Dintre toate speciile care au populat cândva Pământul și au dispărut, porumbelul călător (Ectopistes migratorius) deține recordul celei mai spectaculoase și rapide extincții. Într-un interval de mai puțin de un secol, populația sa a fost decimată, prăbușindu-se de la miliarde la zero. Această pasăre, cunoscută și sub denumirea de porumbel sălbatic, a reprezentat odinioară o componentă esențială a dietei și peisajului nord-american.
Puncte remarcabile ale unei dispariții tulburătoare
- Porumbeii călători, odinioară numărând miliarde de exemplare, reprezentau o prezență emblematică și copleșitoare pe cerul Americii de Nord;
- Aceste păsări constituiau o sursă importantă de hrană atât pentru populațiile native americane, cât și pentru coloniștii europeni sosiți pe continent;
- Anul 1914 a marcat un moment tragic: moartea Marthei, ultimul porumbel călător cunoscut, consfințind extincția totală a speciei.[sursa]
10 curiozități despre porumbelul călător
#1. Zborul miliardelor: O forță a naturii
La începutul secolului al XIX-lea, porumbelul călător era considerat cea mai abundentă specie de pasăre din America de Nord și, posibil, din întreaga lume, cu o populație estimată la aproximativ cinci miliarde de exemplare. Aceste păsări nu erau, însă, distribuite uniform pe vastul teritoriu al Mexicului, Canadei și Statelor Unite actuale. Dimpotrivă, ele traversau continentul în stoluri colosale, atât de dense încât obturau efectiv lumina soarelui, întinzându-se pe zeci, uneori chiar sute de kilometri, asemenea unor fluvii aeriene.
#2. O prezență constantă în meniu
Porumbelul călător a ocupat un loc de seamă în regimul alimentar al populațiilor native americane, dar și al coloniștilor europeni care au început să sosească în America de Nord începând cu secolul al XVI-lea. Comunitățile indigene vânau cu precădere puii de porumbel călător, într-un mod sustenabil, integrat în ritmurile naturii.
Odată cu sosirea imigranților din Lumea Veche, însă, situația s-a schimbat radical: porumbeii călători au început să fie vânați fără discernământ, devenind o sursă crucială de hrană pentru coloniștii din interiorul continentului, care, altminteri, s-ar fi confruntat cu foametea.
#3. Cruzimea ingenioasă: tehnica „porumbelului-momeală”
Cei familiarizați cu filmele polițiste clasice s-ar putea întreba asupra originii expresiei englezești „stool pigeon” (literal, „porumbel de scaun”), utilizată pentru a desemna un informator. Această denumire își are rădăcinile într-o practică de vânătoare de o cruzime remarcabilă. Vânătorii legau un porumbel călător capturat (adesea orbit pentru a-i anihila instinctul de zbor) de un mic suport sau scaun, pe care îl coborau apoi spre sol.
Membrii stolului care survolau zona interpretau coborârea „porumbelului-momeală” ca pe un semnal de aterizare sigură. Odată ajunși la sol, deveneau pradă ușoară, capturați în plase sau secerați de tirul precis al armelor de foc.
#4. Un comerț letal: transportul masiv spre Coasta de Est
Soarta porumbelului călător a luat o turnură tragică și ireversibilă odată cu transformarea sa într-o sursă de hrană ieftină pentru orașele în plină expansiune de pe Coasta de Est. Vânătorii din Midwest capturau și împușcau aceste păsări cu zecile de milioane. Carcasele, îngrămădite în vagoane de tren, erau apoi expediate către est prin intermediul rețelei feroviare transcontinentale, recent dezvoltate.
Densitatea stolurilor și a locurilor de cuibărit era atât de mare, încât chiar și un vânător neexperimentat putea ucide zeci de păsări cu o singură salvă de pușcă.
#5. Un singur ou: vulnerabilitatea unei specii prolifice
În ciuda numărului lor impresionant, femelele de porumbel călător depuneau un singur ou per ciclu de reproducere. Cuiburile erau construite în colonii masive, înghesuite în coronamentul pădurilor dense din nordul Statelor Unite și Canada.
