10 curiozități despre buburuze pe care orice curios trebuie să le cunoască

V-ați imaginat vreodată ce secrete ascund aceste mici bijuterii ale naturii, cunoscute sub numele de buburuze, gărgărițe sau mămăruțe? Îndrăgite pentru apetitul lor vorace față de dăunătorii grădinilor, precum afidele, ele sunt considerate adevărați gardieni ai plantelor. Haideți să explorăm zece aspecte fascinante care vă vor schimba percepția asupra acestor creaturi.

Contrar aparențelor și denumirii populare de „ladybug” în engleza americană (gândacul-doamnă), buburuzele nu sunt „gândaci” în accepțiunea comună a termenului, deși aparțin ordinului Coleoptera, care include toți gândacii veritabili. De mai bine de cinci secole, europenii au denumit aceste insecte cu elitre bombate „ladybirds” (păsările doamnei) sau „ladybird beetles” (gândacii păsării doamnei). În America, se preferă termenul „ladybug”, însă entomologii optează adesea pentru denumirea mai precisă de „lady beetle”. În România, cunoaștem aceste ființe minunate drept buburuze, gărgărițe sau mămăruțe și credem despre ele că sunt aducătoare de noroc.

10 curiozități despre buburuze

#1. Spectacolul cromatic al buburuzelor: mai mult decât roșu și negru

Deși imaginea iconică a buburuzelor (familia Coccinellidae) este cea a unei insecte roșii sau galbene presărate cu puncte negre, realitatea este mult mai complexă și mai vibrantă. Aceeași specie poate arbora o paletă cromatică ce acoperă aproape întreg spectrul curcubeului, adesea în combinații frapante.

Cele mai răspândite sunt, într-adevăr, variațiile de roșu și negru sau galben și negru, însă unele specii etalează o eleganță sobră în alb și negru, în timp ce altele surprind prin nuanțe exotice de albastru profund și portocaliu aprins. Modelele nu se limitează la simple puncte; unele specii prezintă dungi sofisticate sau chiar un desen complex în carouri. Biodiversitatea lor este impresionantă: peste 5.000 de specii la nivel mondial.

Aceste modele cromatice nu sunt simple capricii ale naturii, ci sunt strâns legate de habitatul specific. Speciile generaliste, adaptate la o varietate mare de medii, tind să prezinte modele bicolore, simple, dar cu un contrast puternic, pe care le mențin pe parcursul întregului an. În schimb, speciile specializate, dependente de habitate particulare, pot afișa un colorit mai complex și chiar își pot modifica nuanțele odată cu anotimpurile. Buburuzele specializate utilizează adesea camuflajul cromatic pentru a se contopi cu vegetația în timpul hibernării, pentru ca apoi, în sezonul de împerechere, să dezvolte culori vii, de avertizare, menite să descurajeze prădătorii.

#2. Reverberații divine: numele „Lady” și Fecioara Maria

Legenda spune că, în Evul Mediu, culturile agricole ale Europei erau devastate de invazii de dăunători. Copleșiți, fermierii și-au îndreptat rugăciunile către Fecioara Maria, „Doamna Noastră”. Nu după mult timp, câmpurile au început să fie populate de aceste buburuze benefice, iar recoltele, în mod miraculos, au fost salvate. Drept recunoștință, agricultorii au început să numească micile insecte roșii cu puncte negre „păsările Doamnei Noastre” (ladybirds).

În Germania, de exemplu, aceste insecte sunt cunoscute sub numele de Marienkäfer, adică „gândacii Mariei”. Se crede că buburuza cu șapte puncte (Coccinella septempunctata) a fost prima asociată cu Fecioara Maria; roșul aprins al elitrelor sale ar simboliza mantia Fecioarei, iar cele șapte puncte negre ar reprezenta cele șapte dureri ale sale.

