Pe 26 aprilie 1986, timpul s-a oprit. O explozie la reactorul nuclear de la Cernobîl a sfâșiat tăcerea nopții, eliberând un nor de radiații care a otrăvit pământul și a alungat oamenii pentru generații. În graba evacuării, nenumărate animale de companie au fost lăsate în urmă. Aproape patru decenii mai târziu, în Zona de Excludere – o întindere de pământ nelocuită de dimensiunea Parcului Național Yosemite – viața a găsit o cale.
Iar printre fantomele de beton ale Uniunii Sovietice mișună mii de câini sălbatici, descendenții direcți ai acelor suflete abandonate. Întrebarea care îi bântuie pe biologi este una desprinsă din science-fiction: i-a schimbat Cernobîlul? Au devenit ei altceva?
Ce veți descoperi citind acest articol:
- De ce câinii de la Cernobîl care trăiesc în inima centralei nucleare sunt genetic diferiți de cei aflați la doar 16 km distanță;
- Cum o dezbatere științifică aprinsă, bazată pe două studii majore, încearcă să decidă dacă radiațiile au accelerat evoluția;
- Povestea broaștelor negre din Cernobîl și ce ne învață ele despre mutațiile benefice;
- De ce, chiar dacă nu au superputeri, acești câini reprezintă o oportunitate științifică fără precedent.
Primul indiciu despre câinii de la Cernobîl: un ADN distinct
De ani de zile, oamenii de știință privesc Zona de Excluziune ca pe un laborator natural gigantic și terifiant. Aceștia studiază bacteriile, rozătoarele și păsările pentru a înțelege cum expunerea cronică la radiații modelează viața. Un studiu din anul 2016, de exemplu, a descoperit că broaștele de copac orientale (Hyla orientalis), în mod normal verzi, erau adesea complet negre în interiorul zonei. Teoria? O mutație benefică a melaninei, pigmentul pielii, le-a ajutat să neutralizeze o parte din radiații.
Acest precedent i-a determinat pe cercetătorii de la Universitatea din Carolina de Sud și de la Institutul Național de Cercetare a Genomului Uman să se întrebe: s-a întâmplat ceva similar și cu mamiferele mai mari? Într-un studiu de referință publicat în 2023 în revista de specialitate Science Advances, echipa a analizat ADN-ul a 302 câini sălbatici. Descoperirea a fost remarcabilă: câinii care trăiau chiar în epicentrul zonei, lângă centrala nucleară, erau genetic diferiți de cei care trăiau în orașul Cernobîl, la doar 16 kilometri distanță.
„Au dobândit mutații care le permit să trăiască și să se reproducă cu succes în această regiune?” a declarat co-autoarea Elaine Ostrander pentru The New York Times. Ideea că radiațiile pot accelera evoluția nu este nouă; practica iradierii intenționate a semințelor în spațiul cosmic pentru a induce mutații avantajoase, de exemplu, este acum o metodă bine cunoscută pentru dezvoltarea culturilor adaptate la încălzirea globală. Cu toate acestea, autorii studiului subliniază că, deși datele sunt un prim pas crucial, ele nu dovedesc încă faptul că radiațiile sunt cauza directă a acestor diferențe genetice.
Lovitura de teatru: contra-ancheta genetică
Însă, exact când teoria „câinilor mutanți” începea să prindă contur în imaginația publică, știința a oferit o lovitură de teatru. La aproape doi ani după studiul inițial, o altă echipă de la Universitatea de Stat din Carolina de Nord și Universitatea Columbia a publicat o analiză contradictorie în jurnalul PLOS One.
Acești cercetători au mers mai în profunzime. Au examinat genomul câinilor la nivel cromozomial și chiar la nivel de nucleotide individuale. Pentru a stabili o bază de comparație solidă, au comparat ADN-ul câinilor din orașul Cernobîl cu cel al unor populații din Rusia, Polonia și alte țări vecine, stabilind că sunt similari. Folosind acest grup de control, au analizat câinii din zona iradiată și nu au găsit nicio dovadă a anomaliilor pe care s-ar aștepta să le vadă în cazul unor mutații induse de radiații.
„Știm că expunerea la doze mari de radiații poate introduce instabilitate cromozomială. Deși această populație este la 30 sau mai multe generații distanță de cea prezentă în timpul dezastrului, mutațiile ar fi probabil încă detectabile dacă ar fi conferit un avantaj de supraviețuire. Dar nu am găsit astfel de dovezi.”, a explicat autorul principal, Matthew Breen.
Un laborator în aer liber, plin de enigme
Deci, care este adevărul? Un om de știință a subliniat pentru Science News că este extrem de dificil să separi efectele radiațiilor de alți factori, precum consangvinizarea intensă într-o populație izolată. Diferențele genetice observate în primul studiu ar putea fi, pur și simplu, rezultatul faptului că un grup mic de câini s-a reprodus izolat timp de decenii.
Chiar și fără concluzii definitive, valoarea acestor câini este imensă. Studiul din anul 2023 a creat o hartă genetică esențială, un model pentru a investiga pe viitor efectele radiațiilor asupra mamiferelor. Câinii din Cernobîl, care hoinăresc printre ruinele unui imperiu și ale unei catastrofe, reprezintă o oportunitate științifică fără precedent.
Aceste patrupede sunt dovada vie că o zonă care ar trebui să fie un pustiu sterp a devenit un sanctuar neașteptat și un laborator natural. Câinii de la Cernobîl nu sunt doar o curiozitate științifică, ci un paradox viu. Întrebarea fundamentală nu este doar cum au supraviețuit, ci ce ne spune supraviețuirea lor despre natura haotică, imprevizibilă și implacabilă a vieții care renaște în umbra celor mai mari greșeli ale noastre.