În anul 1871, naturaliștii au estimat că o singură colonie de cuibărit din Wisconsin se întindea pe o suprafață de aproape 2.500 de kilometri pătrați (aproximativ 1.000 de mile pătrate) și găzduia peste 100 de milioane de păsări. Nu este de mirare că aceste aglomerări impresionante erau denumite la acea vreme „orașe de porumbei”.
#6. „Laptele de gușă”: o strategie parentală specială
Porumbeii, inclusiv porumbelul călător (alături de unele specii de flamingo și pinguini), își hrănesc puii proaspăt eclozați cu o substanță nutritivă specială, denumită „lapte de gușă”. Această secreție bogată în proteine și grăsimi, cu o consistență asemănătoare brânzei, este regurgitată din gușa ambilor părinți.
Puii de porumbel călător erau hrăniți cu lapte de gușă timp de trei sau patru zile. Ulterior, după aproximativ o săptămână, părinții își părăseau puii, aceștia fiind nevoiți să descopere singuri cum să părăsească cuibul și să își procure hrana.
#7. Lovitura de grație: defrișările și vânătoarea neîncetată
Vânătoarea excesivă, deși un factor major, nu ar fi putut, de una singură, să ducă la eradicarea porumbelului călător într-un interval de timp atât de scurt. Un rol la fel de important, dacă nu chiar mai important, l-a jucat distrugerea habitatului său natural.
Defrișările masive ale pădurilor din America de Nord, întreprinse pentru a face loc agriculturii și așezărilor umane în expansiune, în contextul doctrinei „Manifest Destiny”, au privat porumbeii călători de locurile lor tradiționale de cuibărit și de sursele de hrană. Atunci când stolurile înfometate se abăteau asupra culturilor plantate pe terenurile nou defrișate, păsările erau adesea nimicite de fermierii exasperați.
#8. Încercările eșuate de salvare
Deși mai puțin mediatizat în relatările populare, au existat și voci lucide în epocă, americani cu viziune progresistă, care au încercat să inițieze măsuri de protecție pentru porumbelul călător înainte ca acesta să alunece iremediabil spre extincție. Un exemplu elocvent este respingerea unei astfel de petiții de către legislativul statului Ohio, în anul 1857.
Declarația oficială consemna cu o tragică ignoranță: „Porumbelul călător nu necesită protecție. Minunat de prolific, având ca zone de reproducere vastele păduri nordice și călătorind sute de mile în căutarea hranei, el este astăzi aici și mâine în altă parte, și nicio distrugere obișnuită nu îi poate diminua numărul.”
#9. Ultimul porumbel călător
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, soarta speciei era, probabil, deja pecetluită. Doar câteva mii de exemplare mai supraviețuiau în sălbăticie, iar ultimele rămășițe ale acestei vaste populații erau conservate în grădini zoologice și colecții private. Ultima semnalare confirmată a unui porumbel călător sălbatic a avut loc în anul 1900, în statul Ohio.
Ultimul exemplar de porumbel călător în captivitate, o femelă pe nume Martha, și-a găsit sfârșitul la Grădina Zoologică din Cincinnati, la 1 septembrie 1914, marcând dispariția oficială și irevocabilă a speciei. Astăzi, o statuie comemorativă la aceeași grădină zoologică amintește vizitatorilor de această tragedie ecologică.
#10. O licărire de speranță? Spectrul readucerii la viață
Deși porumbelul călător este în prezent o specie dispărută, oamenii de știință încă au acces la material biologic – țesuturi moi conservate în numeroase specimene muzeale din întreaga lume.
Teoretic, ar fi posibilă combinarea fragmentelor de ADN extrase din aceste țesuturi cu genomul unei specii de porumbel existente și, ulterior, prin tehnici avansate de inginerie genetică și reproducere asistată, readucerea la viață a porumbelului călător. Acest proces, cunoscut sub numele de „de-extincție”, este însă extrem de complex și profund controversat din punct de vedere etic și ecologic. Până în prezent, nimeni nu a întreprins încă acest demers formidabil.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi - periodic şi gratuit - o notificare pe adresa de email atunci când publicăm articole interesante:
