele germane au invadat Belgia, Luxemburgul și Țările de Jos, ca preludiu al atacului asupra Franței.^[299] După vot, Chamberlain încercase să formeze un guvern de coaliție, însă laburiștii au declarat că nu vor participa la un guvern condus de el, deși ar fi acceptat un alt conservator. Singurii doi candidați erau Churchill și Lord Halifax, ministrul de externe.^[299] Halifax a recunoscut că, în calitate de membru al Camerei Lorzilor, nu ar putea conduce eficient guvernul, astfel că Chamberlain l-a sfătuit pe rege să-l cheme pe Churchill pentru a forma guvernul; acesta a devenit prim-ministru.^[300] Churchill a scris ulterior că a simțit o profundă ușurare, afirmând că era convins că întreaga sa viață de până atunci fusese „o pregătire pentru acest ceas și pentru această încercare”.^{[301][302][303]}

De la Dunkerque la Pearl Harbor: mai 1940 – decembrie 1941

De la Pearl Harbor la Ziua Z: decembrie 1941 – iunie 1944

Înfrângerea Germaniei: iunie 1944 – mai 1945

Guvernul interimar: mai 1945 – iulie 1945

În perspectiva apropiatelor alegeri generale și după ce miniștrii laburiști au refuzat să continue coaliția, Churchill a demisionat din funcția de prim-ministru la 23 mai 1945. În aceeași zi, a acceptat invitația regelui de a forma un nou guvern, cunoscut oficial drept Guvernul Național, dar denumit uneori guvern interimar. Acesta îi includea pe conservatori, pe liberalii naționali și câteva personalități fără afiliere politică, precum Sir John Anderson și Lord Woolton, dar nu Partidul Laburist și nici liberalii oficiali conduși de Archibald Sinclair. Churchill a fost numit din nou oficial prim-ministru la 28 mai.^[411][412]

Discursul „Cortina de fier”

Churchill a continuat să conducă Partidul Conservator și a îndeplinit funcția de lider al opoziției. În 1946, s-a aflat în Statele Unite de la începutul lunii ianuarie până la sfârșitul lunii martie.^[428] În timpul acestei călătorii a rostit discursul despre „Cortina de fier”, referitor la URSS și la constituirea de către aceasta a Blocului estic.^[429] În opinia sa, deși Uniunea Sovietică nu dorea un război cu Aliații occidentali, poziția consolidată pe care o dobândise în Europa de Est făcea imposibil ca cele trei mari puteri să asigure lumii o „conducere tripartită”. În același discurs, a cerut instituirea unei „relații speciale între Commonwealthul Britanic și Imperiul Britanic, pe de o parte, și Statele Unite, pe de altă parte”,^[430] dar a subliniat necesitatea cooperării în cadrul Cartei Organizației Națiunilor Unite.^[431]

Churchill a fost unul dintre primii susținători ai paneuropenismului, cerând încă într-un articol din 1930 constituirea „Statele Unite ale Europei”. A sprijinit înființarea Consiliului Europei în 1949 și a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1951, însă inițial sprijinul său era însoțit de condiția fermă ca Regatul Unit să nu adere la nicio structură federală.^{[432][433][434]} Pe măsură ce au fost făcuți primii pași spre unitatea europeană și au devenit evidente noile realități ale rolului diminuat al Regatului Unit în lume, Churchill a început să susțină crearea unei Europe unite care să includă și Regatul Unit. Și-a pus considerabilul prestigiu personal în slujba Congresului Europei de la Haga din 1948, unde a cerut celor 16 țări democratice europene, „inclusiv Marii Britanii, legată de Imperiul și Commonwealthul său”, să înceapă edificarea Europei, având drept obiectiv „unirea Europei în ansamblul ei”.^[435] În 1961, când Harold Macmillan a depus cererea de aderare la Comunitatea Economică Europeană (CEE), Churchill i-a scris asociației locale a Partidului Conservator exprimându-și sprijinul.^[436]

Partidul Laburist a câștigat alegerile generale din 1950, dar cu o majoritate mult redusă.^[437] În anul următor au fost convocate noi alegeri, iar conservatorii au obținut majoritatea.^[438]