#3. Arsenalul defensiv: sângerare reflexă și culori de avertisment

Confruntată cu un pericol, o buburuză adultă recurge la o strategie defensivă surprinzătoare: eliberează din articulațiile picioarelor o hemolimfă cu miros înțepător și gust amar, un fenomen cunoscut sub numele de „sângerare reflexă”. Acest lichid gălbui, neplăcut, poate lăsa pete pe suprafața cu care intră în contact și are rolul de a descuraja potențialii prădători. Amestecul de alcaloizi toxici și aspectul unei insecte aparent bolnave sunt adesea suficiente pentru a alunga atacatorii. Chiar și larvele de buburuză posedă un mecanism similar, putând expectora alcaloizi din regiunea abdominală.

Asemenea multor altor insecte, buburuzele utilizează și coloritul aposematic (de avertizare) pentru a semnala toxicitatea lor. Păsările insectivore și alte animale prădătoare învață rapid să asocieze combinația de roșu și negru (sau alte culori contrastante) cu o pradă neplăcută sau chiar periculoasă, și, prin urmare, sunt mai predispuse să evite un festin cu buburuze.

#4. Cât trăiesc buburuzele: ciclul de viață al buburuzei

Călătoria prin viață a unei buburuze începe sub forma unor ouă de un galben strălucitor, depuse în grupuri pe ramuri sau frunze, de obicei în apropierea unor colonii de afide, viitoarea sursă de hrană. După o perioadă de incubație de patru până la zece zile, din ouă ies larvele.

Urmează aproximativ trei săptămâni dedicate exclusiv hrănirii – cele mai precoce larve pot recurge chiar la canibalism, consumând ouăle surori care nu au eclozat încă. Odată ce au acumulat suficiente resurse nutritive, larvele intră în stadiul de pupă. După alte șapte până la zece zile de metamorfoză, din învelișul pupal emerge adultul. Speranța de viață a acestor insecte se situează, de regulă, în jurul unui an.

#5. Aligatori în miniatură: surprinzătoarea înfățișare a larvelor

Pentru un ochi neavizat, larvele de buburuză pot părea creaturi complet diferite. Cu un abdomen alungit și conic, un corp acoperit de spini sau protuberanțe și picioare vizibile pe laterale, aceste larve seamănă izbitor cu niște aligatori în miniatură. Această etapă larvară, care durează aproximativ o lună, este crucială pentru creștere și dezvoltare, perioadă în care o singură larvă poate consuma sute de afide.

#6. Prădători vorace: dieta impresionantă a buburuzelor

Un aspect remarcabil și extrem de apreciat al buburuzelor este dieta lor predominant insectivoră. Aproape toate speciile se hrănesc cu insecte cu corp moale, acționând ca prădători naturali ai multor dăunători ai plantelor. Grădinarii le întâmpină cu entuziasm, știind că acestea vor decima populațiile de păduchi de plante (afide), păduchi lânoși, musculițe albe și acarieni.

În stadiul larvar, o buburuză poate consuma sute de afide. Ca adult, o buburuză înfometată este capabilă să devoreze până la 50 de afide într-o singură zi. Oamenii de știință estimează că, de-a lungul întregii sale vieți, o singură buburuză poate consuma până la 5.000 de afide.

#7. Aliate în agricultură: utilizarea buburuzelor în controlul biologic

Recunoscând de mult timp rolul buburuzelor în limitarea populațiilor de afide și alți dăunători, oamenii au încercat în repetate rânduri să le utilizeze în programe de control biologic. Una dintre primele și cele mai răsunătoare reușite datează de la sfârșitul anilor 1880, când gărgărița vedalia (Rodolia cardinalis), o specie australiană, a fost importată în California pentru a combate păduchele țestos al bumbacului (Icerya purchasi), care făcea ravagii în plantațiile de citrice. Deși costisitor, experimentul s-a dovedit un succes răsunător: până în 1890, producția de portocale din California s-a triplat.

Cu toate acestea, nu toate tentativele de acest fel au fost încununate de succes. După triumful din California, peste 40 de specii diferite de buburuze au fost introduse în America de Nord, dar numai patru dintre acestea au reușit să se stabilească și să formeze populații viabile. Cele mai notabile succese au ajutat fermierii să controleze diverse specii de gândaci și păduchi făinoși. Controlul sistematic al afidelor prin intermediul buburuzelor introduse s-a dovedit însă rareori eficient pe termen lung, deoarece afidele au o rată de reproducere mult mai rapidă decât prădătorii lor.

