Marea Schismă: de ce s-a despărțit Biserica Ortodoxă de Biserica Catolică

În cele ce urmează, vom explora istoria fascinantă din spatele unuia dintre cele mai marcante evenimente ale Europei medievale: Marea Schismă din 1054.

Cunoscută și sub numele de Schisma Est-Vest, această ruptură a divizat Biserica Creștină în două ramuri majore: Biserica de Est și Biserica de Vest. Cauzele care au dus la această scindare au fost complexe, iar consecințele sale au avut un impact profund, resimțit până în zilele noastre. De fapt, creștinătatea nu a mai trecut printr-o transformare de o asemenea amploare până la Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea.

Rădăcinile divizării: o scurtă privire asupra istoriei Bisericii

Pentru a înțelege pe deplin cauzele Marii Schisme, este esențial să analizăm contextul istoric al Bisericii Catolice.^[sursa]

Cu aproximativ 700 de ani înainte de acest eveniment, în secolul al IV-lea d.Hr., împăratul roman Constantin a mutat capitala Imperiului Roman de la Roma la Constantinopol, transformând acest oraș într-un centru de putere imperială. Până la sfârșitul aceluiași secol, Imperiul Roman a fost împărțit permanent în două: Imperiul Roman de Apus, cu Roma drept capitală, și Imperiul Roman de Răsărit, cu centrul la Constantinopol.

Un moment decisiv a fost anul 395 d.Hr., când împăratul Teodosie I, ultimul care a condus ambele regiuni ale Imperiului, a murit. După moartea sa, schimbările politice, economice și sociale au dus la declinul și, în cele din urmă, la prăbușirea Imperiului de Apus în secolul al V-lea. Printre cauze s-au numărat invaziile barbare și crizele economice interne.

În schimb, Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut ulterior sub numele de Imperiul Bizantin, a supraviețuit timp de aproape o mie de ani, până la căderea Constantinopolului în anul 1453.

Divergențele culturale și religioase

Pe măsură ce cele două jumătăți ale Imperiului s-au separat, diferențele politice, economice și sociale dintre ele s-au accentuat. O barieră semnificativă a fost cea lingvistică: în timp ce latina era limba predominantă în Apus, greaca domina în Răsărit.

Occidentul a fost marcat de apariția statelor naționale și de creșterea influenței papei. Începând cu secolul al IX-lea, împărații Sfântului Imperiu Roman – fondat de Carol cel Mare în anul 800 d.Hr. – erau încoronați și legitimați de papalitate.

În contrast, Imperiul Bizantin a continuat să funcționeze după propriile reguli, menținându-și structurile politice și religioase tradiționale. Influența Romei a devenit din ce în ce mai puternică în Occident, extinzându-se asupra multor state europene. Însă Răsăritul a încercat să reziste, pe măsură ce Biserica Romano-Catolică își întindea tot mai mult tentaculele.

Cele trei „mici schisme” care au pregătit terenul pentru ruptura din 1054

Înainte de Marea Schismă, tensiunile dintre Răsărit și Apus au fost alimentate de mai multe „mici schisme” care au fragmentat temporar unitatea creștinătății.

Este important de menționat că, în această perioadă, Biserica era condusă de cinci patriarhi principali – episcopi cu autoritate asupra altor episcopi din întreaga lume creștină. Aceștia erau Patriarhul Romei, Patriarhul Constantinopolului, Patriarhul Antiohiei, Patriarhul Alexandriei și Patriarhul Ierusalimului.

Prima mică schismă: Divinitatea lui Iisus

În secolul al IV-lea, o dezbatere teologică profundă a provocat prima divizare majoră între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană. Problema centrală era natura lui Iisus: dacă, fiind Fiul lui Dumnezeu, era cu adevărat divin.

Între anii 343 și 398 d.Hr., Biserica s-a confruntat cu o scindare cauzată de arianism, o doctrină care susținea că Iisus nu este egal cu Dumnezeu și, prin urmare, nu este divin. Această idee a fost larg acceptată în Răsărit, dar respinsă categoric în Apus, ducând la o separare temporară.

A doua mică schismă: Disputa asupra unui patriarh

Cea de-a doua schismă a avut loc în anul 404 d.Hr., în urma unui conflict între împăratul bizantin Arcadius și Patriarhul Constantinopolului, Ioan Hrisostom. Arcadius a refuzat să-l recunoască pe Hrisostom drept patriarh, deși acesta avea sprijinul Papei Inocențiu I.

Refuzul patriarhilor răsăriteni de a-l accepta pe Hrisostom ca legitim a dus la o ruptură între Apus și Răsărit. Papa Inocențiu I a întrerupt orice comunicare cu Biserica Răsăriteană, iar conflictul a fost rezolvat abia în anul 415, când patriarhii răsăriteni au recunoscut legitimitatea lui Hrisostom.