Rezultatul alegerilor și numirile în cabinet

Deși au obținut mai puține voturi la nivel național, conservatorii au câștigat o majoritate de 17 mandate la alegerile generale din octombrie 1951, iar Churchill a devenit prim-ministru, rămânând în funcție până la demisia sa din 5 aprilie 1955.^[439] Eden a revenit în funcția de ministru de externe.^[440] Viitorul prim-ministru Harold Macmillan a fost numit ministru al locuințelor și administrației locale, cu angajamentul înscris în programul electoral de a construi 300.000 de locuințe noi pe an, singura problemă de politică internă de care Churchill era cu adevărat preocupat. Macmillan și-a îndeplinit obiectivul, iar în 1954 a fost promovat în funcția de ministru al apărării.^[441]

Problemele de sănătate și demisia

Churchill avea aproape 77 de ani când a preluat funcția și nu se bucura de o stare bună de sănătate, după ce suferise mai multe accidente vasculare cerebrale minore.^[442] Până în decembrie 1951, George al VI-lea devenise îngrijorat de deteriorarea stării lui Churchill și intenționa să-i ceară să se retragă în favoarea lui Eden, însă regele însuși avea probleme de sănătate și a murit la 6 februarie 1952.^[443] Churchill a legat o prietenie cu Elisabeta a II-a și, în primăvara anului 1953, a acceptat, la cererea acesteia, să fie primit în Ordinul Jartierei.^[444] A fost învestit cavaler la 24 aprilie 1953.^[445] Se aștepta în general ca acesta să se retragă după încoronarea reginei din 1953, însă, după ce Eden s-a îmbolnăvit grav, Churchill și-a sporit propriile responsabilități, preluând conducerea Ministerului de Externe.^{[446][447][448]} La 23 iunie 1953, Churchill a suferit un accident vascular cerebral grav; incidentul a fost ținut secret, iar Churchill s-a retras la Chartwell pentru a se recupera. Până în noiembrie se refăcuse.^{[449][450][451]} A demisionat în aprilie 1955 și a fost succedat de Eden.^[452]

Politica externă

Churchill se temea că bomba cu hidrogen putea provoca o conflagrație mondială și considera că singura modalitate de a menține pacea și libertatea era cooperarea dintre Regatul Unit și Statele Unite. Între ianuarie 1952 și iulie 1954 a efectuat patru vizite oficiale transatlantice.^[453] Avea relații bune cu Truman, însă au apărut divergențe în privința proiectatei Comunități Europene de Apărare (CEA), prin intermediul căreia Truman spera să reducă prezența militară americană în Germania de Vest.^[454] Churchill dorea sprijin militar american pentru interesele britanice din Egipt și Orientul Mijlociu, însă, în timp ce Truman se aștepta la participarea militară britanică în Coreea, considera că orice angajament militar american în Orientul Mijlociu ar contribui la perpetuarea imperialismului britanic.^[455] Americanii recunoșteau că Imperiul Britanic se afla într-un declin ireversibil și primiseră favorabil politica de decolonizare a guvernului Attlee. Churchill considera că statutul de mare putere al Regatului Unit depindea de continuarea existenței imperiului.^[456]

Churchill fusese nevoit să recunoască colonelul Nasser și guvernul revoluționar egiptean, care preluase puterea în 1952. Spre marea nemulțumire a lui Churchill, în octombrie 1954 s-a ajuns la un acord privind evacuarea etapizată a trupelor britanice din baza de la Canalul Suez. Regatul Unit a acceptat să pună capăt administrației britanice în Sudanul Anglo-Egiptean până în 1956, în schimbul renunțării lui Nasser la revendicările egiptene asupra regiunii.^[457] În altă parte, Starea de urgență din Malaya, un război de gherilă purtat de combatanți comuniști împotriva forțelor Commonwealthului, începuse în 1948 și a continuat până în 1960. Guvernul Churchill a menținut răspunsul militar la această criză și a adoptat o strategie similară în cazul Revoltei Mau Mau din Kenya Britanică (1952–1960).^[458]

