Fața întunecată a Cenușăresei, în versiunea macabră a Fraților Grimm

În vasta tapiserie a folclorului mondial, puține povești strălucesc cu o familiaritate atât de caldă precum cea a Cenușăresei. Imaginea ei – o tânără blândă, asuprită, transformată de magie într-o prințesă radiantă, cu pantoful ei de cleștar devenind un simbol universal al speranței și al iubirii triumfătoare – a fost cimentată în conștiința colectivă de nenumărate adaptări, în special de versiunile îndulcite și animate. Dar ce-ar fi dacă am îndepărta straturile de zahăr și sclipici pentru a descoperi o narațiune mai veche, mai întunecată și, poate, mai viscerală?

O călătorie în arhivele Fraților Grimm ne dezvăluie o „Aschenputtel” – Cenușăreasa germană – a cărei poveste este departe de feeria cu care suntem obișnuiți, fiind în schimb o cronică aspră despre suferință, magie pământeană și o justiție necruțătoare, aproape biblică.

Publicată pentru prima dată în anul 1812, în monumentala lor colecție Kinder- und Hausmärchen (Povești pentru copii și familie), versiunea Fraților Grimm nu este o simplă poveste de adormit copiii. Jacob și Wilhelm Grimm, lingviști și folcloriști meticuloși, nu au inventat aceste basme, ci le-au cules din tradiția orală germană, străduindu-se să păstreze autenticitatea și, adesea, brutalitatea lor originală. „Aschenputtel” este un exemplu elocvent al acestei abordări, o fereastră către o lume în care granița dintre bine și rău este trasată cu sânge, iar răsplata și pedeapsa sunt administrate cu o precizie terifiantă.

Fața întunecată a Cenușăresei

Povestea lui Aschenputtel începe, ca multe basme, cu o notă de fericire domestică, rapid umbrită de tragedie. O tânără fată, iubită și ocrotită, trăiește alături de părinții ei. Dar norocul este schimbător. Mama ei se îmbolnăvește și, simțindu-și sfârșitul aproape, o cheamă la căpătâiul său. Ultimele ei cuvinte sunt o rugăminte și o profeție: „Copilă dragă, rămâi bună și pioasă, și atunci bunul Dumnezeu te va ajuta mereu, iar eu voi privi la tine din cer și voi fi mereu aproape de tine.” După moartea mamei, tânăra își respectă promisiunea, vizitând zilnic mormântul ei, plângând și rugându-se, păstrându-și bunătatea într-o lume care avea să devină curând ostilă.^[sursa]

Timpul trece, iar tatăl, un personaj adesea pasiv și neglijent în versiunea Grimm, decide să se recăsătorească. Noua soție aduce cu ea în casă două fiice, frumoase la chip, dar cu inimi negre și pline de răutate. Pentru Aschenputtel, acesta este începutul unui coșmar. Surorile vitrege, invidioase pe blândețea și frumusețea ei interioară, o deposedează de hainele frumoase, îi dau o rochie veche, cenușie, și saboți de lemn, și o alungă în bucătărie.

De aici înainte, viața ei devine un șir nesfârșit de munci umilitoare: cară apă, aprinde focul, gătește, spală și, cel mai greu, îndură batjocura constantă. Noaptea, neavând un pat, este forțată să doarmă lângă vatră, în cenușă. Astfel, murdară și prăfuită, primește porecla crudă de „Aschenputtel” – fetița din cenușă.

Spre deosebire de versiunile ulterioare, popularizate de Charles Perrault și, mai târziu, de Disney, în basmul Fraților Grimm nu există o zână bună cu baghetă magică. Magia aici este mai telurică, mai legată de natură și de spiritul mamei pierdute. Într-o zi, tatăl se pregătește să plece la târg și le întreabă pe fete ce daruri să le aducă. Fiicele vitrege cer rochii somptuoase, perle și diamante. Aschenputtel, cu modestia ei caracteristică, cere doar „prima crenguță care îți va atinge pălăria pe drumul de întoarcere”. Această crenguță, un lujer de alun, devine catalizatorul transformării sale.