A treia mică schismă: Natura lui Iisus Hristos

Ultima dintre „micile schisme” a avut loc în anul 482 și a fost legată de o altă dezbatere teologică privind natura lui Iisus. Unii episcopi susțineau că Iisus avea două naturi – umană și divină – în timp ce alții credeau că era doar divin.

Pentru a reconcilia aceste diferențe, împăratul bizantin Zenon a emis un document doctrinar numit Henotikon, încurajat de Patriarhul Constantinopolului, Acacius. Însă Papa Felix al III-lea a respins documentul și, în semn de protest, l-a excomunicat pe Acacius.

Această excomunicare a fost anulată abia în anul 519, sub împăratul Iustin I, când cele două Biserici au ajuns la un acord temporar. Totuși, diferențele doctrinare dintre Răsărit și Apus continuau să se adâncească, pregătind terenul pentru ruptura definitivă din anul 1054.

Problemele Crezului de la Niceea

Unul dintre factorii centrali care au contribuit la ruptura dintre Răsărit și Apus a fost Crezul de la Niceea, stabilit la Primul Conciliu de la Niceea din anul 325 d.Hr. Acesta proclama egalitatea Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt în Sfânta Treime și afirma că doar Fiul s-a întrupat ca Iisus Hristos.

De-a lungul secolelor, declarația a fost revizuită de mai multe ori, iar în anul 431, Conciliul Ecumenic de la Efes a decretat explicit că orice modificare ulterioară a Crezului este interzisă. Cu toate acestea, Biserica Apuseană a introdus schimbări, cea mai controversată fiind adăugarea frazei „și Fiul” (Filioque) la formularea originală: „Credem în Duhul Sfânt, Domnul, Dătătorul de viață, care purcede de la Tatăl.”

Biserica Răsăriteană a considerat această modificare drept necanonică, alimentând tensiunile dintre cele două ramuri ale creștinătății.

Alte dezacorduri majore care au dus la Marea Schismă

Divergențele dintre Biserica Apuseană și cea Răsăriteană nu s-au limitat la Crezul de la Niceea. De-a lungul secolelor, numeroase alte probleme au contribuit la adâncirea prăpastiei:

• Jurisdicția asupra Balcanilor: Biserica Răsăriteană susținea că această regiune, fiind parte a Europei de Est, se afla sub autoritatea sa. În schimb, Biserica Apuseană considera că Balcanii, datorită proximității față de Italia, ar trebui să fie sub jurisdicția Romei;
• Titlul Patriarhului Constantinopolului: Răsăritul a redenumit Patriarhul Constantinopolului drept „Patriarh Ecumenic.” Apusul a interpretat acest titlu ca pe o tentativă de a-l proclama „Patriarh Universal,” contestând astfel autoritatea Papei;
• Puterea Papei: În timp ce toți patriarhii recunoșteau o onoare simbolică pentru Papa de la Roma, Biserica Răsăriteană refuza să accepte vreo autoritate efectivă a acestuia asupra altor patriarhi;
• Practici liturgice: Apusul a început să folosească azime pentru împărtășanie, în timp ce Răsăritul prefera pâinea dospită, pe care o înmuia în vin. Ambele practici erau dezaprobate de cealaltă parte.

Evenimentele care au declanșat ruptura din anul 1054

În secolul al XI-lea, criza a ajuns la apogeu. Unele biserici din Constantinopol au adoptat practici romano-catolice, ceea ce l-a determinat pe Patriarhul Ecumenic Mihail Cerularius să ordone închiderea lor și să ceară revenirea la practicile ortodoxe.

Cerularius i-a scris Papei Leon al IX-lea, exprimându-și nemulțumirea și criticând practicile occidentale. Papa a răspuns printr-o scrisoare în care își apăra supremația și a trimis-o lui Cerularius împreună cu o delegație.

Delegația a ajuns la Constantinopol în aprilie 1054, dar a fost întâmpinată cu ostilitate. Tensiunile au escaladat când Cerularius a descoperit că sigiliul scrisorii papale fusese rupt, iar documentul fusese publicat. Drept răspuns, Patriarhul a refuzat să recunoască autoritatea delegației.

După moartea Papei Leon al IX-lea, pe 19 aprilie 1054, negocierile s-au blocat complet. În cele din urmă, delegații papali au intrat în Catedrala Hagia Sofia și au plasat pe altar o scrisoare de excomunicare pentru Cerularius.

Cerularius a reacționat vehement: a ars scrisoarea și i-a excomunicat pe delegați, proclamând în același timp excomunicarea Papei din Biserica Ortodoxă Răsăriteană.

Din anul 1054, Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Răsăriteană nu au mai fost niciodată reconciliate. Totuși, relațiile s-au îmbunătățit treptat. Un moment semnificativ a avut loc în anul 1965, când Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Athenagoras I au ridicat reciproc decretele de excomunicare.

Chiar și astăzi, diferențele doctrinare, liturgice și de organizare între cele două Biserici rămân evidente, reflectând secole de separare.