Churchill privea cu neliniște alegerea lui Eisenhower ca succesor al lui Truman. După moartea lui Stalin în martie 1953, Churchill a încercat să organizeze o reuniune la nivel înalt cu sovieticii, însă Eisenhower a refuzat, temându-se că aceștia ar putea să o exploateze în scopuri propagandistice.^{[459][446][460]} Churchill considera că Eisenhower nu înțelegea pe deplin pericolul reprezentat de bomba cu hidrogen și avea o profundă neîncredere în secretarul de stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles.^[461] În decembrie, Churchill i-a găzduit pe Eisenhower și pe prim-ministrul francez Joseph Laniel la Conferința celor trei puteri din Bermuda;^[462][463] Churchill și Eisenhower s-au întâlnit din nou în iunie/iulie 1954 la Casa Albă.^[464] În cele din urmă, sovieticii au propus o reuniune la nivel înalt a celor patru puteri, însă aceasta nu s-a desfășurat decât în iulie 1955, la trei luni după demisia lui Churchill.^[465][466]

Retragerea: 1955–1964

Elisabeta a II-a i-a oferit lui Churchill titlul de Duce de Londra, însă acesta l-a refuzat din cauza obiecțiilor lui Randolph, care urma să moștenească titlul.^[467] Deși în public îl susținea pe Eden, în particular Churchill era extrem de critic față de modul în care acesta gestionase Criza Suezului, iar Clementine considera că multe dintre vizitele sale în Statele Unite din anii următori reprezentau încercări de a reface relațiile anglo-americane.^[468]

Până la alegerile generale din 1959, Churchill participa rareori la ședințele Camerei Comunelor. Nu a mai candidat la alegerile generale din 1964.^[469] Și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de retragere la Chartwell sau în locuința sa londoneză din Hyde Park Gate și a devenit o prezență obișnuită în cercurile înaltei societăți de la La Pausa, pe Coasta de Azur.^[470] În iunie 1962, la vârsta de 87 de ani, Churchill și-a fracturat șoldul în urma unei căzături la Monte Carlo. A fost transportat pe calea aerului la un spital din Londra, unde a rămas timp de trei săptămâni. Jenkins afirmă că starea lui Churchill nu a mai fost niciodată aceeași după acest accident.^[469] În 1963, președintele american John F. Kennedy, în temeiul unei legi a Congresului, l-a proclamat cetățean de onoare al Statelor Unite, însă Churchill nu a putut participa la ceremonia de la Casa Albă.^[469] S-a speculat că ar fi suferit de o depresie severă în ultimii ani de viață, însă această afirmație a fost respinsă categoric de secretarul său, Anthony Montague Browne, care i-a fost alături în ultimii zece ani.^[471]

Moartea, funeraliile și memorialele

Churchill a suferit ultimul său accident vascular cerebral la 10 ianuarie 1965 și a murit la 24 ianuarie în locuința sa londoneză de la numărul 28, Hyde Park Gate.^[469][472] Lui Churchill i-au fost organizate funeralii de stat.^[469] Sicriul său a fost depus la Westminster Hall timp de trei zile pentru omagiul public. Ceremonia funerară a avut loc la Catedrala Sfântul Paul la 30 ianuarie.^[469][472] Ulterior, sicriul a fost transportat cu o ambarcațiune pe Tamisa până la Gara Waterloo, iar de acolo, cu un tren special, până la locul de veci al familiei de la Biserica Sfântul Martin din Bladon.^[473][472]

În întreaga lume au fost ridicate numeroase memoriale dedicate lui Churchill. Statuia sa din Parliament Square a fost dezvelită de văduva sa, Clementine, în 1973.^[474][475] Cabinet War Rooms au fost redenumite Churchill War Rooms.^[476] Churchill College din Cambridge a fost înființat ca memorial național dedicat lui Churchill. Într-un sondaj realizat în 2002 de BBC, la care au participat 447.423 de persoane, Churchill a fost desemnat cel mai mare britanic din toate timpurile.^[477]