#8. Fața mai puțin prietenoasă: buburuzele care devin dăunătoare

Este posibil ca unii dintre noi să fi resimțit direct efectele unui experiment de control biologic cu consecințe neprevăzute. Buburuza asiatică multicoloră sau arlechin (Harmonia axyridis), originară din Asia, a fost introdusă în Statele Unite în anii 1980 și, în prezent, a devenit cea mai comună specie de buburuză în multe regiuni ale Americii de Nord. Deși a contribuit la reducerea populațiilor de afide în anumite agroecosisteme, prezența sa a dus și la declinul speciilor native de insecte afidofage (care se hrănesc cu afide). Buburuza nord-americană nativă nu este încă pe cale de dispariție, dar efectivele sale populaționale au scăzut considerabil, iar unii oameni de știință consideră că acest declin este rezultatul competiției acerbe cu invaziva gărgăriță arlechin.

Gărgărița arlechin este asociată și cu alte efecte negative. Spre sfârșitul verii, în pregătirea pentru perioada de hibernare, aceste buburuze își completează dieta consumând fructe, în special struguri ajunși la maturitate. Din cauza tendinței lor de a se agrega pe ciorchini, buburuzele sunt adesea recoltate odată cu fructele. Dacă vinificatorii nu le îndepărtează cu grijă, gustul neplăcut al secreției lor defensive poate contamina vinul. Mai mult, H. axyridis preferă să ierneze în interiorul clădirilor, iar unele locuințe sunt invadate anual de sute, mii sau chiar zeci de mii de exemplare. Mecanismul lor de „sângerare reflexă” poate păta mobilierul, iar ocazional, pot chiar să ciupească oamenii.

9. Misterul eșuărilor în masă: Valuri de buburuze pe litoral

În apropierea marilor întinderi de apă de pe glob, se înregistrează ocazional sau chiar regulat un fenomen impresionant: apariția pe țărm a unui număr masiv de Coccinellidae, atât vii, cât și moarte. Cea mai amplă astfel de eșuare documentată până în prezent a avut loc la începutul anilor 1940, când aproximativ 4,5 miliarde de indivizi au fost aduși de valuri pe o porțiune de 21 de kilometri de coastă în Libia. Doar un număr redus dintre aceste insecte mai erau în viață.

Cauzele exacte ale acestui fenomen rămân încă un mister pentru comunitatea științifică. Ipotezele actuale se împart în trei categorii principale: buburuzele ar putea fi transportate pasiv de curenții de apă (ele pot supraviețui plutind la suprafața apei timp de o zi sau chiar mai mult); insectele s-ar putea agrega de-a lungul coastelor din cauza reticenței lor de a traversa întinderi mari de apă; sau buburuzele care zboară la altitudini joase ar putea fi forțate să aterizeze pe țărm sau direct în apă de furtuni puternice sau alte fenomene meteorologice extreme.

#10. O latură sumbră: canibalismul în lumea buburuzelor

Dintre toate aspectele fascinante ale vieții buburuzelor, acesta este poate cel mai surprinzător și mai puțin cunoscut: atunci când sursele de hrană devin insuficiente, buburuzele sunt capabile de orice pentru a supraviețui, inclusiv să recurgă la canibalism. O buburuză înfometată nu va ezita să consume orice congener cu corpul încă moale pe care îl întâlnește. Adulții proaspăt emerși din pupă sau larvele care tocmai au năpârlit sunt suficient de vulnerabili pentru a deveni prada unei alte buburuze.

Ouăle sau pupele altor buburuze reprezintă, de asemenea, o sursă valoroasă de proteine pentru o gărgăriță care nu mai găsește afide. De fapt, oamenii de știință consideră că femelele de buburuză depun în mod deliberat un anumit număr de ouă infertile, care vor servi drept primă masă pentru puii lor. În perioadele dificile, cu hrană puțină, o femelă poate depune un număr mai mare de ouă infertile, oferindu-le astfel urmașilor săi o șansă sporită de supraviețuire.