Aschenputtel plantează crenguța de alun pe mormântul mamei sale și o udă cu lacrimile ei necontenite. Crenguța prinde rădăcini și crește, transformându-se într-un copac frumos. De trei ori pe zi, fata merge la mormânt, plânge și se roagă sub copac. Și de fiecare dată, o mică pasăre albă coboară din copac și, dacă Aschenputtel își exprimă o dorință, pasărea îi aruncă de sus lucrul cerut. Această legătură profundă cu spiritul mamei, mediată de natură – copacul și păsările – reprezintă sursa puterii și speranței sale, o formă de magie mai organică și mai personală decât intervenția unei zâne externe.

Festivalul regal și speranța înaripată

Într-o zi, regele anunță un festival de trei zile, la care sunt invitate toate fetele frumoase din regat, pentru ca fiul său, prințul, să-și poată alege o mireasă. Surorile vitrege sunt în extaz, pregătindu-se cu cele mai fine haine și podoabe. Aschenputtel, cu inima strânsă, o imploră pe mama vitregă să-i permită și ei să meargă. Răspunsul este un refuz batjocoritor, însoțit de sarcini imposibile menite să o țină ocupată.

Mai întâi, mama vitregă îi aruncă o strachină de linte în cenușă, poruncindu-i să o aleagă bob cu bob în două ore. Disperată, Aschenputtel se duce sub alun și cheamă în ajutor: „Blânde porumbițe, turturele, și voi, toate păsările de sub cer, veniți și mă ajutați să aleg, / Boabele bune în oală, / Cele rele în gușulioară.” Păsările vin în stoluri și, într-un timp uimitor de scurt, îndeplinesc sarcina.

Dar mama vitregă nu se lasă înduplecată. Îi dă o sarcină și mai grea: să aleagă două străchini de linte din cenușă într-o singură oră. Din nou, păsările o ajută. Chiar și așa, mama vitregă, văzând că nu mai are nicio scuză, îi spune cu răceală că nu are haine potrivite și că ar fi doar o rușine pentru ele, apoi pleacă la festival împreună cu fiicele ei.

Rămasă singură și cu inima frântă, Aschenputtel aleargă la alunul de pe mormântul mamei și roagă: „Scutură-te și scutură-te, copăcelule, / Aruncă aur și argint peste mine.” Pasărea albă îi aruncă o rochie splendidă, brodată cu argint și mătăsuri, și pantofi de mătase și argint. Astfel împodobită, merge la festival, unde frumusețea ei îi eclipsează pe toți. Prințul dansează numai cu ea, fascinat de misterioasa străină. Când seara se sfârșește, Aschenputtel fuge, dorind să-și păstreze anonimatul.

În prima noapte, se ascunde într-un porumbar. Tatăl ei, alertat de prinț, aduce un topor și sparge porumbarul, dar ea dispăruse. A doua noapte, povestea se repetă. Aschenputtel primește de la pasăre o rochie și mai magnifică, iar la sfârșitul serii se urcă într-un păr înalt din grădină. Tatăl taie și copacul, dar ea, din nou, nu e de găsit.

Pantoful de aur și proba adevărului

În a treia noapte, Aschenputtel apare într-o rochie de aur curat și pantofi de aur. Prințul, hotărât să nu o mai piardă, poruncește ca scările palatului să fie unse cu smoală. În graba ei de a scăpa, Aschenputtel își pierde unul dintre pantofii de aur, care rămâne lipit în smoală. Acesta nu este un pantof de cleștar, fragil și eteric, ci unul de aur masiv – un detaliu specific versiunii Grimm, subliniind valoarea și unicitatea purtătoarei.

Prințul ridică pantoful și declară solemn: „Nicio alta nu va fi soția mea decât aceea al cărei picior se potrivește cu acest pantof de aur.” Începe astfel o căutare prin tot regatul. Când ajunge la casa lui Aschenputtel, prima soră vitregă încearcă pantoful. Dar piciorul ei este prea mare. Mama vitregă, ambițioasă și crudă, îi dă un cuțit și îi șoptește un sfat înfiorător: „Taie-ți degetul mare. Când vei fi regină, nu vei mai avea nevoie să mergi pe jos.” Fata își mutilează piciorul, îndură durerea și încalță pantoful. Prințul, înșelat, o ia pe cal și pornește spre castel.