Churchill a fost prima dintre cele doar opt persoane cărora li s-a acordat cetățenia de onoare a Statelor Unite.^[478] Marina Statelor Unite ale Americii a dat numele USS Winston S. Churchill^⁠(en) unui Arleigh Burke-class destroyer în 1999.^[479] Printre celelalte memoriale din America de Nord se numără Muzeul Național Churchill din Fulton, unde a rostit în 1946 discursul despre „Cortina de fier”; Churchill Square din Edmonton, Alberta; și Munții Winston Churchill, un lanț muntos aflat la nord-vest de Lacul Louise, tot în Alberta.^[480]

Ideologie politică

Ca politician, Churchill era considerat de unii ca fiind motivat în mare măsură de ambiția personală, mai degrabă decât de principii politice.^[490][491] La începutul carierei sale, era adesea provocator și neobișnuit de combativ;^[492] iar stilul său retoric caustic i-a atras numeroși adversari în Parlament.^[493][494] Alții îl considerau un politician integru, care manifesta o loialitate deosebită față de familie și prietenii apropiați.^[495] Robert Rhodes James a afirmat că „îi lipsea orice înclinație spre intrigă și era, într-un mod reconfortant, sincer și direct”.^[496]

Până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, modul în care Churchill aborda politica generase o larg răspândită „neîncredere și antipatie”,^[497] în mare parte din cauza celor două treceri ale sale de la un partid la altul.^[498] Biografii săi l-au caracterizat în mod diferit, din punct de vedere ideologic, drept „fundamental conservator”,^[499] „(întotdeauna) liberal ca viziune”^[500] și „niciodată încorsetat de apartenența la un partid”.^[501] S-a opus aproape întotdeauna socialismului din cauza înclinației acestuia spre planificarea de stat și a propriei sale credințe în economia de piață. Excepția a fost perioada coaliției din timpul războiului, când depindea de sprijinul colegilor săi laburiști.^[502][503] Churchill fusese considerat multă vreme un adversar al clasei muncitoare, iar reacția sa la tulburările din Valea Rhondda și retorica sa antisocialistă au atras condamnarea socialiștilor, care îl considerau un reacționar.^[504] Rolul său în opoziția față de Greva Generală i-a atras ostilitatea greviștilor și a majorității membrilor mișcării muncitorești.^[505] În mod paradoxal, Churchill susținea mișcarea sindicală, pe care o considera „antiteza socialismului”.^[506]

Pe de altă parte, în multe privințe era un radical și un reformator,^[507] dar întotdeauna cu intenția de a păstra structura socială existentă,^[508] manifestând ceea ce Addison numește atitudinea unui „paternalist binevoitor”.^[509] Jenkins a remarcat că Churchill avea „un bilanț substanțial ca reformator social” în cariera sa ministerială.^[510] În mod similar, Rhodes James considera că realizările lui Churchill erau „considerabile”.^[511]

Imperialismul și concepțiile rasiale

Churchill era un imperialist și monarhist convins, care manifesta în mod constant o „viziune romantizată” asupra Imperiului Britanic și asupra suveranului aflat pe tron, în special în timpul ultimului său mandat de prim-ministru.^{[512][513][514]} A fost descris drept un „imperialist liberal”;^[515] se opunea autoguvernării populațiilor autohtone din colonii, susținând că Imperiul asigura bunăstarea celor care trăiau acolo.^[353]

Potrivit lui Paul Addison, Churchill se opunea imigrației provenite din țările Commonwealthului.^[516] Există, de asemenea, dovezi că susținea eugenia, bazate pe o scrisoare pe care i-a adresat-o lui Asquith în februarie 1910 și în care vorbea despre o „creștere tot mai rapidă” a deficienței mintale și a bolilor psihice în Regatul Unit.^[517] Addison subliniază însă că Churchill se opunea antisemitismului (de exemplu, în 1904, când a criticat proiectul Legii străinilor) și susține că acesta nu ar fi încercat niciodată „să ațâțe animozitatea rasială împotriva imigranților sau să persecute minoritățile”.^[518]