Dar justiția divină, sau poate spiritul mamei vigilente, intervine. Pe când trec pe lângă alunul de pe mormânt, două porumbițe (sau pasărea albă) cântă din copac: „Privește înapoi, privește înapoi, / E sânge-n pantof! / Pantoful e prea mic, / Mireasa adevărată te-așteaptă un pic.” Prințul vede sângele și înțelege înșelăciunea. O aduce pe fată înapoi și cere ca a doua soră să probeze pantoful. Și acesteia îi este piciorul prea mare. Mama îi dă același sfat nemilos: „Taie-ți o bucată din călcâi. Când vei fi regină, nu vei mai avea nevoie să mergi pe jos.” Scena grotescă se repetă. Din nou, prințul este păcălit, și din nou, păsările din alun îi dezvăluie adevărul sângeros.

Furios și dezamăgit, prințul întreabă dacă mai există vreo altă fată în casă. Tatăl, cu o jenă vizibilă, menționează „o mică și pipernicită slujnicuță de la bucătărie, Aschenputtel”, adăugând că este „mult prea murdară” pentru a fi văzută. Dar prințul insistă. Aschenputtel este adusă, cu fața și mâinile spălate sumar. Se așază pe un scăunel, își scoate sabotul greu de lemn și își strecoară piciorul în pantoful de aur. Se potrivește perfect, ca și cum ar fi fost turnat pentru ea. Când se ridică, prințul o recunoaște imediat ca fiind frumoasa și misterioasa străină cu care dansase la festival.

O nuntă Ssângeroasă: justiția finală

Nunta este fastuoasă, iar Aschenputtel, acum prințesă, radiază de fericire. Surorile vitrege, realizând cât de mult au greșit și sperând să profite de pe urma norocului ei, vin la nuntă, prefăcându-se pline de căință și afecțiune. Dar soarta, în universul Grimm, nu iartă cu ușurință. Pe drumul spre biserică, în timpul ceremoniei, cele două porumbițe coboară din nou. Pe când surorile merg, una la dreapta și cealaltă la stânga miresei, porumbițele se năpustesc asupra lor și scot fiecăreia câte un ochi. La ieșirea din biserică, pedeapsa este completată: păsările le scot și celălalt ochi, lăsându-le oarbe pentru tot restul vieții – o plată cumplită, dar considerată dreaptă, pentru răutatea și falsitatea lor.

Versiunea Fraților Grimm a Cenușăresei este, fără îndoială, șocantă pentru sensibilitățile moderne, obișnuite cu basmele edulcorate. Violența explicită – automutilarea surorilor, orbirea lor brutală – servește însă unui scop moral clar în contextul epocii: răul nu rămâne nepedepsit, iar justiția, deși aspră, este inevitabilă. Această „Aschenputtel” nu este o victimă pasivă care așteaptă salvarea; ea este pioasă, răbdătoare, dar și activă în căutarea ajutorului divin și natural. Legătura ei cu mormântul mamei și cu păsările simbolizează o forță interioară și o conexiune spirituală care transcend magia superficială.

Pantoful de aur, sângele din pantof, ochii scoși – aceste detalii crude ancorează povestea într-o realitate mai palpabilă, reflectând poate duritatea vieții și credințele populare din vremurile în care a fost culeasă. Departe de a fi doar o poveste despre o rochie frumoasă și un prinț fermecător, „Aschenputtel” a Fraților Grimm este o meditație profundă asupra suferinței, rezilienței, a legăturii indestructibile dintre mamă și fiică, și a triumfului final al binelui, chiar dacă acesta vine la un preț sângeros. Este o reamintire a faptului că, sub luciul familiar al basmelor, se ascund adesea povești mai vechi, mai puternice și infinit mai complexe, așteptând să fie redescoperite în toată splendoarea lor originală și, adesea, terifiantă.